ÎNĂLȚAREA DOMNULUI HRISTOS – Cuvânt al Sf. Grigorie Palama

Iudeii prăznuiesc Paștele după Lege, adică trecerea din Egipt în pământul Palestinei, iar noi prăznuim Paștele, însă după Evanghelie, adică trecerea firii noastre, întru Hristos, de la moarte la viaţă, de la stricăciune la nestricăciune. Ce limbă ar putea oare spune marea deosebire dintre înălţarea la care a fost adusă starea noastră prezentă şi sfintele, de toată lauda vrednice aşezăminte ale vechii Legi? Niciun grai omenesc şi nici un alt grai nu este vrednic să exprime o atât de mare slavă. Căci înţelepciunea de-o-fiinţă a Tatălui celui Preaînalt, Cuvântul cel veşnic şi mai presus de fiinţă, unit din iubire de oameni cu noi şi vieţuind împreună cu noi, S-a arătat acum, în mod real, temeiul însuşi al sărbătorii şi al acestei înălţări mai presus de fire, într-un chip atât de deosebit, întrucât noi prăznuim trecerea înseşi firii noastre omeneşti, nu de la cele mai dedesupt ale pământului la cele pământeşti, ci de la cele pământeşti la cerul cerului şi până la tronul de dincolo de acestea al Celui ce peste toate stăpâneşte.

Astăzi, după înviere, Domnul a stat în mijlocul Apostolilor, şi tot astăzi s-a despărţit de ei, care L-au văzut înălţându-Se la cer şi intrând cu adevărat în Sfânta Sfintelor, şezând de-a dreapta Tatălui celui mai presus de orice început şi de toată firea, de toată numirea şi de toată cinstirea, mai presus şi de orice este cunoscut şi numit, atât în veacul de acum, cât şi în cel viitor. Şi după cum înainte de învierea Domnului S-au petrecut multe alte învieri, aşa şi înainte de înălţarea Lui au avut loc multe înălţări şi răpiri. Căci şi pe profetul Ieremia l-a răpit Duhul, şi pe Avvacum îngerul, iar mai mult decât pe aceştia este scris că Ilie a fost răpit într-un car de foc, dar nici el nu a depăşit hotarul pământului, ci răpirea fiecăruia dintre ei era doar o mutare care îi înălţa de la pământ, fără a depăşi totuşi hotarul acestuia. La fel şi cei care au înviat odată cu Mântuitorul, tot în pământ s-au întors, sfârşind cu toţii prin moarte. Cât despre Mântuitorul Hristos, aşa cum atunci când a înviat din morţi, moartea nu L-a stăpânit, la fel şi acum când a fost înălţat şi a şezut întru cele înalte, orice înălţare a rămas mai prejos de El, mărturisind tuturor că singur El este Dumnezeu mai presus de toate.

Şi acesta este muntele cel mai înainte vestit al lui Dumnezeu, după Isaia (îs., 2:2), şi casa lui Dumnezeu, mai presus de piscurile înalte ale munţilor in-teligibili, – trupul Stăpânului -, fiindcă nu înger, nici om, ci Însuşi Domnul în trup a venit şi ne-a mântuit, făcându-Se om ca noi, pentru noi, şi rămânând Dumnezeu fără de schimbare. Căci precum S-a pogorât fără de schimbare, dar amestecându-Se cu noi, la fel va veni iarăşi, nu prin schimbarea dumnezeirii, ci aşezând pe tron întru cele de sus firea noastră omenească, pe care mai înainte vreme a luat-o de la noi: cu adevărat, se cuvine ca firea noastră cea întâinăscută din morţi să fie întoarsă la Dumnezeu ca una care s-a născut mai înainte de toată făptura.

