„Sa nu cauti sa primesti sfat de la cineva care nu se afla în vietuirea ta, chiar daca ar fi foarte înțelept. Încredințează mai degraba gandul tau unui om neînvățat, dar care a facut cercarea lucrurilor, decat unui filozof învățat, care vorbeste din citiri, fara cercarea lucrurilor. Dar ce este cercarea (experienta)? Cercarea sta nu in a primi cineva privirea unor lucruri, fara sa fi luat cunostinta lor în sine însuși, ci in a simti in chip limpede prin cercare folosul si paguba lor, pentru faptul ca a petrecut in ele timp indelungat. De multe ori un lucru pare pagubitor, dar inlauntrul lui are o lucrare plina de folos. In acelasi fel socoteste si despre lucrul dimpotriva. Adica, de multe ori un lucru pare sa fie de folos, dar înăuntru e plin de vatamare. De aceea, multi dintre oameni afla paguba in lucrurile ce par sa aduca un câștig. Dar nici de la acestia nu primim marturia adevarata a cunostintei. Foloseste-te deci de sfatuitorul acela care stie sa probeze cu rabdare lucrurile care cer o dreapta socoteala (un discernamant). De aceea nu oricine e vrednic de crezamant cand da un sfat, ci numai acela care mai întâi si-a chivernisit bine libertatea lui si nu se teme de învinovățiri si de clevetiri.
Cand afli deci pace neschimbata în calea ta, teme-te, pentru ca esti departe de cararea pe care pasesc picioarele obosite ale sfintilor. Caci cu cat pasesti mai sigur pe calea ce duce spre cetatea Imparatiei si te apropii de cetatea lui Dumnezeu, cu atata sa ai mai mult ca semn taria incercarilor ce te intampina. Si cu cat te apropii si inaintezi, cu atat se înmulțesc incercarile impotriva ta. Cand simti deci in sufletul tau încercări mai felurite si mai tari, sa stii ca in acele timpuri sufletul tau a primit cu adevarat in ascuns o alta treapta mai inalta si i s-a adaugat la starea in care se afla un har nou. Caci dupa masura harului aduce Dumnezeu peste suflet necazurile altor încercări. Nu intelege prin ele incercarile lumesti, care se intampla unora pentru ca au pus frau rautatii in lucrurile vazute, nici tulburari trupesti, ci incercari ce se potrivesc calugarilor care se linistesc, pe care le vom deosebi mai pe urma.
Iar daca sufletul sufera de vreo slabiciune si nu poate rabda incercarile cele mari si se roaga sa nu intre in ele, iar Dumnezeu il asculta, sa stii ca in masura in care te intareste fata de incercarile cele mari, in aceeasi masura te invredniceste si de darurile cele mari. Caci nu da Dumnezeu un dar mare, fara o mare incercare. Pentru ca dupa incercari a randuit Dumnezeu si darurile, potrivit cu intelepciunea Lui, pe care nu o pricep cei ziditi de El. Drept aceea, din necazurile grele ce ti se întâmplă prin purtarea de grija a lui Dumnezeu, sa cunosti cata cinste a primit sufletul tau din partea maririi Lui. Caci pe masura întristării, e si mângâierea.
Intrebare: Care e deci mai inainte: incercarea si apoi darul, sau intai darul si dupa el incercarea?
Raspuns: Nu vine încercarea, daca n-a primit sufletul mai întâi in ascuns o marire peste masura lui. Ε duhul harului, pe care l-a primit mai intai. Despre aceasta da marturie incercarea Domnului si la fel incercarile apostolilor. Caci n-au fost lasati sa intre in incercari pana ce n-au primit mangaierea. Pentru ca celor ce se împărtășesc de bunatati li se cuvine sa rabde incercarile pentru ele. Caci dupa bine vine si necazul pentru el. Asa i-a placut lui Dumnezeu sa faca in toate .
