Preotul Dan Bădulescu: CONVERTIREA lui GALILEO GALILEI la GEOCENTRISM

Introducere

Anul 2009 a fost declarat printre altele ca „anul astronomiei”, amintindu-se că au trecut 400 de ani de când Galileo Galilei a folosit celebrul său telescop cu care a făcut observaţii ce au zdruncinat din temelii vechile concepţii geocentrice ptolemeice. A urmat şi mai celebrul conflict al savantului cu Inchiziţia catolică, în urma căruia Galilei a ieşit condamnat, dar ulterior, ştiinţa i-a dat dreptate şi a urmat dezvoltarea astronomică cunoscută.

În mentalul popular s-a creat începând cu perioada iluministă imaginea „mitului Galilei”, eroul (dacă nu chiar martirul) ştiinţei omeneşti, al liberei cugetări ce se opune „dogmelor” medievale bisericeşti. Fraza simbol „eppur si muove” (şi totuşi se învârteşte), este unanim cunoscută şi luată ca lozincă victorioasă a ştiinţei asupra religiei închistate. Dar, iată că această afirmaţie nu a fost rostită niciodată de Galilei, ci este o pură invenţie din sec. al XVII-lea! Alt aspect: s-a susţinut că la procesul din 1633 Galilei a fost silit sub ameninţarea torturilor fizice – deci terorizat psihic – să emită acea abjurare. Există o mulţime de oameni care cred chiar că afost ars pe rug, confundându-l astfel cu Giordano Bruno, executat astfel în 1600.

În secolul trecut au avut loc o serie de încercări de a aborda raportul ştiinţă-religie. Între acestea au fost şi cele din spaţiul nostru ortodox în care, aflaţi sub presiunea crescândă a ateismului marxist, teologi şi preoţi au încercat să convingă oamenii de ştiinţă că mari savanţi de renume unanim acceptat au fost de fapt credincioşi şi nu atei. În rândul acestora era permanent enumerat şi Galileo Galilei, fără însă a se fi adus vreo dovadă consistentă în acest sens, şi eludându-se exact conflictul cu pricina.

În spaţiul catolic în 1992 a avut loc ceea ce s-a numit în presă „reabilitarea lui Galilei”, ba chiar „Vaticanul cere scuze lui Galilei”. Dar, la o cercetare mai atentă, lucrurile nu se prezintă chiar aşa. În primul rând: despre ce reabilitare să fi fost vorba? În urma abjurării, Galilei s-a pocăit în scris şi a fost iertat încă de pe atunci, el ca persoană, de către biserica catolică. Dovada cea mai zdrobitoare în acest sens este faptul că el este înmormântat în biserica Basilica di Santa Croce din Florenţa!

O asemenea cinste este cu totul deosebită, şi cu nici un chip nu se poate acorda unui eretic sau răzvrătit! Deci în acest caz lucrurile au fost limpezi, curios este că nimeni s-a gândit la motivul acestei ciudăţenii. Iată însă că în urma unor cercetări el a ieşit la iveală: Galilei nu numai că a abjurat în 1633, dar, cu un an înainte de moarte a revenit la sistemul geocentrist/statist al tradiţiei ştiinţifice şi bisericeşti! Pocăinţa lui a fost sinceră şi profundă, iar argumentele au venit din chiar zona… teologică! Acest lucru uimitor este foarte puţin cunoscut şi de aceea prezentăm cititorilor noştri o traducere din cartea teologului catolic american Robert Sungenis intitulată Galileo s-a înşelat: biserica a avut dreptate. Lăsând deocamdată la o parte aspectul strict confesional al acestei „convertiri”, putem în primul rând constata marea deosebire între moartea celor doi amintiţi: ereticul îndrăcit Giordano Bruno moare nepocăit şi întorcând în jos crucifixul care i se dăduse spre sărutare înaintea execuţiei; Galilei moare, – cel puţin potrivit documentelor, dar şi mormântului din biserică! – împăcat şi pocăit, fie şi în ceasul al 11-lea, şi fiu credincios al bisericii (din care făcea parte). Iar la aceasta cu siguranţă că mult au contribuit şi rugăciunile fiicei sale, Sora Maria Celeste…

