Human Papilloma Virus (HPV) si REVOLUTIA SEXUALA. Si cateva detalii despre MERCK, producatorul vaccinului GARDASIL – SILGARD

One thought on “Human Papilloma Virus (HPV) si REVOLUTIA SEXUALA. Si cateva detalii despre MERCK, producatorul vaccinului GARDASIL – SILGARD”

1. S-a pornit deja tăvălugul antihristic de reinstaurare vicleană a comunismului cultural total, de redefinire a familiei, de răsturnare a normalităţii..

   … şi de reeducare dementă şi forţată a oamenilor
   Noile forme şi culmi ale demenţei, intoleranţei şi totalitarismului ideologiilor „de gen” şi LGBT la nivel mondial

   VIDEO ȘOCANT. Cât de toleranți sunt cei care se pretind astfel: Paris, 2016. Susținătorii „căsătoriei” homosexuale bat în stradă un susținător al familiei naturale, în fața soției și copiilor lui
   Pe 16 octombrie 2016, la Paris, 200.000 de francezi (conform estimărilor organizatorilor) au ieșit în stradă pentru a le cere autorităților retragerea legii care permite în prezent „căsătoria pentru toți”, adică inclusiv pentru persoanele de același sex.
   Cam jumătate dintre francezi se opun acestei legi și ies periodic în stradă pentru a spune același lucru, organizați de mișcarea pro-familie La Manif Pour Tous.

   Activistele feministe radicale de la Femen au ieșit și ele la o contramanifestație la bustul gol, după cum obișnuiesc să facă, strigând că ura nu este o atitudine pro-familie. Adică i-au acuzat pe manifestanții pro-familie că sunt hateri (promovează instigarea la ură), o acuzație foarte populară în rândul extremiștilor neomarxiști, deoarece o folosesc pe post de contra-argument. Au fost însă prompt arestate.

   Fiind mult mai puțini, contramanifestanții nu au avut prea mult succes, dar au putut în schimb să provoace incidente izolate.
   Un astfel de incident, filmat cu telefonul mobil, este deosebit de grăitor. Un tată de familie care mergea la manifestația La Manif Pour Tous din 16 octombrie, purtând însemnele și culorile acesteia pe stradă, a fost efectiv bătut în fața întregii familii de câțiva activiști dintr-un grup (auto)prezentat ca „antifascist”, din care făcea parte și o persoană care purta steagul-curcubeu al activiștilor pro-homosexualitate. La finalul secvenței filmate se aude amenințarea „On va vous pendre, les batards!” („O să vă spânzurăm, nemernicilor!”)

   Român Ortodox în Franța: Mișcarea LGBT cipriotă ACCEPT îl atacă în tribunale pe Arhiepiscopul Ciprului, Hrisostom, pe motiv că Biserica vrea să creeze școli destinate să învețe copiii moralitatea ortodoxă
   Conform săptămânalului The Cyprus Weekly, mișcarea LGBT (lesbiene, gay bisexuali – transgen) cipriotă ACCEPT a calificat la sfârşitul anului trecut pe Arhiepiscopul Ciprului, Hrisostom, drept o persoană care „instigă la ură” și a cerut o anchetă pe seama comentariilor sale cu privire la dorința de a crea școli destinate să insufle copiilor morala tradițională, ortodoxă.

   Într-un interviu la postul de televiziune MEGA ONE, Arhiepiscopul a spus că Biserica intenționează să creeze propriul sistem școlar cu creșe, școli primare, gimnaziale și superioare, în următorii ani. Întâistătătorul a identificat homosexualitatea ca fiind „o aberație și un păcat”, declarând că „acest lucru nu este ceva normal. Nu este natural”. În acest context, el a menționat că școlile propuse vor avea ca scop să formeze cetățeni cu o moralitate bună și „să deturneze copiii de la homosexualitate”.
   Ca răspuns, ACCEPT a anunțat că „Vom raporta incidentul Procurorului General al Republicii, încălcarea Codului penal cu privire la promovarea urii din cauza orientării sexuale, sau a identității de gen, și vom face toate observațiile pertinente”. De asemenea, mișcarea dorește ca ancheta să se extindă şi asupra canalul de televiziune în cauză, pentru „promovarea mesajelor rasiste și instigare la ură”.

