ȘTEFAN – voievodul Mare şi Sfânt al românilor

Întreaga lume creştină a acelor vremuri a rămas cu răsuflarea tăiată după răsunătoarea victorie de la Vaslui din 10 ianuarie 1475, împotriva puterii otomane, aflate în expansiune nestăvilită. Ştefan cel Mare era al treilea domn român (pe lângă Iancu de Hunedoara şi Vlad Ţepeş), care reuşea să zdrobească o armată otomană, considerată de neînvins, după cucerirea Constantinopolului (1456)

Ştefan al III-lea, supranumit Ştefan cel Mare s-a născut în Borzeşti (în actualul judeţ Bacău). Era fiul lui Bogdan al II-lea şi nepotul lui Alexandru cel Bun (1400-1432). După uciderea tatălui său de către Petru Aron, se refugiază în Ţara Românească, revenind după 6 ani şi, sprijinit de Vlad Ţepeş, îl înlătură pe asasinul tatălui său, fiind uns domn al Moldovei la 14 aprilie 1457 pe locul ce se chema „câmpia Direptăţii“, lângă cetatea Sucevei.

În vremea lui Ştefan, Moldova se întindea de la Carpaţii Răsăriteni şi până la Nistru, poziţie care plasa micul stat în calea „marilor furtuni“ ale vremii.

Astfel, în decursul domniei sale, Ştefan cel Mare a purtat războaie cu duşmani veniţi din cele patru zări. Din răsărit a trebuit să stăvilească incursiunile hoardelor tătăreşti, la miazănoapte şi apus a trebuit să vegheze asupra ameninţării nestatornicilor poloni şi unguri, iar de la miazăzi sufla vântul aspru al celei mai teribile ameninţări a vremii: semiluna otomană.

„Cu ajutorul lui Dumnezeu şi bărbăţia moldovenilor“

Scânteia declanşatoare a ofensivei musulmane în Moldova a constituit-o amestecul voievodului Ştefan în treburile Ţării Româneşti care, prevăzând că va avea de luptat în curând cu turcii – refuzase să plătească tribut Porţii – a căutat să pună un domn prieten – lucru pe care l-a şi reuşit în 1473, când îl înlătură pe Radu cel Frumos, vasal turcilor.

Înfuriat de îndrăzneala domnitorului moldovean, Mahomed al II-lea, Cuceritorul cetăţii milenare a Bizanţului, îl trimite în Moldova pe Soliman paşa cu o oaste de 120.000 de oameni. Spune legenda că „văzând Ştefan puzderia cea de turci, n-a fost chip să se bată făţiş şi la loc larg. Îndată a cotigit-o Ştefan cu oastea îndărăt, pe ici, pe colea.

Şi tot i-a tras pe turci, încet-încet, drept pe unde ştia năzdrăvanul Moldovei că-i va face chisăliţă pe duşmanii care voiau să-i închinăm ţara cu voie, ori fără voie“. Locul cel mai favorabil moldovenilor pentru confruntarea finală s-a dovedit a fi lângă Vaslui, lângă localitatea „Podu Înalt“.

În dimineaţa zilei de 10 ianuarie 1475, Ştefan, cu cei 40.000 de oşteni ai săi, dădu atacul pe neaşteptate, configuraţia câmpului de luptă, ceaţa şi terenul mlăştinos nedând armatei otomane posibilitatea – superioare nu doar numeric, ci şi tehnic – să se desfăşoare. Şi spune acelaşi izvor că „aşa, cu ajutorul lui Dumnezeu şi cu bărbăţia ostaşilor moldoveni, a scăpat Ştefan Vodă ţara de necaz şi de închinare înaintea păgânului“.

Europa elogiază victoria Voievodului Ştefan

Biruinţa lui Ştefan Vodă cel Mare a impresionat într-atât lumea creştină, încât cronicarul polon Dlugosz îl elogia prin cuvintele: „O, bărbat demn de admirat, care cel dintâi dintre principii lumii a repurtat în zilele noastre o victorie atât de strălucită împotriva turcilor.