La data de 22 iunie 1633, din cauza că a fost „puternic bănuit” de „erezia formală” potrivit căreia soarele era fix şi pământul se mişca, papa a cerut ca Galileo să renunţe la părerile sale şi să scrie o abjurare detaliată. Aceasta suna astfel:
„Eu, Galileo Galilei, fiul răposatului Vincenzo Galilei, florentin, în vârstă de 70 de ani, adus în persoană în faţa acestui tribunal, şi îngenunchind înaintea voastră Prea sfinţiţilor şi preacinstiţilor domni cardinali, inchizitori generali împotriva decăderii eretice de pe cuprinsul întregii Republici Creştine, având în faţa ochilor şi atingând cu mâinile mele Sfânta Evanghelie – jur că am crezut dintotdeauna, cred şi acum, şi cu ajutorul lui Dumnezeu voi crede şi în viitor, tot ce este susţinut, propovăduit şi învăţat de către sfânta biserică catolică şi apostolică a Romei. Dar întrucât – după o sentinţă dată împotriva mea de către acest Sf. Oficiu, şi anume că trebuie să părăsesc cu desăvârşire mincinoasa părere după care soarele se găseşte nemişcat în centrul universului, iar pământul se mişcă şi nu este în centrul universului, şi că nu mai trebuie să susţin, să apăr şi să învăţ în vreun fel, prin grai sau în scris, zisa învăţătură, şi după ce am fost înştiinţat că zisa învăţătură era potrivnică Sf. Scripturi – am scris şi am publicat o carte în care discut această învăţătură deja osândită, şi aduc argumente puternice în sprijinul ei, fără ca să prezint vreo opinie contrară lor; şi din această pricină Sf. Oficiu m-a declarat ca fiind puternic bănuit de erezie, adică, de a fi susţinut şi crezut că soarele se găseşte nemişcat în centrul universului, iar pământul se mişcă şi nu este în centrul universului:
Prin urmare, dorind să scot din minţile Preasfinţiilor voastre, şi ale tuturor credincioşilor creştini această puternică bănuială ridicată pe drept cuvânt împotriva mea, cu inimă cinstită şi credinţă nestrămutată mă lepăd (abjur), blestem şi dispreţuiesc rătăcirile şi ereziile, şi mai pe larg orice altă rătăcire şi sectă potrivnică în vreun fel zisei sfinte biserici; şi jur că în viitor nu voi mai spune sau susţine, prin grai sau în scris, nimic din cele ce ar putea da prilejuri asemănătoare de bănuială contra mea; dar dacă voi afla vreun eretic, sau o persoană bănuită de erezie, îl voi denunţa acestui Sf. Oficiu, sau inchizitorului locului unde m-aş afla. Mai departe, jur şi făgăduiesc să îndeplinesc şi să respect în întregime toate pedepsele ce mi-au fost date, sau îmi vor fi date de către acest Sf. Oficiu. Iar, de voi încălca, (ceea ce să ferească Dumnezeu) oricare din făgăduinţele şi jurămintele mele, mă supun pe mine însumi tuturor chinurilor şi pedepselor impuse şi promulgate în sfintele canoane şi alte constituţii, generale şi particulare, împotriva unor astfel de călcători de lege. Aşa să-mi ajute Dumnezeu, şi această Sfântă Evanghelie, pe care o ating cu mâinile mele.
Eu, numitul Galileo Galilei, am abjurat, am jurat, am făgăduit şi m-am legat în felul de mai sus; şi ca mărturie a adevărului am semnat cu mâna mea prezentul document al abjurării mele, şi l-am recitat cuvânt cu cuvânt la Roma, în Conventul Minervei, la 22 iunie, 1633.