Pentru aceasta, dintre atât de multe învieri şi înălţări, noi nu prăznuim pe nici una ca pe învierea şi înălţarea Domnului, şi pe lângă faptul că nu participăm, nici nu vom participa vreodată la vreuna dintre acelea. Căci nu avem alt folos decât călăuzirea prin credinţă a minţii noastre către învierea şi înălţarea Mântuitorului nostru, la care participăm şi vom participa cu toţii. Ea este cu adevărat învierea şi înălţarea neamului omenesc, dar nu a neamului omenesc în general, ci a tuturor celor care cred în Hristos şi care îşi arată credinţa prin fapte. Cel ce S-a făcut Domn, pentru noi S-a făcut, fiind nenăscut şi nezidit după dumnezeirea firii Sale, şi a trăit pentru noi, arătându-ne calea către adevărata viaţă. Şi toate câte le-a suferit cu trupul, pentru noi le-a suferit, ca să vindece patimile noastre, şi pentru păcatele noastre a fost dus la moarte. Şi tot pentru noi a înviat şi a fost înălţat mai înainte, arătându-ne prin iconomie învierea şi înălţarea din veacul fără de sfârşit. Căci toţi moştenitorii acestei vieţi urmează, după putinţă, petrecerea pe pământ a iconomiei Lui.

Pentru noi, începutul urmării şi petrecerii acesteia este botezul, chip al morţii, îngropării şi Invierii Domnului, prin mijlocirea unei vieţi după porunca lui Hristos şi după petrecerea Evangheliei, având drept scop biruinţa asupra patimilor prin luptele duhovniceşti, pregătindu-ne viaţa cea fără de dureri, nestricăcioasă şi cerească, după cum şi Apostolul a zis către noi:

„Dacă veţi trăi în trup, veţi muri, iar dacă veţi ucide prin duhul faptele trupului, veţi fi vii” (Rom., 8:13).

Cei care trăiesc după poruncile lui Hristos urmează petrecerii acestuia în trup, căci mor la vremea rânduită fiecăruia, fiindcă şi El a murit cu trupul, şi în trup vor şi învia, asemenea Lui, plini de slavă şi nestricăcioşi, însă nu acum, ci la plinirea vremii, când vor fi înălţaţi, după cum spune şi Sfântul Apostol Pavel: „Căci vom fi răpiţi pe nori întru întâmpinarea Domnului în văzduh şi astfel pururea cu Domnul vom fi” (I Ţes., 4:17).

Vedeţi cum fiecare dintre noi, dacă ar voi, părtas s-ar face învierii Domnului şi înălţării Lui şi moştenitor al lui Dumnezeu, împreună-moştenitor cu Hristos (Rom., 8:17)? Pentru aceasta să ne bucurăm prăznuind învierea firii noastre, înălţarea şi restaurarea ei, precum şi începutul învierii şi al înălţării fiecăruia dintre credincioşi (Luca 24:36-53), punând înainte glasul Evangheliei propovăduită astăzi, potrivit căreia Domnul, înviind, a stat în mijlocul ucenicilor Săi.

Pentru ce a stat în mijlocul lor şi împreună cu ei a călătorit, precum este scris? „Căci i-a scos pe aceştia afară până în Betania” şi punându-Şi mâini-le i-a binecuvântat (Luca, 24:50) ca să Se arate cu totul teafăr şi nevătămat, ca să arate că picioarele Îi sunt puternice, că poate umbla şi sta în picioare fără de clintire, deşi rămaseră urmele cuielor, şi de asemenea, ca să arate mâinile străpunse de cuie pe cruce, chiar şi coasta împunsă cu suliţa. Şi dacă a arătat toate urmele rănilor, a fost pentru ca ei să creadă patimilor celor mântuitoare. Dar mie mi se pare că a stat în mijlocul ucenicilor pentru a le arăta şi pentru a-i întări în credinţa întru El, prin marea Sa descoperire şi binecuvântare. Dar El nu a stat nu-mai în mijlocul ucenicilor, ci stă şi în mijlocul inimii fiecărui [om] care este cetate întărită prin credinţă, precum mărturiseşte şi psalmul despre fiecare inimă: „Dumnezeu este în mijlocul ei şi nu se va clătina” (Ps., 45:5). Căci de la această întâlnire s-au făcut apostolii Domnului statornici şi neclintiţi în credinţă.