După părerea mea, el este cel mai vrednic să i se încredinţeze conducerea şi stăpânirea lumii şi mai ales funcţia de comandant şi conducător contra turcilor, cu sfatul comun, înţelegerea şi hotărârea creştinilor, pe când ceilalţi regi şi principi creştini trândăvesc în lene, în desfătări şi lupte civile“, iar papa Sixt al IV-lea într-o scrisoare adresată voievodului moldovean şi datată la 10 martie 1476, scria: „lucrarea ta asupra necredincioşilor turci, vrăjmaşi comuni, săvârşită până acum cu înţelepciune şi bărbăţie au adaos atâta strălucire numelui tău, că eşti în gura tuturor şi eşti lăudat cu deosebire de toţi, în unire de simţiri.“

„Cu voia lui Dumnezeu au fost înfrânţi creştinii“

Conştient că înfrângerea suferită de turci nu însemna şi dispariţia pericolului otoman, domnul moldovean scrie, la 25 ianuarie 1475, mai multor conducători europeni, aducându-le la cunoştinţă victoria obţinută şi cerându-le ajutor militar, în eventualitatea unor noi incursiuni otomane.

Cu toate felicitările şi promisiunile primite, Ştefan n-a fost ajutat de nimeni când, în anul următor, însuşi sultanul Mahomed al II-lea a venit în Moldova, cu o armată de 200.000 de oameni. Aflaţi în evidentă inferioritate, moldovenii au aplicat strategia devenită „tradiţională“ în ţările române, a hărţuielii şi pustiirii regiunilor străbătute de oştile duşmane.

În ziua decisivă luptei, la 26 iulie 1476, aşa cum scrie în pisania bisericii ridicate după 20 de ani, la Războieni, locul confruntării, „s-au ridicat puternicul Mahomed, împăratul turcesc, cu toate puterile sale răsăritene… şi au venit să prade şi să ia Ţara Moldovei. Şi au ajuns până aici, la locul numit Valea Albă (n.r. sau Războieni). Iar noi, Ştefan Voievod şi cu fiul nostru Alexandru am ieşit înaintea lor şi am făcut mare război cu ei, în luna iulie 26; şi cu voia lui Dumnezeu au fost înfrânţi creştinii de păgâni. Şi au căzut acolo mulţime mare de ostaşi ai Moldovei“.

Mahomed îşi continuă marşul, atacând cetăţile Suceava, Neamţul şi Hotinul, fără a reuşi să le cucerească. Aflând că Ştefan pregăteşte o nouă oaste, că ungurii şi polonezii se apropie de graniţele Moldovei cu ajutor armat, scăzând resursele de hrană, iar epidemia de ciumă nimicindu-i tot mai mulţi soldaţi, hotărî retragerea, fără a-şi vedea realizat planul de supunere a ţării.

Din nefericire, în 1484, noul sultan Baiazid al II-lea, atacă pe neaşteptate cetăţile Chilia şi Cetatea Albă şi le cucereşte, ceea ce a avut pentru Moldova urmări foarte nefavorabile, închizându-se, astfel, drumul spre Marea Neagră, cu efecte dezastruoase asupra economiei ţării.

Întrucât garnizoanele turceşti instalate în cetăţile cucerite reprezentau o permanentă ameninţare, viteazul şi înţeleptul domn hotărî, pentru binele ţării, să încheie în 1489 un tratat de pace cu turcii, obligându-se să plătească un tribut anual de 3000 de florini veneţieni.

Mare ctitor de locaşuri sfinte

Spune legenda că Ştefan cel Mare şi Sfânt ar fi ctitorit 44 de biserici şi mănăstiri. Nu au dăinuit toate până în zilele noastre, însă cele care au ajuns până la noi, arată grija şi dărnicia domnului pentru Biserică şi podoaba ei.

Trebuie amintită, în primul rând mănăstirea Putna, mănăstirea cea mai apropiată sufletului voievodului – prima sa ctitorie – pe care a ales-o şi ca loc pentru odihna veşnică.

O altă ctitorie ştefaniană este Voroneţul, ridicat pe locul unui schit din lemn, în care, potrivit tradiţiei, ar fi trăit Daniil Sihastrul, de la care domnitorul a primit sfat şi cuvânt de mângâiere în ceas de grea cumpănă în timpul luptelor pentru apărarea pământului strămoşesc.

