Maria s-a născut şi a crescut pe malul Mării Galileei, într-un micuţ oraş numit Magdala, de unde i se trage şi supranumele. Pentru poporul evreu erau timpuri grele. Apăsaţi de stăpânirea romană, se revoltau des şi erau pedepsiţi exemplar. Aşa se face că poporul aştepta mai degrabă o izbăvire de la Dumnezeu, decât de la oameni.
Viaţa Mariei va fi fost la fel ca a oricărui copil iudeu – îmbibată în rugăciuni şi înfăşurată în rânduieli străvechi, moştenite de la Moise şi îmbogăţite de ştiutorii legii. De la părinţi şi, mai târziu, din discuţiile din sinagogă, va fi aflat şi ea de Mesia, cel aşteptat de toţi, Dumnezeu înomenit, venit din cer pe pământ să mântuie poporul evreu de orice stăpânire. Deşi ştiau că Mesia va veni pentru a le lua păcatele, iudeii aşteptau de la El şi izbăvirea de romani.
Pentru Maria Magdalena, viaţa nu a fost uşoară, deşi, spune tradiţia, era fiică de părinţi cu stare, iar grijile care-i apăsau pe ceilalţi nu le-a cunoscut. Traditia occidentala, de la Grigorie cel Mare incoace, a asimilat-o pe Maria Magdalena cu pacatoasa caita ce a venit sa unga picioarele lui Iisus (Luca 7, 36 -38) si chiar cu Maria sora lui Lazar. Dar nimic in Evanghelie nu permite aceasta identificare, respinsa de majoritatea Parintilor Rasariteni. Intr-adevar, a fi fost posedat de demon nu insemna o viata de dezmat. Sfântul Simion Metafrastul interpreteaza in mod alegoric ”cei sapte demoni” ca fiind cele sapte pacate ce se opun virtutii ; dar el nu este urmat de ceilalti Parinti. Tradiţia răsăriteană s-a mărginit la ceea ce ne spun despre Maria Magdalena evangheliile – că a fost o femeie a cărei viaţă era bântuită de şapte demoni, care o rodeau pe dinlăuntru, aşa cum carii sapă într-un lemn bătrân. Maria a purtat aceste duhuri cu ea tot timpul, trăind din pricina aceasta la marginea lumii, neînţeleasă şi văzută de toţi ca o blestemată. Pentru iudeii acelor vremuri, omul chinuit de demoni era un om care păcătuise atât de adânc, încât mâna iubirii dumnezeieşti se retrăsese de deasupra lui, lăsându-l pradă iadului, de viu. O viaţă cumplită, măcinată din afară de semeni, iar dinlăuntru de duhurile întunericului. O dramă, mai degrabă, decât un păcat, o răstignire continuă, care-i va fi deschis Mariei inima pentru înţelegerea suferinţei şi, mai ales, pentru Iubirea cea mare.
Aşa se face că, atunci când l-a întâlnit pe Iisus, ea era deja pregătită. Era gata să străpungă cu ochii duhului coaja de carne care-L învăluia şi să vadă, aşa cum puţini erau în stare, lumina Lui, lumină de Dumnezeu Întrupat. Din evanghelii ştim că ea a crezut în Hristos deplin, că l-a urmat îndată şi până la capăt, iar Mântuitorul a răsplătit-o, alungându-i demonii, spălându-i toate păcatele şi pregătind-o pentru o misiune atât de înaltă, încât propriii ucenici nu vor fi în stare să o poarte.
Maria Magdalena L-a ascultat, L-a iubit şi L-a urmat pe Iisus până la capăt. Averea ei a devenit averea micului cerc de ucenici care-l urmau pe Hristos, oriunde mergea. A lăsat în urmă şi case, şi trai bun, pentru sălaşele ponosite, în care înnoptau înconjuraţi de poporul muncit de boli şi suferinţe. A văzut cu ochii ei cum Domnul le deschide ochii orbilor, cum vindecă lepra printr-un singur cuvânt şi, mai ales, cum le deschide ochii inimilor celor întunecaţi de păcate, aducându-le mântuirea. La fel ca ceilalţi, poate că va fi sperat şi ea că Iisus din Nazareth e Mesia cel aşteptat care, aşa cum ştia de mică, îi va scăpa nu numai de patimi şi boli, ci şi de romani. Dar, spre deosebire de apostoli, la ea nu prinsese rădăcini această nădejde. Maria Magdalena ştia că Mesia, cel atât de mult aşteptat, nu venise pentru a lupta cu nimeni şi cu nimic. Nu, Domnul era aici, pe pământ, doar pentru a iubi şi a suferi cu întreaga omenire, iudei sau păgâni, aşa cum iubise şi suferise încă de la zidirea lui Adam. Această înţelegere adâncă va fi pecetea care-i va hotărî ei destinul.