   Glasul Bisericii Ortodoxe cu privire la astfel de probleme este în general respectat în Cipru, deși această țară a trebuit să revizuiască legislația cu privire la drepturile omului atunci când a cerut intrarea sa în Uniunea Europeană. Conform ACCEPT, Ortodoxiei i-ar lipsi total înţelegerea: „Moralitatea și credința nu au nimic de-a face cu orientarea sexuală, identitatea de gen sau caracteristicile sexuale. O persoană poate fi totodată LGBT și să urmeze în același timp calea lui Dumnezeu și învățăturile sale. Să nu uităm, de asemenea, că Biserica ea însăși a fost creată, compusă și reprezentată de oameni cu propriile lor pasiuni (patimi)”.

   În timp ce acest grup, care promovează căi de a trăi imoral, a acuzat Arhiepiscopul că folosește „retorica urii”, declarațiile Arhiepiscopul Hrisostom s-au concentrat, în schimb, pe învățarea căii mântuirii tuturor. El a spus că, atunci când le vorbește studenților care se identifică drept homosexuali, el „îi învăță că ființele umane trebuie să învețe cum să lupte [împotriva pasiunilor joase şi a viciilor n. tr.]” și este același efort care îi plasează pe toți creștinii ortodocși pe calea vieții în Hristos.

   EvZ: Apel disperat către premierul britanic: anulați legea care interzice pedofililor și delincvenților sexuali să adopte copii!

   Delincvenții sexuali și pedofilii ar putea primi dreptul de a adopta copii în Marea Britanie.
   Asta dacă premierul britanic Theresa May va fi de acord cu solicitarea făcută toamna trecută de câţiva „specialiști” de la London School of Economics, care pretind că legislația care îi împiedică pe delincvenții sexuali și pe pedofili să adopte copii este „nedreaptă”. Așa că cer o lege mai permisivă prin care aceștia să poată adopta copii.

   Helen Reece, lector la celebra London School of Economics, i-a solicitat premierului Theresa May să modifice legea care îi împiedică pe pedofili și delincvenții sexuali să ia în adopție copii. Pentru că, spune Reece, acest lucru ar reprezenta o încălcare a drepturilor omului.
   În pledoaria sa dementă, Reece a sugerat că rata delincvenței sexuale printre cei care au comis astfel de fapte nu a crescut și „în ciuda temerilor publice privind pedofilia, numărul copiilor uciși este foarte scăzut”, scria The Telegraph, citat de activenews.ro.

   Actuala lege nu interzice doar adoptarea copiilor de către pedofili și delincvenți sexuali, ci, de asemenea, prevede și monitorizarea adulților care au un anumit comportament deviat faţă de copii.

   Corectitudinea Politică aduce comunismul în Canada: Profesorii trebuie să li se adreseze elevilor cu „tovarăşe”

   Un nou îndrumar pentru profesori, publicat acum câteva luni în Canada, îi îndeamnă pe aceștia să aplice mai ferm „corectitudinea politică” în clase, pentru a crea un mediu „prietenos minorităților sexuale”.
   Una dintre recomandările noului ghid este ca profesorii să li se adreseze elevilor cu „tovarășe” („comrade”), pentru a nu mai exista deosebiri între băieți și fete.

   Ghidul, care conține 152 de pagini, a fost publicat în octombrie 2016 de către Asociația Profesorilor din Alberta, cea mai importantă uniune sindicală din provincia canadiană, și are ca scop afirmat instituirea unui climat mai prietenos în școli pentru homosexuali, lesbiene, bisexuali, transsexuali și alte minorități sexuale. În consecință, ghidul le cere profesorilor să folosească un limbaj cât mai neutru din punct de vedere sexual, cum ar fi, de exemplu, „spouse” („căsătorit”) în loc de „husband” („soț”) și „wife” („soție”).

   O altă recomandare, intitulată „Travestit 101” se referă la încurajarea elevilor „să cerceteze comportamentul de gen, mai ales aspectele exagerat feminine din modul de a se îmbrăca și a se purta ale unui travestit” și îi îndeamnă pe profesori și elevi să invite la clase travestiți.

   Altă activitate recomandată este „schimbarea genului”, în care elevii aleg un text asociat în mod curent cu un anumit „gen”, însă care să nu fie „genul” lor.
   Să precizăm că în societățile occidentale se fac eforturi pentru înlocuirea ideii de sex cu cea de gen: corectitudinea politică susține că nu este important sexul cu care te naști, ci de ce „gen” te simți. „Genul”, spre deosebire de sex, nu este determinat de datele anatomice, ci de anturaj, educație, condiții de viață. Astfel, pentru adepții corectitudinii politice, este foarte „normal” ca o persoană să-și schimbe „genul” ori de câte ori are chef.