Biserica – cu hramul Sfântul Gheorghe – a fost ridicată în mai puţin de patru luni, din 26 mai până în 14 septembrie 1488. Ea şi-a câştigat un renume deosebit în întreaga lume pentru picturile sale exterioare.

În timpul domniei lui Ştefan mănăstiri ca Probota, Moldoviţa, Bistriţa, Humor ş.a., ridicate de înaintaşii săi la scaun, şi-au continuat existenţa, primind diferite danii din partea domnitorului.

Numărul lăcaşurilor de închinare a sporit prin mănăstirile, schiturile şi bisericile de mir ridicate de Ştefan sau de boierii săi. La multe din ctitoriile înaintaşilor au fost ridicate construcţii noi ori au fost refăcute cele existente.

De pildă, la mănăstirea Neamţ a ridicat din temelie o biserică nouă cu hramul „Înălţarea Domnului“, existentă şi astăzi, terminată la 14 noiembrie 1497. La Bistriţa a zidit o clopotniţă cu paraclis, care, de asemenea, dăinuieşte până în zilele noastre. În ultimii ani de domnie a înălţat o biserică nouă la mănăstirea Dobrovăţ, lângă Iaşi.

În afară de mănăstiri, credinciosul domn a ctitorit şi numeroase biserici de mir – cu mult mai multe decât mănăstirile – construite, de obicei, pe locul bătăliilor.

„Vom lupta până la moarte pentru legea creştinească“

– Scrisoarea lui Ştefan cel Mare către Principii creştini (25 ianuarie 1475) –

Către Coroana ungurească şi către toate ţările în care va ajunge această scrisoare, sănătate.

Noi, Ştefan voievod, din mila lui Dumnezeu domn al Ţării Moldovei, mă închin cu prietenie vouă, tuturor cărora le scriu, şi vă doresc tot binele, şi vă spun Domniilor Voastre că necredinciosul împărat al turcilor a fost de multă vreme şi este încă pierzătorul întregii creştinătăţi şi în fiecare zi se gândeşte cum ar putea să supună şi să nimicească toată creştinătatea.

De aceea, facem cunoscut Domniilor Voastre că, pe la Boboteaza trecută, mai sus-numitul turc a trimis în ţara noastră şi împotriva noastră o mare oştire, în număr de 120.000 de oameni, al cărei căpitan de frunte era Soliman paşa beglerbegul; împreună cu acesta se aflau toţi curtenii sus-numitului turc, şi toate popoarele din Romania (n.r. fostul teritoriul bizantin), şi domnul Ţării Munteneşti cu toată puterea lui, şi Assan beg, şi Ali beg, şi Schender beg, şi Grana beg, şi Oşu beg, şi Valtival beg, şi Serefaga beg, domnul din Sofia, şi Cusenra beg, şi Piri beg, fiul lui Isac paşa, cu toată puterea lui de ieniceri.

Aceşti mai sus-numiţi erau toţi căpitanii cei mari, cu oştile lor. Auzind şi văzând noi acestea, am luat sabia în mână şi, cu ajutorul Domnului Dumnezeului nostru Atotputernic, am mers împotriva duşmanilor creştinătăţii, i-am biruit şi i-am călcat în picioare, şi pe toţi i-am trecut sub ascuţişul săbiei noastre; pentru care lucru, lăudat să fie Domnul Dumnezeul nostru.

Auzind despre aceasta, păgânul împărat al turcilor îşi puse în gând să se răzbune şi să vie, în luna lui mai, cu capul său şi cu toată puterea sa împotriva noastră şi să supună ţara noastră, care e poarta creştinătăţii şi pe care Dumnezeu a ferit-o până acum. Dar dacă această poartă, care e ţara noastră, va fi pierdută – Dumnezeu să ne ferească de aşa ceva – atunci toată creştinătatea va fi în mare primejdie.

De aceea, ne rugăm de Domniile Voastre să ne trimiteţi pe căpitanii voştri într-ajutor împotriva duşmanilor creştinătăţii, până mai este vreme, fiindcă turcul are acum mulţi potrivnici şi din toate părţile are de lucru cu oameni ce-i stau împotrivă cu sabia în mână.