Apostol pentru apostoli
Răstignirea a căzut ca un trăsnet pe ucenicii Mântuitorului. Deşi le vorbise despre ea, le-a fost greu să vadă cum El, Domnul slavei, a fost batjocorit şi chinuit ca cel din urmă criminal din Iudeea. Hotărât lucru, de romani nu aveau cum să mai scape. Nu cu ajutorul Mântuitorului. Poate că femeile îl înţeleseseră cel mai bine în suferinţa Lui pe Hristos. Maica sa fusese pe Golgota împreună cu toate ucenicele apropiate. Dintre apostoli, doar Ioan cutezase să stea la picioarele crucii. Restul se risipiseră înfricoşaţi. Felul în care Domnul îşi îmbrăţişase moartea, cununându-se cu ea ca o mireasă, era peste putinţa lor de pătrundere.
De aceea, în dimineaţa Învierii, toţi apostolii stăteau ascunşi de frica prigonitorilor. Primele care şi-au luat inima în dinţi au fost femeile, care au plecat să-i ungă lui Hristos trupul cu uleiuri aromate, căci în vinerea îngropării nu mai apucaseră. Prima care L-a întâlnit a fost Maria Magdalena. Intrase în mormânt şi văzuse giulgiurile zăcând pe lespedea rece şi o cuprinsese teama că arhiereii furaseră trupul Domnului. Au podidit-o lacrimile. Şi prin plânsul acela, în care durerea se prefăcea în deznădejde, cu ochii împăienjeniţi, L-a văzut. La început, a crezut că e grădinarul, aşa că s-a îndreptat spre el, spunându-i – „Dacă Tu L-ai luat, spune-mi unde L-ai pus şi eu Îl voi ridica. Iisus i-a zis: Maria! Întorcându-se, ea I-a zis evreieşte: Rabuni! (adică, Învăţătorule). Iisus i-a răspuns: Nu te atinge de Mine, căci încă nu M-am suit la Tatăl Meu. Mergi la fraţii Mei şi le spune: Mă sui la Tatăl Meu şi Tatăl vostru şi la Dumnezeul Meu şi Dumnezeul vostru”.
Întâlnirea a răvăşit-o. A alergat la apostoli şi le-a spus totul. Nu au crezut-o. Au luat-o de nebună, dar ea ştia, după focul din inimă, după lacrimile care acum curgeau doar de bucurie, că nu se înşeală. Că Rabuni biruise moartea ca un Domn şi Stăpân al ei. Şi că de aici înainte, timpul şi lumea toată aveau să se schimbe. Iar mărturia ei se va aşeza la temelia acestei schimbări.
Galia
Aici a ţinut sfânta prima ei predică de pe pământul Galiei. Pe esplanada unui mic templu grecesc, închinat unei zeiţe păgâne, aşezat aproape de una din porţile cetăţii, ea le-a vorbit oamenilor despre Iisus. Nu vorbea din cărţi, ci din adâncul inimii, din propria ei viaţă. Ea, care l-a atins pe Hristos cel Înviat, a pus atâta dragoste şi foc de credinţă în predica ei, încât guvernatorul cetăţii s-a convertit pe loc şi a cerut să fie botezat, împreună cu o mare mulţime păgână. Aşa a început creştinismul în Galia. Şi pentru că era mult popor în cetatea Marsiliei, popor care aştepta să i se vorbească despre Hristos, Lazăr cel înviat din morţi a rămas aici episcop.
Sihăstrie în peşteră
Maria Magdalena ar fi putut avea mii de ucenici în Marsilia, alături de Lazăr, sau în Aix, alături de Maximin. Ar fi putut propovădui evanghelia până la moarte, văzând cum, în urma ei, un lung şir de creştini schimbă din rădăcini imperiul care-l condamnase pe Iisus la răstignire. Dar a ales altă cale. Fără să intre în amănunte, tradiţia provensală spune că Maria Magdalena s-a retras din lume, luând calea sihăstriei. A urcat ca o sălbăticiune versantul abrupt al Muntelui Sainte-Baume şi, în mijlocul unei păduri de nepătruns, şi-a găsit o peşteră, în care s-a cufundat în rugăciune.