Eu, Galileo Galilei, am abjurat cele de mai sus cu propria mea mână.”
(Papa) Urban a trimis apoi o scrisoare oficială inchizitorilor şi nunţiilor papali din Europa anunţând abjurarea lui Galileo şi cerându-le să ia aminte la condamnarea copernicanismului de către Vatican.
Faptul necunoscut aproape oricărui cititor modern şi chiar celor mai mulţi istorici, este acela că în anul de dinaintea morţii sale Galileo a limpezit cu tărie foştilor săi susţinători noua sa poziţie în materie de cosmologie. La data de 29 martie 1641, Galileo a răspuns unei scrisori pe care a primit-o de la colegul său Francesco Rinuccini în data de 23 martie 1641, ce conţinea descoperirile făcute de astronomul Giovanni Pieroni cu privire la mişcarea de paralaxă a anumitor stele, de la care atât Rinuccini cât şi Pieroni credeau că au descoperit dovada sistemului heliocentric. Rinuccini scrie lui Galileo:
„Ilustra voastră excelenţă, signor Giovanni Pieroni mi-a scris în ultimele luni spunându-mi că el a observat cu claritate cu un instrument optic mişcarea de câteva minute sau secunde în stelele fixe, dar la exact acel nivel de certitudine pe care îl poate atinge ochiul omenesc în observarea unui grad. Toate acestea m-au copleşit de cea mai mare satisfacţie – să fiu martor la aşa un argument decisiv pentru validitatea sistemului copernican! Totuşi nu mică mi-a fost confuzia datorită a ceea ce am citit acum câteva zile într-o bibliotecă. S-a întâmplat să mă uit într-o carte care e pe cale de a fi tipărită. Potrivit autorului, dacă ar fi adevărat că soarele este centrul universului, şi că pământul îi dă ocol în fiecare an, ar urma că noi n-am putea niciodată vedea o jumătate din tot cerul nopţii, deoarece linia ce trece prin centrul şi orizonturile pământului atingând periferia marii orbite, este o coardă dintr-o segment de arc al cercului cerului înstelat, al cărui diametru trece prin centrul soarelui. Şi întrucât eu am crezut dintotdeauna ca adevărat – fără să fi constatat eu însumi aceasta – că prima [stea] din Balanţă răsare în acelaşi moment în care prima [stea] din Berbec apune, inteligenţa mea limitată n-a fost în stare să ajungă la vreo soluţie. De aceea vă implor, în mare voastră bunătate, să risipiţi această îndoială din mintea mea. V-aş rămâne adânc îndatorat. Sărutăm dreapta cu respect, etc. Francesco Rinuccini.”
Galileo, fără să fie prea impresionat de aceste afirmaţii, a scris acest răspuns surprinzător către Rinuccini:
„Falsitatea sistemului copernican n-ar trebui în nici un caz să fie pusă la îndoială, cu atât mai mult de către catolici, întrucât noi avem autoritatea de nezdruncinat a Sfintei Scripturi, tâlcuită de cei mai învăţaţi teologi, al căror consens ne dă siguranţa privind statornicia pământului, situat în centru, şi mişcarea soarelui în jurul pământului. Ipotezele folosite de către Copernic şi alţi adepţi ai săi în susţinerea tezei contrariului sunt în totalitatea lor suficient doborâte de acel argument foarte puternic ce se trage din atotputernicia lui Dumnezeu. Acesta poate să facă lucrări în multe feluri şi chipuri, de fapt în nenumărate feluri, pe cele ce potrivit părerilor şi observaţiilor noastre par să se petreacă într-un anume fel. Nu ar trebui să căutăm îngrădirea mâinii lui Dumnezeu şi să insistăm îndrăzneţ în cele mai presus de mărginirea competenţei noastre… D’Arcetri, 29 martie 1641. Scriu această scrisoare pecetluită către Rev. Fr. Fulgenzio, de la care nu am mai auzit nimic în ultima vreme. O încredinţez excelenţei voastre ca să binevoiţi a-i parveni.”