   Cultura Vieții: Profesor universitar canadian consideră ideologia de gen o formă de „totalitarism”

   Un profesor de psihologie de la Universitatea din Toronto a avertizat că noua ideologie de gen este „absurdă, periculoasă, totalitară și fără bază științifică” și crede că exprimarea unei atari păreri l-ar putea costa chiar libertatea.
   Dr. Jordan B. Peterson, expert în psihologia religiei și autorul cărții Hărți ale înțelesului: Arhitectura credinței, a folosit platforma video YouTube pentru a contesta promovarea, de către guvernul federal liberal, Comisia pentru Drepturile Omului din Ontario (OHRC) și departamentul de resurse umane al universității pentru care lucrează a ceea ce el numește „o ideologie marxistă” a identității și exprimării de gen.

   Profesor împotriva corectitudinii politice

   Prof. Peterson a vorbit despre proiectul de lege Bill 16 care, dacă va fi adoptat, va incrimina la nivel federal discriminarea pe bază de identitate de gen și expresie. Noile reguli, a spus el, sunt atât de extinse, subiective și vagi, încât par a fi elaborate pentru a aduce probleme cât mai multor oameni.

   „Dacă cineva poate fi închis pentru că se îndoiește de ideologia genului, atunci cred că ar trebui să fiu închis eu”, spune prof. Peterson, „asta pentru că voi continua să mă îndoiesc.”

   El a analizat noile încercări ale OHRC de a defini identitatea de gen și expresia de gen și subliniază inconsistențele flagrante. Când o persoană de sex masculin se crede femeie, notează el, nu o contestă nimeni; în schimb, dacă identitatea de gen a persoanei este identică condiției sale biologice (sexului), atunci ar fi vorba despre un construct social, ceea ce este complet ilogic [aluzie la fundamentele teoriei genului, care pretinde că identificarea bărbaților ca bărbați și a femeilor ca femei nu are alt temei decât stereotipurile de gen specifice care sunt inoculate persoanelor de mici, prin haine, comportament, alegerea meseriei, roluri în familie etc.].

   Peterson a identificat baza intelectuală a acestui curent ca fiind marxismul. Potrivit lui, bazele filosofice ale comunismului sovietic și chinez, toată istoria intelectuală, inclusiv cea a religiei și a filozofiei, ar fi o ramură a formelor actuale de producție economică. Atunci când agricultura feudală predomina, clasa conducătoare ar fi inventat o religie (romano-catolicism) și un sistem politic (monarhie), pentru a-și justifica poziția socială. Protestantismul și democrația au reflectat noile evoluții economice. Genul, de asemenea, ar fi azi doar o reflecție și o justificare pentru dominarea bărbaților biologici asupra femeilor.

   Peterson a rezervat unele dintre comentariile sale cele mai tăioase pentru marxiști. El a spus că cel puțin 20% din cadre universitare din Canada se consideră marxiști, „lucru care, în opinia mea, nu este mai bun decât să se identifice drept naziști, având în vedere politicile criminale ale guvernelor inspirate de marxism” din întreaga lume.

   Peterson, de asemenea, s-a revoltat la solicitarea departamentului de resurse umane al Universității din Toronto, care le-a solicitat cadrelor didactice să li se adreseze studenților prin pronumele și genul pe care aceștia le aleg, ca expresie a „fluidității genului”.

   Încercarea de a restricționa vorbirea liberă, chiar și „discursul urii” este un lucru contraproductiv, Peterson a argumentat. „Dacă oprești oamenii din a vorbi, îi oprești din a gândi”, spune el. Adică, dacă oamenii nu sunt liberi să-și exprime sentimentele față de anumite lucruri, ei nu își vor pune întrebări cu privire la motivele care duc la acestea, până când, în final, vor reacționa violent.

   Deși conducerea Universității din Toronto nu a răspuns la criticile dr. Peterson, unii l-au numit deja „bigot” și l-au avertizat să aibă grijă data viitoare când își va prezenta lucrările pentru evaluarea colegială.