Greu de pătruns în adâncul acestei hotărâri. Poate că dorul de Hristos îi va fi covârşit fervoarea evanghelizării sau cine ştie, s-a gândit că poate sluji bisericii mai mult prin rugăciune, decât prin cuvânt. Un lucru e sigur. În toţi anii petrecuţi în peştera din Sainte-Baume, treizeci la număr, Domnul îi va fi fost tovarăş nedespărţit. Tradiţia spune că, de multe ori, îngerii veneau pentru a o hrăni şi pentru a-i răpi sufletul la ceruri, acolo unde se îndulcea de vederea feţei lui Iisus cel Înviat. Anii aceia de nevoinţă au sfinţit locul. Piatra peşterii s-a îmbibat de prezenţa ei delicată, iar pelerinii care cercetau în trecut mormântul ei din Saint-Maximin se opreau întotdeauna şi la peştera din Sainte-Baume.
Catedrala verde
Drumul până la peştera sfintei urcă sinuos. E când pieptiş, când alene, ca viaţa. Te cheamă la însingurare şi rugă. După jumătate de ceas, pădurea se desface şi ajungi la picioarele unei lame stâncoase şi abrupte, pe care stau aninate chiliile dominicanilor, paznicii peşterii. De aici urci pe trepte abrupte. Sfânta se va fi căţărat ca o ciută, dornică să lase lumea în urmă, urcând avântat spre marginea de cer a muntelui.
Încet, suflând cu greu, ajung la peşteră. E uriaşă, ca o cupolă de catedrală. Înăuntru, deşi e vară, respiraţia aruncă vălătuci de abur. Spatele îmi îngheaţă împreună cu inima. Aici a trăit Maria Magdalena ultimii ani ai vieţii. Fără mâncare, fără haine, învăluită doar în propriul păr, trecând nopţile cu rugăciuni şi cântări îngereşti.
Tradiţia spune că singurul om cu care se întâlnea sfânta era Maximin, unul din cei şase tovarăşi de drum, ucenic al Domnului, din grupul larg al celor şaptezeci, pe care Biserica îi numeşte tot apostoli. Maximin devenise episcop în Aix şi îngrijea de turma creştină din cetate. El i-a dat sfintei ultima împărtăşanie. Maria Magdalena a murit în braţele lui. Acesta i-a zidit un mormânt frumos, săpat în piatră, peste care a fost construită mai apoi o biserică. Apoi, peste Provence au venit persecuţiile, iar uitarea şi pământul au acoperit locul în care Maria Magdalena îşi dormea somnul de veci.
extras din articolul publicat de Cristian Curte, în Formula-AS
Acest articol contine BARFE si povesiti ROMANTATE de om INTUENCAT duhovniceste!
Sf Maria Magdelena era FECIOARA si NICIODATA nu a desfranat conform Traditiei Bisericii Ortodoxe si a Sf Parinti!
Are MARE CINSTE la Man Simonos Petras unde e consdirerata Ocrotitoarea a lor impreuna cu Miaca Domnului.
NU MAI HULITI pe Sf Mironosita FECIOARA Maria Magdalena socond- ca ERETICII papsotas d eunde s-a raspandit si HULA si MINCIUNA despre ea cum ca ar fi fost „femeie desfranata” !
„Sinaxar 22 Iulie
În aceasta luna, în ziua a douazeci si doua, pomenirea Sfintei mironosite si întocmai cu Apostolii Maria Magdalena.
Maria MagdalenaMagdala (ou Magada ou Dalmanuta), mic sat de pescari aflat pe tarmul occidental al lacului Ghenizaret, la 5 km de orasul Tiberiada, era patria Sfintei Maria Magdalena. Fecioara cu avere, a trait cu frica de Dumnezeu si cu ascultarea poruncilor Lui, pâna in ziua in care a fost posedata de sapte diavoli (cf. Marcu 16, 9 ; Luca 8, 2). Cuprinsa de aceasta boala si negasindu-si nicicum odihna, ea afla ca Iisus Hristos ajunsese pâna in tinutul ei, dupa ce traversase Samaria si ca atragea multimi multe dupa El, prin minunile pe care Le savârsea si prin invatatura Sa cea cereasca. Plina de speranta, ea alerga spre El si, asistând la minunea inmultirii pâinilor si a pestilor, in numar suficient de mare pentru a hrani peste 4 000 de oameni (Matei 15, 30-39), se arunca la picioarele Mântuitorului si ii ceru sa o conduca pe calea vietii vesnice.