A stat, deci, în mijlocul lor şi le-a spus: „pace vouă”, aşa cum adeseori le spunea cu blândeţe. Dar pacea este de două feluri: una pe care o avem în relaţie cu Dumnezeu, care mai curând vine din cinstirea lui Dumnezeu, şi alta pe care o avem între noi şi care se naşte în chip firesc din urmarea cuvân-tului Evangheliei. Or, Domnul le-a dat pe amândouă dintr-odată, printr-o singură expresie. Şi cum le-a poruncit acestora să facă, atunci când I-a trimis întâia oară, zicând: „în care casă veţi intra, să ziceţi pace casei acesteia” (Luca 10:5), la fel a făcut şi El, intrând în casa în care erau adunaţi, şi de îndată le-a dăruit pacea. Dar cât de înspăimântaţi şi de tulburaţi I-a văzut atunci din pricina apariţiei Sale atât de nefireşti şi lipsite de orice nădejde (li se părea, după cum se spune, că ar vedea duh, ori că ceea ce văd este o închipuire). Şi atunci iarăşi a depărtat de la ei gândurile inimii lor şi le-a dovedit că El este acelaşi cu Cel care mai înainte vreme le vorbea despre pătimirea Sa şi despre învierea din morţi: „acum vedem că Tu ştii toate şi nu este nevoie ca să Te întrebe cineva”. Şi i-a încredinţat deplin despre plinirea acestora, prin vedere şi prin pipăire… Iar când i-a văzut că s-au făcut primitori ai adevărului prin dovadă, i-a încredinţat încă şi mai mult, dându-le, în acelaşi timp, pacea şi cerându-le de mâncare celor ce priveau cu uimire. Căci încă nu-şi credeau ochilor şi se minunau, dar nu din reavoire, ci din negrăită bucurie. Apoi le-a zis:

„Aveți ceva de mâncare? Şi i-au dat o bucată de peşte fript şi un fagure de miere, şi, primind, a mâncat în faţa lor” (Luca 24:42).

Acel trup preacurat a primit hrană, după înviere, nu pentru ca ar fi avut nevoie de hrană, ci ca să-I încredinţeze de realitatea învierii şi să arate că este același cu Cel care mai înainte de pătimire a mâncat împreună cu ei. A consumat hrana nu după firea trupurilor moarte, ci potrivit energiei dumnezeieşti şi, cum ar zice cineva, aşa cum focul topeşte ceara, sau, mai mult decât atât, a consumat-o, fiindcă focul are nevoie să fie întreţinut pentru a subzista, însă trupurile nemuritoare nu au nevoie de hrană pentru subzistenţă.

A mâncat, aşadar, o bucată de peşte fript şi un fagure de miere, acestea fiind chipuri ale Sfintelor Sale Taine: căci Cuvântul lui Dumnezeu, unindu-Se după ipostas cu firea noastră care, ca un peşte se scălda în apa vieţii pline de plăceri şi de patimi, şi curăţind cu focul cel neapropiat al dumnezeirii Sale orice aplecare spre păcat, a consumat-o ca pe un rug aprins, făcând-o părtaşă la dumnezeirea Sa. Dar nu numai aluatul pe care l-a primit pentru noi, ci pe fiecare om îl învredniceşte de împărtăşirea cu El, îl îndumnezeieşte prin participarea la focul pe care Domnul „a venit să-l arunce în lume” (Luca 12:49). Cu fagurele de miere se aseamană însăşi firea noastră omenească, fiindcă, aşa cum într-un fagure este păstrată mierea, la fel şi în trupul nostru este păstrată comoara cea cugetătoare; sau mai curând acesta este un chip al oricărui credincios în Hristos care are în suflet şi în trup harul Duhului Sfânt, păstrat ca mierea în fagure. Iar Domnul a mâncat din ele, fiindcă face, cu bucurie, ca o astfel de hrană să fie mântuirea oricui participă la firea Sa. Dar nu spune că a mâncat totul, ci „dintr-un fagure de miere”, adică a mâncat doar o parte, fiindcă nu toţi au crezut în El. Dar nu-Şi ia singur această parte, ci îi este dată de apostoli, căci ucenicii Săi îi aduc la El doar pe cei care cred în El, deosebindu-i de cei necredincioşi.