   Profesorul A.W. Peet, de la aceeași universitate, care se auto-declară ca fiind transgender, a declarat pentru publicația National Post că „libertatea academică” nu ar trebui să-l protejeze pe Peterson, dacă o folosește pentru a „răni membrii comunității genderqueer, ce sunt parte ai comunității universitare”.
   Interpretând prezentarea lui Peterson ca o negare a existenței persoanelor transgender, Peet a susținut că „tot ceea ce este necesar pentru a invalida o revendicare greșită este un contraexemplu. Aici, eu sunt contraexemplu. Îl sfidez deschis pe Peterson prin existența mea: Sunt nonbinar și transexual.”

   Peterson plănuiește încă două prezentări video YouTube pe această temă.

   „Căsătoria pentru toți” şi „semnele timpului”
   Prof. univ. dr. Mircea Duțu

   Considerată de mulți ca o simplă și trecătoare dezbatere publică, cu unele reverberații juridice, mai degrabă o rezonanță târzie a unei preocupări europene și nu numai, chestiunea „căsătoriei pentru toți” care agită în prezent spiritele și în România ridică, în realitate, o problemă crucială, sesizată ca atare de puțini, cea a posibilității și tendinței de a construi o societate care, spre deosebire de toate societățile cunoscute până acum, nu se mai referă la Dumnezeu, nici la tradiție și nici la natură. Una de-naturalizată și aparținătoare unei ordini exclusiv umane.

   Până nu de mult, caracterul natural al familiei, tată, mamă și copil biologic – întâlnirea dintre un bărbat și o femeie fiind astfel o necesitate –, rolul acesteia de celulă a societății, a uneia concepute la rându-i ca o familie mai largă erau acceptate ca fiind de la sine înţeles ex natura rerum. Alte forme familiale – ca de exemplu, adopția – erau concepute și ele după același model, părinții adoptivi căutând în acest scop un copil apropiat de ei prin originea sau fizicul lor, astfel încât să-l apropie cât mai mult posibil de „ceva al lor”, de un veritabil „copil”.

   Revendicarea căsătoriei homosexuale și a dreptului de parentalitate a acestor cupluri pun însă în discuție această condiţionare deopotrivă naturală şi socială a unor instituţii asupra cărora este proiectat stigmatul unor restricţii inacceptabile aduse autonomiei individului uman.

   Pe cale de a fi adoptat de toate țările democratice, mariajul cuplurilor de același sex este legalizat deja în peste 10 state membre ale Uniunii Europene și în multe din statele ce formează SUA. În Canada, Curtea din Ontario a admis existența a trei părinți, recunoscând genitorul, în același timp cu un cuplu de femei.

   La rândul său, CEDO și-a modificat jurisprudența în materie. Între 1986 și 1990 a interpretat prevederile Art. 2 al Convenției europene a drepturilor omului („Începând de la vârsta nubilă, bărbatul și femeia au dreptul de a se căsători și a fonda o familie potrivit legilor naționale care guvernează exercitarea acestui drept”) ca vizând căsătoria între două persoane de sex diferit. Dar, la 19 februarie 2013, CEDO a condamnat Austria pentru discriminare față de cuplurile homosexuale, întrucât instanțele din acest stat interziseseră unuia dintre partenerii unui cuplu de femei să adopte copilul biologic al celeilalte, în timp ce soțiile unui cuplu heterosexual dispuneau de acest drept. În aceeași zi, Curtea Constituțională germană de la Karlsruhe a declarat neconstituțională legea care interzicea homosexualilor să adopte copilul partenerilor lor, chiar dacă căsătoria homosexuală și adoptarea de către un cuplu homosexual rămâneau interzise în Germania.

   De asemenea, CEDO, și, la fel, Consiliul Constituțional al Franței admit că, în orice caz, cuplul homosexual și copiii pe care îi crește participă la o „viață familială” în sensul Art. 8 al Convenției europene a drepturilor omului și, respectiv, cel al Preambulului Constituției franceze din 1946. În Ungaria, Curtea Constituțională a afirmat că statul trebuie să protejeze „toate formele de familie”, deoarece nu se poate împiedica extensia drepturilor într-o societate deschisă și democratică.

   În California, termenii de tată și mamă sunt suprimați în textele juridice în favoarea celui de partener. În Spania se vorbește de un progenitor A și de un progenitor B; în Canada părinte desemnează în mod indiferent un bărbat sau o femeie, fără limitarea numărului de persoane. În fine, în Franța introducerea lui „mariage pour tous” impune ca în toate articolele Codului civil, ale Codului Securității Sociale și Alocațiilor Familiale consacrate drepturilor și obligațiilor soțului și soției, tatălui și mamei, termenii respectivi să fie interpretați în funcție de noua definiție a căsătoriei, care poate uni două persoane de același sex.