Izbavita din aceasta incercare, ea renunta la bunurile sale si la orice atasament la lume pentru a-l urma pe Iisus in toate periplurile sale, impreuna cu Apostolii, Maica Domnului si alte femei pioase care se pusesera in serviciul Lui dupa ce au fost vindecate de el din diverse boli. : Maria, mama lui Iacov cel mic si al lui Ioset, Maria lui Cleopa, Ioana, sotia lui Huza ; Suzana si Salomea, mama fiilor lui Zevedeu.
Când si-a terminat misiunea in Galileea, Domnul Se indrepta catre Ierusalim, in ciuda atentionarilor primite din partea celor apropiati. Maria Magdalena il urma fara ezitare si se imprieteni cu Marta si Maria din Betania. Pe când Domnul tocmai eliberase un posedat care era mut si afirma ca el alunga demonii prin Duhul lui Dumnezeu, o voce se ridica din multime si striga : ” Fericit pântecele care Te-a purtat si sânul care Te-a alaptat ! „( Luca 11, 27). Acest glas se presupune a fi fost cel al Mariei Magdalena. Ea asistase si la invierea lui Lazar si atunci fu intarita in credinta sa in Fiul lui Dumnezeu. In timp ce ceilalti discipoli isi abandonasera Invatatorul in momentul arestarii Sale, ea il urma pâna in curtea marelui preot apoi la tribunalul lui Pilat, asista la procesul Sau nedrept, la Patimile sale si ramase lânga Cruce, impreuna cu Maica Domnului si cu Sfântul Ioan Teologul (Ioan 19, 25).
Totul fiind de-acum indeplinit si sângele Mântuitorului fiind scurs din coasta Sa pentru a curati pamântul, Maria isi invinse durerea si lua initiativa ingroparii Lui. Stiind ca nobilul sfatuitor Iosif din Arimateea (cf. 31 iulie) sapase nu departe un mormânt nou in stânca, ea se duse sa il gaseasca si il convinse sa ii cedeze acel mormânt pentru a-l ingropa pe cel omorât pe Cruce. Incurajat de credinta hotarâta a acestei femei, Iosif obtinu din partea lui Pilat autorizarea in acest sens si impreuna cu Nicodim, membru al Sanhedrinului care era discipol in ascuns al lui Iisus, coborî Trupul de pe Cruce si il infasura intr-un giulgiu pentru a-l depune in mormânt. Maria Magdalena si Maica Domnului asistau la aceasta scena si au cântat atunci un imn de inmormântare, insotit de lacrimi, in care stralucea totusi nadejdea lor in Inviere (acest cântec funebru este tema Slujbei Utreniei a Sâmbetei Mari). Dupa ce mormântul a fost inchis cu o piatra mare ce fusese rostogolita pâna la intrare, Iosif si Nicodim se retrasera dar cele doua femei Sfinte ramasera asezate, in lacrimi in fata mormântului, pâna târziu in noapte. Parasind locul, ele se hotarâra ca imediat dupa ce se termina odihna Sabbatului sa vina inapoi la mormânt cu bune miresme pentru a mai imbalsama o data trupul Mântuitorului (Marcu 16 :1).
Dupa ce au tinut odihna dupa lege, la cântatul cocosului, in timp ce prima zi a saptamânii abia incepea sa se zareasca, Maria Magdalena si ” cealalta Marie ” (Dupa Sfântul Roman Melodicul si Sfântul Grigore Palama, ” cealalta Marie ” nu putea fi decât Maica Domnului, caci se cadea ca ea sa fie prima care sa se bucure de Invierea fiului Sau. Pentru majoritatea Parintilor insa, Maria Magdalena e cea care l-ar fi vazut prima pe Domnul, conform cuvintelor Evangheliei (Marcu 16 :9), ” cealalta Marie ” fiind Maria, mama lui Iacov. Scriitorii ecleziasti au incercat sa concilieze in moduri diferite istorisirile divergente ale Evangheliilor despre vizita sau vizitele la mormânt ale Sfintelor Mironosite.) venira la mormânt. Un Inger stralucitor li se arata, insotit de o cutremurare a pamântului si le vesti ca Iisus nu se mai afla inauntru, si ca inviase (Matei 28 :1). Tulburate cu totul, nu privira macar mormântul si alergara sa duca Apostolilor vestea. Domnul inviat li se arata pe cale si le saluta zicând : ” Bucurati-va ! „. Trebuia intr-adevar ca El sa anunte unei femei eliberarea de natura noastra, cazuta si condamnata la suferinta ca urmare a greselii Evei.