Iar noi, din partea noastră, făgăduim, pe credinţa noastră creştinească şi cu jurământul Domniei Noastre, că vom sta în picioare şi ne vom lupta până la moarte pentru legea creştinească, noi cu capul nostru. Aşa trebuie să faceţi şi voi, pe mare şi pe uscat, după ce, cu ajutorul lui Dumnezeu celui Atotputernic, noi i-am tăiat mână cea dreaptă. Deci, fiţi gata, fără întârziere.

Dată în Suceava, în ziua de Sfântul Pavel,
luna ianuarie în 25, anul Domnului 1475.
Ştefan voievod, domnul Ţării Moldovei

Sfântul Ştefan cel Mare, voievodul cel strălucit al Moldovei

Din anul 1992, Biserica îl pomeneşte în rândul sfinţilor pe marele voievod al Moldovei, Ştefan, unul dintre cei mai străluciţi conducători ai românilor.

Dar cu multe veacuri înainte de canonizarea sa, „sinodul infailibil al poporului“ l-a considerat sfânt, după cum spune cronicarul: „…după moartea lui îi ziceau Sfântul Ştefan-Vodă, nu pentru suflet, că este mâna lui Dumnezeu…, ci pentru lucrurile sale cele vitejeşti carele nimeni din domni, nici mai înainte, nici după aceea nu l-au agiunsu“.

Sihastrul Daniil, mărturia căinţei

Cronicarul spune că într-o zi, abătut şi mâhnit din pricina pierderii unei lupte, voievodul Ştefan a ajuns la chilia sihastrului Daniil, într-un loc singuratic, în munţi. Sihastrul se ruga. I-a spus lui Vodă să aştepte, până va isprăvi ruga. Apoi l-a primit şi Vodă s-a „ispovedit“ la dânsul.

După ce l-a povăţuit şi l-a binecuvântat, sihastrul l-a îndemnat să lupte şi Vodă a prins curaj şi i-a biruit pe duşmani. Acest episod consemnat de cronicar ni-l înfăţişează pe Sfântul Ştefan ca pe un voievod smerit şi evlavios. Dincolo de omeneştile lui slăbiciuni, Sfântul Ştefan căuta iertarea duhovnicului şi împăcarea cu Dumnezeu.

Sihastrul Daniil este mărturia căinţei voievodului, altfel „om cu păcate“, după spusa cronicarului. Smerenia unui voievod care aşteaptă iertare de la un călugăr solitar este, cred, un exemplu rar în istoria capetelor încoronate. De altfel, întreaga lui viaţă şi mai ales neţărmurita iubire faţă de pământul moldav constituie una din cele mai frumoase pagini din istoria lumii.

Neînfricat apărător al Moldovei

Din acel aprilie 1457, când, la locul numit „Direptate“, Moldova i-a ieşit înainte cu „mitropolit, episcopi, egumeni, boieri şi ţărani“, până când a pus mâinile pe piept, la 2 iulie 1504, Ştefan cel Mare si Sfânt a ars ca o flacără apărând creştinătatea, Moldova şi Biserica lui Hristos.

De câte ori, în multele-i războaie, nu s-a pus în stare de jertfă?! Neînfricat, şi dânsul, ca altădată împăratul Constantin, Ştefan poruncise să aibă în luptă steaguri creştine, brodate în mănăstiri şi sfinţite cu puterea rugăciunii. Ele stau mărturie: unul la Vatoped, în Athos, şi altul pe pământ românesc.

A luptat până când a fost doborât de o rană primită în luptă. Şi lupta aceea a fost dreaptă. El n-a vrut pământul nimănui. El a vrut doar să apere Moldova. Alături de calitatea de neînfricat apărător al Moldovei, trebuie să o amintim şi pe aceea de mare ctitor de lăcaşuri sfinte.

Mare ctitor de lăcaşuri sfinte

Câţi domni din istoria lumii se pot mândri cu peste 40 de biserici şi mănăstiri ridicate într-o ţărişoară jefuită şi cotropită în fiecare an. Vorbesc despre marele ctitor mănăstirile sau bisericile de la Putna, Neamţ, Suceava, Probota, Bistriţa, Huşi, Vaslui, Tazlău, Milişăuţi, Pătrăuţi, Baia, Voroneţ, Hârlău, Popăuţi, Dobrovăţ, Volovăţ, Răuseni şi atâtea altele.