Oricât s-ar căuta, puţini vor găsi retractarea lui Galileo făcută copernicanismului citată în cărţi sau articole scrise despre viaţa şi opera sa. Încă şi mai puţini sunt aceia care în dezbaterile publice despre Galileo care au auzit vreodată că el şi-a schimbat concepţia anterioară. Motivul este, pur şi simplu acela că scrisoarea a fost ascunsă ochilor publicului în ultimele patru secole. Aşa cum a recunoscut istoricul lui Galilei, Klaus Fischer: „Istoriografii consacraţi ai ştiinţei nu pot fi achitaţi de acuzaţia că au citit scrierile lui Galileo prea selectiv.”
Din fericire, retractarea lui Galileo a reuşit să scape de cenzură şi să se regăsească alături de restul scrisorilor sale în culegerea în 20 de volume Le Opere di Galileo Galilei publicată în sfârşit în 1909 şi retipărită la Florenţa în 1968. Cu secole înainte de această publicare, fie Rinucini fie altcineva din culise au depus eforturi de a ascunde faptul că această scrisoare a fost cu adevărat scrisă şi expediată de Galileo. Ştim că aşa au stat lucrurile întrucât a existat o încercare evidentă de a şterge numele lui Galileo ca semnatar al scrisorii. Editorul a făcut această notă de luare aminte: „semnătura ‘Galileo Galilei’ a fost în mod cu totul intenţionat şi repetat ştearsă, cu intenţia evidentă de a o face ilizibilă.”
Stillman Drake, unul din cei mai autorizaţi istorici ai lui Galileo din lume, a remarcat subterfugiul şi a comentat:
„Dintre toate scrisorile lui Galileo care s-au păstrat, doar aceasta are numele lui la sfârşit acoperit cu un strat gros de cerneală. Cred că Rinuccini a apreciat şi a păstrat scrisorile lui Galileo indiferent de conţinutul lor, dar n-a vrut ca alţii să vadă această declaraţie a lui Galileo potrivit căreia sistemul copernican era greşit, şi nici ca el să fie considerat drept ipocrit.”
Judecând după conţinutul scrisorii către Rinuccini, se vede că Galileo s-a aplecat o vreme asupra problemelor inerente sistemului copernican, ca şi dorinţa sa de a reveni la o cosmologie geocentristă. Modul de vorbire din scrisoarea sa este unul aşezat şi direct şi nu e caracteristic cuiva care e confuz şi şovăielnic. Arată convingerile unui om care fost biruit de o poziţie decisivă. Şi atunci, departe de a fi un erou al cosmologiei moderne, cu scurt timp înainte de moartea sa, Galileo a devenit potrivnicul ei cel mai înverşunat – un fapt istoric ce a fost fie ignorat în tăcere, fie eliminat intenţionat.
Remarcile lui Galileo sunt atât de surprinzătoare încât Stillman Drake încearcă din răsputeri să atenueze impactul lor şi să-l reabiliteze pe Galileo ca fiind heliocentrist. Comentând scrisoarea, Drake spune:
„Răspunsul lui Galileo către Rinuccini din 29 martie poate la prima vedere să-l uluiască pe cititor… Şi totuşi nu era nimic făţarnic în spusele lui Galileo, după care toate ştiinţele, inclusiv astronomia, sunt o ficţiune întrucât se situează în afara câmpului de observaţii practice; într-adevăr, astronomia, aşa cum a lăsat-o Copernic, nu putea fi împăcată cu multe fapte observabile cunoscute lui Galileo… dar mai importantă este aserţiunea clară a lui Galileo, potrivit căruia astronomia tradiţională geocentrică era încă şi mai eronată decât cea heliocentrică.”