Auzindu-le istorisirea, Apostolii au crezut ca ele delirau. Petru insa alerga pâna la mormânt si, aplecându-se vazu numai niste fâsii de giulgiu ce se mai gaseau inauntru si se retrase surprins. Ziua se ridicase, Maria Magdalena se duse la fata locului pentru a doua oara pentru a se convinge ca nu fusese vreo vedenie. Constatând ca mormântul era intr-adevar gol, ea se duse de-a dreptul la Petru si Ioan sa ii anunte, care alergara si ei la locul cu pricina. Dupa plecarea celor doi discipoli, ea ramase singura lânga mormânt intrebându-se cine putea sa fi ridicat trupul (Ioan 20 :11). Doi Ingeri invesmântati in alb se aratara atunci pe locul unde fusesera capul si picioarele Domnului si o intrebara de ce plângea. In timp ce le raspundea, Ingerii se ridicara dintr-odata, cu respect. Maria se intoarse si il vazu pe Iisus care ii puse aceeasi intrebare. Luându-l drept gradinarul locurilor, ea intreba daca El era cel care scosese trupul afara. Dar imediat ce Iisus a chemat-o cu numele sau : „Maria”, recunoscând glasul prea-iubitului sau Domn, ea striga : ” Rabbuni ! (Invatatorule) ! ” si voi sa i Se arunce la picioare pentru a le saruta. Voind sa o aduca la o intelegere mai profunda a starii in care se gasea Trupul lui dupa Inviere, Iisus ii spuse : ” Nu ma atinge, pentru ca inca nu m-am urcat la Tatal ! „. Si o trimise sa vesteasca ” fratilor ” Sai ceea ce vazuse.
Devenita pentru a treia oara ” apostol al Apostolilor „, Maria Magdalena ramase cu discipolii si cu Maica Domnului, bucurându-se cu ei. Ea era probabil prezenta si pe Muntele Maslinilor, la Inaltare, precum si in foisor, in ziua Rusaliilor, când Duhul Sfânt coborâ in forma de limbi de foc (Faptele Apostolilor 2).
Se povesteste ca Sfânta a parasit apoi Ierusalimul pentru a se duce la Roma si a cere acolo dreptate imparatului Tiberiu pentru condamnarea nedreapta pronuntata de Pilat. – Aceasta istorisire despre razbunarea impotriva lui Pilat si despre moartea sa nu se gaseste decât la Sfântul Simion Metafrastul, probabil sub influenta Evangheliei apocrife a lui Nicodim (Actele lui Pilat, secolul V) care pune in scena pe Sfânta Veronica. In anul 36, Pilat fu destituit din functie si trimis inapoi la Roma pentru a da seama de proasta sa administratie, in timpul careia se inregistrasera din plin provocari, violente si executii arbitrare. Dupa Eusebiu al Cezareii, el s-ar fi sinucis (Istoria ecleziastica II, 7) sau a fost poate executat. Diferite traditii apocrife au incercat sa il reabiliteze pe Pilat, presupunând chiar ca el s-ar fi convertit, si ele arunca asupra iudeilor toata responsabilitatea Patimilor. Prezentându-se in fata imparatului cu un ou in mâna, ea ii spuse ca dupa ce a suferit Patimile, Hristos inviase, aducând tuturor oamenilor fagaduinta invierii ; iar oul se colora atunci in rosu (de aici vin traditia oualor rosii de Pasti). Suveranul ii asculta cererea si il convoca pe Pilat, precum si pe marii preoti Ana si Caiafa. Caiafa muri pe drum, in Creta ; iar Ana, fu torturat fiind inchis intr-o piele de bivol. Pilat, prezentându-se la tribunalul imparatului, incerca sa se justifice prin presiunile iudeilor si riscul de revolta impotriva autoritatii de la Roma. Dar Cezar ramase insensibil la apologia lui si porunci sa fie aruncat in inchisoare. Se relateaza ca, urmarind un cerb in timpul unei partide de vânatoare, organizata de prietenii lui Pilat nu departe de inchisoare, imparatul arunca din arc o sageata care se infipse drept in inima lui Pilat.