Dar daca asa se întâmpla, adica daca harul vine inaintea încercării, totusi simțirea incercarilor vine inaintea simțirii harului, pentru probarea libertatii. Caci niciodata nu se arata in vreunul harul înainte de a gusta încercările. Deci harul vine în minte înainte, dar în simtire, mai pe urma. Drept aceea se cuvine ca in vremea acestor încercări sa avem doua simtiri protivnice ce nu sunt intru nimic asemenea: acestea sunt bucuria si frica. Bucuria ca te afli umbland pe calea calcata de sfinti, mai bine zis de Cel ce a dat viata tuturor. Si lucrul acesta e vadit din cunostinta (diagnoza) ce ti-o dau incercarile. Iar frica trebuie s-o avem ca nu cumva din pricina mandriei sa fim ispititi de acestea. Dar cei smeriti cu inima sunt inteleptiti de har, ca sa le poata deosebi pe acestea si sa cunoasca care este ispita ce se iveste ca un rod al mandriei si care, cea care se iveste ca o lovitura de pe urma iubirii. Caci incercarile din abatere si din sporirea vietuirii in bine se deosebesc de ispitele ce vin din parasirea cea spre povatuire, pentru trufia inimii.
- Incercarile prietenilor lui Dumnezeu, care sunt cei smeriti la cuget
Incercarile ce sunt aduse de toiagul duhovnicesc spre înaintarea si cresterea sufletului, prin care se deprinde si se probeaza sufletul ce se nevoieste, sunt acestea:pregetarea, îngreunarea trupului, moleseala madularelor, trandavia, zapaceala cugetarii, inchipuirea slabiciunii trupului, incetarea nadejdii pentru o vreme, intunecarea gandurilor, lipsa unui ajutor omenesc, lipsa celor trebuincioase trupului si cele asemenea acestora. Din aceste ispite omul dobandeste un suflet insingurat si părăsit si o inima omorita si smerita. Si prin acestea este pus la incercare daca vine la dorirea Ziditorului. De aceea, Purtatorul de grija le randuieste pe acestea spre puterea si trebuinta celor ce le primesc pe ele. In ele sunt amestecate mangaierea si stramtorarile, lumina si întunericul, razboaiele si ajutoarele si, scurt vorbind, îngustarea și largimea. Ele (de se folosesc spre bine) sunt semnul sporirii omului prin ajutorul lui Dumnezeu.
- Ispitele dușmanilor lui Dumnezeu, care sunt cei mandri
Iar ispitele venite prin parasirea lui Dumnezeu, impotriva celor nerusinati ce se inalta in cugetele lor in fata bunatatii lui Dumnezeu si nedreptatesc aceasta bunatate prin mandria lor, sunt acestea: ispitele aratate ale dracilor, care sunt si ele mai presus de hotarul puterii sufletului, lipsirea de puterile intelepciunii aflatoare in ei, simtirea napraznica a nalucirii curviei, ingaduita impotriva lor spre smerirea trufiei lor, manierea grabnica, vointa de a impune voia lor, de a se certa prin cuvinte, de a certa, dispretuirea inimii, desavarsita amagire a mintii, hule impotriva numelui lui Dumnezeu, ganduri nebunesti pricinuitoare de ras, mai bine zis de plans, faptul de a se face de rasul oamenilor si de a-si pierde cinstea lor, de a se face de rusine si de ocara prin lucrarea dracilor in multe feluri, in chip ascuns si aratat, pofta de a se amesteca si petrece cu lumea, de a grai si vorbi aiurea totdeauna, in chip nebunesc, si de a nascoci pururea vreo noutate printr-o proorocire mincinoasa, de a fagadui multe peste puterea proprie. Si acestea sunt cele sufletesti.