Aici îl vedem pe Drake sugerând că Galileo a contestat copernicanismul din cauză că el a văzut că atât acesta cât şi sistemul ptolemeic sunt incapabile să explice mişcările soarelui şi ale planetelor. Acest lucru se bizuie pe acea parte din scrisoarea lui Galileo în care acesta spune:
„Şi întocmai aşa cum socotesc observaţiile şi ipotezele copernicane ca eronate, la fel, ba chiar încă şi mai rău, socotesc a fi greşite cele ale lui Ptolemeu, Aristotel şi ale adepţilor lor, atunci când [chiar şi] fără a merge dincolo de hotarele raţiunii omeneşti, neîntemeierea lor poate fi prea lesne descoperită.”
Dar cuvintele lui Galileo sunt cu mult mai explicite decât recunoaşte Drake. Chiar dacă am vrea să-l credem pe Drake că Galileo a văzut probleme serioase în sistemul ptolemeic, scrisoarea sa către Rinuccini aşează clar în opoziţie întregul „sistem copernican” cu „autoritatea de nezdruncinat a Sfintei Scripturi, tâlcuită de cei mai învăţaţi teologi, al căror consens ne dă siguranţa privind statornicia pământului, situat în centru, şi mişcarea soarelui în jurul pământului.” Aceste cuvinte alese cu grijă nu sunt, aşa cum şi-ar fi dorit Drake, o încercare de a puncta dificultăţile din sistemul copernican de dinaintea descoperirii orbitelor eliptice ale planetelor de către Kepler. Dimpotrivă, cuvintele lui Galileo sunt identice cu cele ale cardinalului Roberto Bellarmin spuse cu vreo 25 de ani mai înainte, când sistemul heliocentric a fost condamnat pentru întâia oară sub papa Paul V şi Sfântul Oficiu, datorită faptului că încerca să pună pământul în mişcare, împotriva cuvintelor solemne ale Sfintei Scripturi. În timp ce în anul 1616 Galileo susţinea că Scriptura nu ar trebui luată literal când vorbeşte despre cosmologie, acum, în 1641, tâlcuirea literală a Scripturii este arma nr. 1, aşa cum fost şi pentru Bellarmin.
Se observă că Galileo a renunţat la întregul eşafodaj al cosmologiei heliocentrice atât în acceptarea sa fără compromisuri a „statorniciei pământului, situat în centru, şi mişcarea soarelui în jurul pământului,” cât şi în referirile sale la „ipotezele folosite de către Copernic şi alţi adepţi ai săi,” printre care Kepler, fiind primul astronom care l-a acceptat public pe Copernic, a fost într-adevăr unul din cei mai înfocaţi „adepţi” ai săi, şi unul cu care Galileo a corespondat de câteva ori. Nu numai că Galileo condamnă copernicanismul arătându-l potrivnic Scripturii, ci îşi întăreşte poziţia susţinând că „atotputernicia lui Dumnezeu poate să facă lucrări în multe feluri şi chipuri, de fapt în nenumărate feluri”, lucrări pe care le considerăm improbabile sau imposibile.
Galileo îşi încheie scrisoarea către Rinuccini prin alte două afirmaţii de luare aminte. În prima, Galileo susţine că poate să conteste descoperirile lui Pieroni printr-o presupunere apriorică – aceea că pământul este în centrul universului; iar în cea de-a doua, prin renunţarea la „nefericitul său Dialog” – acum deja celebra carte, cu titlul complet Dialog privind cele două sisteme cosmice principale pe care papa Urban VIII şi Sacra Congregaţie au condamnat-o în 1633 pentru susţinerea sa nesăbuită a heliocentrismului.