Astfel, mâncând din peşte şi din fagurele de miere în faţa ucenicilor Săi, Domnul le-a amintit cuvintele Sale pe care le-a vestit mai înainte despre pătimirea ce avea să pătimească, adeverind şi acum cele spuse despre Sine. Fiindcă după cum a spus mai înainte, aşa s-a şi petrecut, şi le-a deschis lor mintea ca să priceapă urmarea Scripturii şi să cu-noască faptul că precum este scris, aşa s-a şi împlinit.Trebuia ca din nemăsurata Sa iubire de oameni, om să se facă pentru oameni Fiul Unul născut al lui Dumnezeu, arătat fiind şi mărturisit astfel de glasul părintesc de sus şi prin descoperirea Sfântului Duh; să-i facă credincioşi şi să se minuneze de faptele şi de cuvintele Lui mai presus de fire, să fie prins şi dat în mâinile celor care nu caută slava lui Dumnezeu, ci slava de la oameni; să fie răstignit şi îngropat; să învieze din morţi a treia zi şi să se propovăduiască în numele Lui pocăinţa şi iertarea păcatelor, iar propovăduirea să înceapă de la Ierusalim. Binevestitori şi martori ai acestor fapte sunt [apostolii], care au văzut cu ochii lor şi au devenit mărturisitori ai Lui, cărora le-a şi trimis vestire de la Tatăl, adică pe Duhul Sfânt, şi le-a rânduit să rămână în Ierusalim până ce vor primi putere de sus.

Vorbind astfel cu ucenicii Săi despre lucrarea mântuirii oamenilor, Domnul i-a scos din ţinutul lor, purtându-i până în Betania, şi binecuvântându-i, S-a despărţit de ei şi S-a înălţat la cer. Pe un nor luminos ca într-un car de foc S-a înălţat în slavă şi a intrat în Sfânta Sfintelor cea nefăcută de mână şi a şezut de-a dreapta măririi în ceruri, pe acelaşi scaun al Dumnezeirii, pentru ca de-aceeaşi dumnezeire să facă firea noastră cu care s-a amestecat. Şi cum apostolii nu încetau să-şi aţintească ochii către cer, au aflat prin predania îngerilor că va fi purtat iarăşi pe norii cerului în faţa tuturor (Fapte 1:10). Căci şi Domnul zisese aceasta mai înainte, şi Daniel, mai înainte văzând, spune: „am văzut pe Fiul Omului venind pe norii cerului” (Dan., 7:13); iar Domnul zice: „şi toate neamurile pământului vor vedea venind pe Fiul Omului pe norii cerului” (Mat., 24:30).

Atunci ucenicii s-au închinat pe Muntele Măslinilor, de unde S-a înălţat Stăpânul cel mai presus de ceruri şi unde pogorându-Se, pământul cer l-a făcut. Şi iarăşi Se înalţă, ori de câte ori Se pogoară, ca pe cele de jos să le împreuneze cu cele de sus şi să întemeieze o singură Biserică, cerească şi pământească, întru slava iubirii Sale de oameni. Aşadar, bucurându-se, ucenicii s-au întors la Ierusalim şi erau pururea în altar, adică aveau mintea la ceruri, şi binecuvântau pe Domnul, pregătindu-se pentru primirea binevestită a pogorârii dumnezeiescului Duh.

Fraţilor, aceasta este, pe scurt, petrecerea celor ce poartă numele lui Hristos: să stăruiţi în rugă-ciuni şi cereri, şi să aveţi ochii minţii aţintiţi, aseme-nea îngerilor, către Stăpânul cel mai presus de ceruri, lăudându-L şi binecuvântându-L printr-o viaţă fără de prihană, pentru a primi în chip tainic venirea Lui, aşa cum spune psalmul către El: „voi cânta şi mă voi ruga ţie în cântare fără de prihană când vei veni către mine” (Ps., 100:2). Aceasta o spune limpede şi Sfântul Pavel: dreptatea noastră în ceruri este acolo unde Înaintemergător pentru noi S-a făcut Însuşi Domnul Iisus. Către aceasta ne conduce şi corifeul Apostolilor, Petru:

„încingând, zice, mijloacele cugetului vostru, trezindu-vă, nădăjduiţi în harul care vi se va da vouă la arătarea lui Iisus Hristos pe care să-L iubiţi cu toate că nu-L vedeţi” (Petru I, 1:13).

La aceasta Domnul Însuşi ne îndeamnă în mod acoperit, în pilde:

„să fie, zice, mijloacele cugetului vostru încinse şi făcliile voastre aprinse, iar voi să fiţi asemenea cu oamenii aceia care îşi aşteaptă Stăpânul ca, atunci când va veni, îndată să-i deschidă” (Fil., 3:20; Evr., 6:20).