Pe toate le-a înzestrat cu icoane şi odoare de mare preţ, cu odăjdii şi evanghelii ferecate în aur, clopote şi moşii, cu o mărinimie greu de egalat. Venea adeseori la hramurile marilor mănăstiri şi descăleca de pe calu-i alb, la Neamţu, de Înălţare, sau în atâtea locuri din Ţara Moldovei.

Trebuie să amintim şi de ajutorul pe care Sfântul Voievod l-a dat unor mănăstiri de la Muntele Athos. În primul rând, Mănăstirea Zografu, căreia i-a făcut numeroase danii, fapt ce-l determină pe monahul Isaia din Hilandar să afirme că Mănăstirea Zografu a fost întemeiată de Ştefan cel Mare (deşi, în realitate, Ştefan era doar un ctitor adăugător, nu fondator).

Pentru multele sale danii, Ştefan cerea vieţuitorilor de la Zografu: „să-l scrie la Proscomidie pe el, pe soţia sa şi pe copii şi să-i cânte sâmbătă seara un paraclis şi marţea o liturghie şi să-l pomenească până va fi în viaţă, iar după aceea să-i facă în anul întâi pomenirile obişnuite şi apoi să-i facă într-o zi din an seara parastas şi dimineaţa Liturghie“.

Dorinţa de comuniune prin slujbele Bisericii

De asemenea, mănăstirile: „Sf. Pavel“, Vatoped, Grigoriu, Constantimonitu şi altele îl consideră mare ctitor. Dincolo de multele sale danii, trebuie remarcată dorinţa marelui voievod de a fi pomenit la Proscomidie, la Sfânta Liturghie şi la Paraclisul Preacuratei Născătoarei de Dumnezeu.

Daniile către bisericile Moldovei arată, pe de o parte, mărinimia ctitorului, iar cererea de a fi pomenit la Proscomidie arată, pe de altă parte, înţelegerea voievodului că Sfânta Liturghie este cea mai importantă slujbă, care şterge păcatele oamenilor, prin jertfa cea nesângeroasă a Domnului.

Icoană a sufletului românesc

Au trecut mai mult de 550 de ani de când slăvitul Ştefan a fost întronizat ca voievod al Moldovei. Trecerea anilor i-a sporit faima. Oriunde mergi în Moldova, vei întâlni zidiri măreţe, mănăstiri, biserici, cetăţi, fântâni, poduri. Dar mai ales, vei întâlni la fiecare casă amintirea unui domnitor neînfricat, luptător, ctitor.

Şi pe buzele pruncilor şi ale bătrânilor, numele său se rosteşte cu bucurie şi mândrie: „Într-însul găsise poporul românesc cea mai curată şi mai deplină icoană a sufletului său cinstit şi harnic, răbdător fără să uite şi viteaz fără cruzime, straşnic în mânie şi senin în iertare, răspicat şi cu măsură în grai, gospodar şi iubitor al lucrurilor frumoase, fără nici o trufie în faptele sale…“.

„Doamne, numai tu singur ştii ce a fost în inima mea“

La sfârşitul vieţii, marele domn se pregătea de întâlnirea cu Mântuitorul Hristos, Căruia îi închinase viaţa şi Căruia îi ceruse iertare pentru păcatele săvârşite ca un om purtător de trup şi vieţuitor în lume.

Vartolomeu Măzăreanu, într-o lucrare, transcrie ultimele cuvinte ale voievodului: „… Doamne, numai tu singur ştii ce a fost în inima mea. Nici eresurile înşelătoare, nici focul vârstei tinereşti n-au putut-o sminti, ci am rămas întărit pe piatra care este Însuşi Hristos, pe a căruia Cruce de-a pururea îmbrăţişată la piept ţinând, viaţa mea am închinat-o, nădejde nesmintită printr-însa la părintele veacurilor având, prin care pe toţi vrăjmaşii am gonit şi am înfrânt..“.

La ziua pomenirii sale, la 2 iulie, cântăm împreună marelui voievod: „… Apărător neînfricat al credinţei şi patriei străbune, mare ctitor de locaşuri sfinte, Ştefane voievod, roagă pe Hristos Dumnezeu să ne izbăvească din nevoi şi din necazuri“.