El scrie:
„Şi întrucât spui că eşti uluit şi derutat de argumentul luat din faptul că noi vedem întotdeauna o jumătate de cer deasupra orizontului, din care se poate deduce odată cu Ptolemeu că pământul este centrul sferei… răspunde-i autorului [Pieroni] că într-adevăr o jumătate de cer rămâne nevăzută, şi insistă cu acest lucru până când el va afirma cu tărie că exact acest lucru se vede – ceea ce nu va face niciodată. Căci oricine a spus hotărât că se vede o jumătate de cer, şi prin urmare că pământul este fixat în centru, are în mintea sa prezumţia că pământul este fixat în centru, şi de aceea spune că se vede o jumătate de cer – deoarece aceasta s-ar întâmpla dacă pământul ar fi în centru. Deci nu din cauză că se vede jumătate de cer rezultă că pământul este în centru, ci aceasta se deduce din presupunerea că pământul este în centru, deci de aceea se vede o jumătate de cer…
Adaug că dacă observaţiile căpitanului Pieroni sunt adevărate în ce priveşte mişcările unor stele fixe, făcute în câteva secunde de arc, [atunci] aşa mici cum sunt acestea, [aceasta] implică raţiunii omeneşti schimbări ale pământului diferite de oricare care i-ar fi putut fi atribuite dacă ar fi rămas în centru. Iar dacă există o atare schimbare, şi se observă că este mai mică de un minut de arc, cine doreşte să-mi garanteze mie că atunci când primul punct de Berbec răsare, primul punct de Balanţă apune atât de exact încât nu există nici măcar pentru noi o diferenţă de un minut de arc? Deci ce vrem să deducem, într-o observaţie foarte delicată şi subtilă, din experienţe care sunt grosolane şi chiar imposibil de făcut? Aş mai putea adăuga şi alte lucruri în legătură cu aceasta, dar ceea ce deja s-a spus în nefericitul meu Dialog este de ajuns.”
Desigur, există unii care ar putea să conteste această convertire dramatică a celui ce mai înainte provocase scandalul, spunând că Galileo se afla din 1633 în arest la domiciliu din ordinul papei Urban VIII. S-ar putea presupune că, nevrând să-l întărâte pe papă, Galileo vorbea sub constrângere şi ca atare cuvintele sale nu trebuiesc luate în seamă ca o dovadă convingătoare că el şi-ar fi părăsit concepţiile cosmologice anterioare. Deşi o asemenea ipoteză ar putea fi destul de probabilă, nu găsim nici urmă de aşa ceva în cuvintele alese cu grijă de Galileo. Cu siguranţă Drake n-a văzut scrisoarea lui Galileo în acest sens, întrucât el o tâlcuieşte cu toată seriozitatea cu care crede că Galileo a scris-o. Fiind atât de mândru pe cât se ştia că e, dacă motivul lui Galileo ar fi fost doar acela de a fi pe pace cu papa şi să nu-şi „taie craca”, ar fi fost suficientă o respingere simplă şi politicoasă la nedumeririle lui Rinuccini. În loc de aceasta, Galileo apără nemişcarea pământului cu un spirit şi o logică aşa de exuberante încât ne apare ca imaginea unia care a avut momentul său de ‘evrika’ şi nu are de ce să fie contestat. Escrocii au puţine convingeri; cei prigoniţi se abţin de la comentarii sau adesea se scaldă în ambiguităţi; politicienii au tendinţa de a fi pe plac şi de a spune ceea ce le-ar aduce popularitate; dar Galileo nu arată în scrisoarea sa nici unul din aceste cusururi. El nu ia partea nimănui, ci în egală măsură îi condamnă pe Ptolemeu, Copernic şi Kepler, deoarece îşi dă seama că nici unul din ei nu a răspuns la toate cele văzute de el prin telescopul său, şi numai însuşi Dumnezeu ştie cum se potrivesc una cu alta. Ca urmare, el se nu se bizuie în argumentaţia sa pe nici o teorie ştiinţifică ci pe “atotputernicia lui Dumnezeu,” Care doar spune şi se şi îndeplineşte. De fapt, Rinuccini, după ce a citit scrisoarea lui Galileo, a fost atât de convins de sinceritatea ei încât de aceea a încercat să şteargă semnătura lui Galileo de pe ceea ce ştia că ar schimba cursul istoriei dacă ar fi făcută cunoscută publicului.