La fel cum nu strică nici ziua Sâmbetei, ci o desăvârşeşte, arătând-o cu adevărat binecuvântată, ca o zi a încetării oricărei osteneli trupeşti, şi deosebind-o pentru o mai bună lucrare. Iar prin aceasta o face moştenitoare a toată binecuvântarea, astfel ca odihniţi de ostenelile pământeşti şi fără de lenevire să ne încredinţăm lui Dumnezeu, căutând cu nedezminţită nădejde cele cereşti şi fără de prihană.

Dar în Legea veche, una dintre zilele săptămânii era zi de Sabat şi pentru aceasta evreilor celor fără de minte li s-a părut că Domnul [tămăduind în ziua aceea] avea de gând să încalce ceea ce era socotit drept Sabat. Insă tot El zice că „nu a venit ca să strice legea, ci mai vârtos să o împlinească” (Mat., 5:17). Atunci cum se face că a stricat Sabatul dar, în acelaşi timp, a împlinit Legea? Făgăduind că va da Duhul Sfant celor care-L cer zi şi noapte şi poruncind să fie neîncetat cu trezvie şi priveghetori, a zis: „privegheaţi, fiindcă nu ştiţi vremea, nici ceasul când va veni Fiul Omului” (Mat., 24:44). Astfel toate zilele le-a făcut Sabat binecuvântat pentru cei care aleg să-I slujească în chip desăvârşit: iată cum nu a încălcat, ci mai cu osârdie a împlinit toată Legea.

Insă voi care sunteţi încercaţi de lucruri lu-meşti, dacă vă veţi înfrâna de la orice lipsă de măsură şi de la toată pizma dintre voi şi de veţi stărui în toată calea adevărului şi a înfrânării, veţi face şi voi din toate zilele un Sabat prin oprirea de la orice răutate. Dar într-o astfel de zi, mai lucrătoare pentru mântuire de-cât altele, se cuvine să tânjim după faptele şi cuvintele fără de prihană ale Domnului şi, cu smerenie, să fim statornici în Biserica lui Dumnezeu şi să plecăm urechea cu luare aminte la predania Bisericii şi la învăţătura ortodoxă, şi să ne rugăm cu pocăinţă prin cereri şi prin slavoslovii către Dumnezeu. Aşa veţi plini şi voi Sabatul cel după Evanghelie: împărtăşind o viaţă în harul lui Dumnezeu şi tinzând ochii cugetului către Hristos Cel ce sade împreună cu Tatăl şi cu Du-hul pe tronurile mai presus de ceruri, şi Care v-a fă-cut pe voi fii ai lui Dumnezeu, nu ca şi cum aţi fi doar adoptaţi, cu numele, ci în unire cu dumnezeiescul Duh, cu însuşi Trupul şi scump Sângele Lui, cu Dumnezeu, unul întreitul sălăşluindu-Se.

Să păzim, aşadar, pentru dragostea neclintită a Mântuitoului această unire: să privim pururea la Tatăl nostru cel de sus, dar nu ca şi când am fi pământeşti, ca omul cel întâi zidit, ci asemenea omului celui de-al doilea, Domnului din ceruri. Căci cel ce este pământesc se aseamănă cu cei pamânteşti, iar cel ceresc este asemenea cu cei cereşti. Aşadar, dacă am purtat chipul cel pământesc, să purtăm şi chipul cel ceresc (I Cor. 15:48) şi, având inima sus către El, să privim această măreaţă priveliste, înveşnicindu-se, în chip nematerialnic, cu focul dumnezeirii. Şi după ce am lepădat tunicile de piele pe care prin cădere le-am îmbrăcat, să stăm în pământ sfânt, arătându-ne, fiecare după putere, ţarină sfântă prin lucrarea necontenită a virtuţii şi prin neabătuta tindere către Dumnezeu.

Astfel încât să avem îndrăznire ca la venirea în foc a lui Dumnezeu să-i alergăm întru întâmpinare, ca să fim luminaţi şi, luminând, să trăim veşnic în slava luminii mai presus de fire, a strălucirii celei de o stăpânie în trei sori, căreia i se cuvine toată slava, puterea, cinstea şi închinăciunea, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Sf. Grigorie Palama, Omilii – vol. 2