Revenita la Ierusalim, Maria Magdalena urma invatatura Sfântului Petru. Patru ani trecusera de la Inviere, Apostolii se imprastiasera in diverse regiuni ale lumii, Maria Magdalena impreuna cu Sfântul Maxim, unul din cei 70 de discipoli, se duse sa predice Vestea cea Buna. Fura arestati la scurt timp de catre iudei si parasiti, cu alti Crestini, in mijlocul marii, fara hrana, pe o corabie fara pânze si fara vâsle. Ambarcatiunea fu insa condusa de Hristos, Pilotul Mântuirii noastre, pâna la Marsilia, in Galia (Franta). Debarcând vii si nevatamati, Sfintii Apostoli suferira foamete, sete si dispret din partea locuitorilor locului, pagâni care nu ii ajutau in nici un fel. Intr-o zi in care acestia erau adunati pentru unul din sacrificiile lor idolicesti, Sfânta Maria Magdalena se amesteca plina de curaj in adunare si ii incuraja sa recunoasca pe singur Dumnezeu, Facatorul ceurului si al pamântului. Minunati de forta ei si de iluminarea fetei sale, pagânii o ascultara. Ea repeta discursul si in fata guvernatorului roman al provinciei, Ipatie, care venise impreuna cu sotia sa sa aduca jertfa idolilor, pentru ca sa aiba un copil. Mai intâi reticent, Ipatie, dupa trei aparitii ale Sfintei, o primi pe Maria si pe cei care o insoteau in palatul sau si ceru sa fie invatat in invatatura lor. Prin mijlocirea Mariei, el obtinu un copil dar sotia lui muri când il aduse pe lume. Dupa un scurt sejur la Roma, Ipatie facu un pelerinaj la Ierusalim ; dar razgândindu-se deodata, se hotarâ sa se intoarca in locul in care isi ingropase sotia si pruncul. Mare ii fu mirarea când ii gasi vii si afla ca ei supravietuisera prin rugaciunile si grijile Sfintei Maria Magdalena ! Aducând rugaciune de multumire lui Dumnezeu, magistratul si toata casa lui se botezara atunci si devenira ferventi proclamatori ai Adevarului.
Parasind Galia, Sfânta Maria Magdalena isi continua periplurile misionare in Egipt, Fenicia, Siria, Pamfilia si alte locuri, raspândind peste tot buna mireasma a lui Hristos. Ea petrecu o vreme la Ierusalim, apoi pleca la Efes unde il regasi pe Sfântul Ioan Teologul, impartasind cu el aceleasi incercari si bucurându-se de invataturile sale de inspiratie dumnezeiasca.
Indeplinindu-si misiunea pe care i-o incredintase Domnul, ea isi dadu sufletul lui Dumnezeu, dupa o scurta boala, si fu ingropata la intrarea pesterii, unde adormira apoi cei Sapte Copii (cf. 4 august). Numeroase miracole s-au produs in acest loc pâna in ziua in care, aproape zece secole mai târziu (899), piosul imparat Leon VI cel Intelept porunci sa fie mutate la Constantinopol Moastele Sfintei Celei-Intocmai-Cu-Apostolii. El le facu o primire evlavioasa, in prezenta intregului popor si purtându-le pe umerii sai, ajutat de fratele sau Alexandru, el se duse sa le depuna in partea stânga a Altarului manastirii Sfântul Lazar, pe care o ctitorise.
Supravietuind peripetiilor istoriei, mâna stânga a Sfintei Mironosite, care emana o aroma dulce, e si astazi cinstita cu inchinare la Manastirea atonita din Simonos Petra, care o cinsteste pe Sfânta Maria Magdalena ca a doua sa fondatoare.
Traditia occidentala, de la Grigorie cel Mare incoace, a asimilat-o pe Maria Magdalena cu pacatoasa caita ce a venit sa unga picioarele lui Iisus (Luca 7, 36 -38) si chiar cu Maria sora lui Lazar. Dar nimic in Evanghelie nu permite aceasta identificare, respinsa de majoritatea Parintilor Rasariteni. Intr-adevar, a fi fost posedat de demon nu insemna o viata de dezmat. Sfântul Simion Metafrastul interpreteaza in mod alegoric ” cei sapte demoni ” ca fiind cele sapte pacate ce se opun virtutii ; dar el nu este urmat de ceilalti Parinti.
Bogdaproste pentru aceasta precizare importanta. Se pare ca mai toate sursele ortodoxe sunt impanzite de aceasta blasfemie.
Am facut rectificarea.