De unde ar fi putut Galileo să audă de argumentul convingător al „atotputerniciei lui Dumnezeu”? Cel mai probabil de la papa Urban VIII în 1633. Urban putea atunci să vorbească cu destulă siguranţă din ambele perspective, cea ştiinţifică şi cea teologică, şi astfel să-l asigure pe Galileo nu numai că avea greutatea dovezilor împotriva sa, dar şi că, refuzând să primească verdictul bisericii, se va trezi împotriva Atotputernicului. Iată cuvintele papei către Galileo:
„Îţi amintim ceva ce am avut prilejul să-ţi spunem acum mulţi ani, vorbind ca de la filosof la filosof; şi, dacă ne aducem bine aminte, n-ai vrut atunci să ne dai nici o replică decisivă. Te asigurăm că toate demonstraţiile tale sunt de bun simţ şi că e întrutotul cu putinţă ca lucrurile să stea aşa cum spui. Dar acum spune-ne nouă, chiar susţii cu adevărat că Dumnezeu nu ar fi dorit sau cunoscut cum să mişte cerurile şi în vreun alt fel? Bănuim că vei spune ‘da’, deoarece nu vedem cum ai putea răspunde altceva. Prea bine atunci, dacă vrei în continuare să-ţi aperi afirmaţiile, va trebui să ne dovedeşti că, dacă mişcările cereşti se petrec în alt fel decât cel pe care îl propui, se va naşte pe undeva o contradicţie logică, întrucât Dumnezeu în nemărginita Sa putere poate face orice lucru care nu prezintă o contradicţie. Eşti pregătit să dovedeşti aceasta? Nu? Atunci trebuie să ne crezi că Dumnezeu poate, după cum se pare, să fi potrivit lucrurile cu totul altfel, şi totuşi să reiasă de aici efectele pe care le vedem. Iar dacă această posibilitate există, şi se păstrează astfel şi spusele Scripturii în adevărul lor literal, nu ne este dat nouă muritorilor să încercăm să forţăm aceste sfinte cuvinte să însemne ceea ce nouă, de aici, ni se pare a fi cazul.
Ai ceva de obiectat? Ne bucurăm să vedem că eşti de părerea noastră. Cu adevărat, ca bun catolic, cum ai putea avea o alta? Ca să vorbeşti despre aceasta în alt mod decât cel ipotetic ar fi totuna cu a constrânge nesfârşita putere şi înţelepciune a lui Dumnezeu în limitele ideilor tale personale [fantasie particolari]. Nu poţi spune că acesta este singurul fel în care ar fi putut lucra Dumnezeu, deoarece sunt multe, şi chiar nenumărate, căi pe care le-ar fi putut cugeta El, şi care sunt nepătrunse de minţile noastre mărginite. Sperăm că acum pricepi ce vrem să spunem când am zis să laşi teologia în pace.”
Adăugăm faptul că referirea lui Galileo la „atotputernicia lui Dumnezeu” împotriva celor susţinute de Rinuccini nu a fost folosită în acelaşi sens în care el a ridiculizat-o în al său Dialogo. În Dialogo, pe care a început să-l scrie între 1621-1623 şi era astfel îndepărtat din controversa din 1633, Galileo a încercat să încurce treburile prin a echivala atotputernicia cu miraculosul. El scria:
„Desigur, Dumnezeu ar fi putut face ca păsările să zboare având oasele făcute din aur solid, cu venele pline de mercur, cu carnea mai grea decât plumbul şi cu aripi extrem de mici. Nu a făcut-o, şi asta ar trebui să ne arate ceva. Doar ca să-ţi aperi necunoaşterea scapi prin subterfugiul de a-L pune pe Domnul la fiecare pas să facă o minune.”
Desigur, acum în 1641, Galilei vede lucrurile diferit. Dumnezeu putea să facă pământul ca punctul central şi nemişcat al universului şi prin mijloace naturale, nu miraculoase, căci El, în atotputernicia Sa ar şti cu mare uşurinţă cum să facă acest lucru.