Iar in cele trupesti i se ivesc unuia ca acesta intamplari dureroase ce staruie pururea in impletire cu el si sunt anevoie de destramat, intalniri cu oameni rai si necredinciosi; ba i se intampla sa cada pe mainile unor oameni ce-l necajesc, sa i se clatine inima mereu si dintr-odata, fara pricina, din frica lui Dumnezeu. Acestia patimesc de multe ori caderi mari de pe stanci si de pe locuri inalte; si alte asemenea acestora, ce li se intampla spre zdrobirea trupului. Si, in sfarsit, lipsa celor ce-i pot sprijini inima din puterea lui Dumnezeu si a nadejdii credintei lor; si, pe scurt, cate neputinte mai presus de putere sunt aduse asupra lor, impreuna cu cele din ei. Toate acestea cate le-am insirat si le-am numarat fac parte din felurile ispitelor mandriei.
Iar inceputul acestora se iveste in om cand incepe sa se socoteasca pe sine intelept in ochii sai. Si acesta se misca in toate aceste rele dupa masura primirii unor astfel de ganduri ale mandriei.
Drept aceea, cunoaste din felurile ispitelor caile usuratatii cugetarii tale. Iar de vezi vreunele din aceste incercari amestecate in incercarile spuse inainte de ele, cunoaste ca in masura in care ai din acestea, in aceeasi masura s-a cuibarit in tine mandria.
- Despre rabdare
Asculta iarasi si un alt fel. Toate greutatile si necazurile ce nu sunt rabdate au in ele un chin indoit. Caci rabdarea omului micsoreaza apasarea lor. Lipsa de curaj e maica chinului. Iar rabdarea e maica mangaierii si o putere care obisnuieste sa se nasca din largimea inimii. Dar aceasta putere e greu sa o afle omul in necazurile lui fara darul dumnezeiesc, care se iveste din urmarirea rugaciunii si din varsarea lacrimilor.
- Despre lipsa de curaj
Cand Dumnezeu voieste sa necajeasca pe om si mai mult, il lasa sa intre pe mainile lipsei de curaj. Si aceasta naste in el puterea tare a trandaviei [akedia], prin care gusta o sugrumare a sufletului care e una cu gustarea gheenei. Iar din aceasta vine duhul iesirii din minti, din care rasar zeci de mii de ispite: zapaceala, iutimea, hula, defaimarea, gandurile sucite, mutarea dintr-un loc in altul si cele asemenea acestora. Iar de intrebi care este pricina lor, iti voi spune ca negrija. Leacul tuturor acestora este unul. Si in mana acestuia afla cineva indata mangaierea in sufletul sau. Si care este acesta? Smerita cugetare a inimii. Fara aceasta nu poate surpa cineva zidul acestor rele, ci le face mai degraba sa-l copleseasca.
Sa nu te manii pe mine ca-ti spun adevarul. Ţi-l spun, pentru ca nu l-ai cautat in sufletul tau. Dar de voiesti, intra in tara lui si vei vedea cum iti da tie dezlegare de rautatea ta. Caci pe masura smeritei tale cugetari, ti se da tie si rabdarea in necazurile tale . Si dupa rabdarea ta se usureaza si greutatea necazurilor tale si vei dobandi mangaiere. Iar dupa mangaierea ta, se mareste dragostea catre Dumnezeu. Si dupa dragostea ta, se mareste bucuria ta in Duhul cel Sfant.
Totusi pe cei ce sunt fii cu adevarat, Preamilostivul nu binevoieste sa-i scoata din incercarile lor, nici nu-i izbaveste de aceste incercari, ci-i imbraca cu rabdare in ele. Si toate aceste bunatati le primesc in mana rabdarii lor, spre desavarsirea sufletelor lor. Hristos, Dumnezeul nostru, sa ne invredniceasca prin harul Lui sa rabdam relele pentru dragostea Lui, intru multumirea inimii. Amin!”
Filocalia…, volumul X, Sfantul Isaac Sirul, Cuvinte despre sfintele nevointe