   Acest tăvălug jurisprudențial și legislativ a ajuns, în cele din urmă, și la București, iar principalii actori vizați au intrat deja în acțiune. Într-un asemenea context internațional și, mai ales, european, cunoscând capacitatea și modul de reacție românești, rezultatele sunt pe deplin previzibile și posibile în termen scurt. Este important, de aceea, să conştientizăm deopotrivă structurile argumentative relativ constante care fac din dezbaterile româneşti actuale numai un episod al luptei modernităţii iluminate cu fundamentele premoderne înseşi ale Occidentului european, în raport cu care România se află – de această dată poate nu din nefericire – în urmă cu destul de multe decenii.

   „Căsătoria este şi în viziunea Legii Fundamentale unirea dintre un bărbat şi o femeie într-o comunitate de trai în principiu indisolubilă, iar familia este comunitatea cuprinzătoare dintre părinți şi copii, în care părinților le revin înainte de toate dreptul şi obligația de îngrijire şi educare a copiilor”: cu excepția principiului indisolubilității (menționat încă de vechiul cod al familiei: căsătoria se încheie pe viaţă!), substanța acestei formulări dintr-o decizie pronunțată de Curtea Constituțională Federală din Germania în anul 1959 se regăsește neschimbată în prevederile Art. 259 alin. (1) şi (4) din Noul Cod civil român adoptat în 2009 şi intrat în vigoare în 2011.

   Ca şi Legea Fundamentală germană, Constituţia României adoptată în 1991 şi revizuită în 2003 se referă în Art. 48 alin. (1) în mod generic la „soți”, iar interpretarea istorică a acestui text conduce neîndoielnic la concluzia că soții avuți în vedere nu pot fi decât un bărbat şi o femeie. La fel a interpretat textul constituțional german corespondent şi Curtea Constituțională Federală într-o nouă decizie din 1993, pornind de la notele caracteristice tradiționale ale căsătoriei şi de la faptul că acest concept tradițional este cel împărtășit încă de către societate; nu mai puțin însă, consideră Curtea germană, conceptele constituționale sunt concepte deschise faţă de dinamica socială, astfel că o interpretare contrară în viitor nu poate fi exclusă.

   Tocmai pentru a înlătura posibilitatea unei asemenea interpretări, iniţiativa legislativă a cetățenilor în vederea revizuirii Constituției României din vara anului 2016 a propus modificarea Art. 48 alin. (1) din Constituție în sensul integrării dispoziției din Art. 259 alin. (4) din Codul civil, așadar realizarea unei corespondențe perfecte şi pe plan formal între constituția civilă şi constituția politică ale statului român. Aşa cum era de așteptat, recenta motivare de către Curtea Constituțională a României a Deciziei nr. 580/2016 prin care se constată constituționalitatea inițiativei legislative a reaprins discuțiile privind admisibilitatea încheierii căsătoriei între persoane de același sex, discuții care vor cunoaște în viitorul apropiat o nouă intensificare, odată ce Curtea română se va pronunța asupra excepției de neconstituționalitate ridicate în legătură cu Art. 277 alin. (2) din Codul civil 2011 privind nerecunoașterea în România a căsătoriilor dintre persoane de același sex încheiate în străinătate.

   În asemenea condiții, ridicarea unei excepții de neconstituționalitate care să vizeze direct prevederile Art. 259 alin. (2) din Codul civil în vigoare – „Bărbatul şi femeia au dreptul de a se căsători în scopul de a întemeia o familie” – din perspectiva interpretării Art. 16 alin. (1) din Constituție incluzând marriage equality este numai o chestiune de timp. Chiar în condiţiile unei revizuiri a Constituției în sensul inițiativei cetățenilor, recenta raportare a Curții Supreme a Statelor Unite la constituțiile unora dintre aceste state este revelatoare pentru felul în care această dispută este purtată astăzi.

   Abstracție făcând de elementul diferențierii sexuale a soților, discuțiile aprinse în jurul naturii instituționale sau contractuale a căsătoriei nu sunt ceva specific nici măcar secolului XX, iar un exemplu grăitor în acest sens îl constituie critica adusă de Hegel lui Kant în urmă cu aproape 200 de ani. Pentru Hegel, căsătoria nu este nici „un raport al sexelor”, nici „un simplu contract civil”, iar „a treia concepție, tot atât de condamnabilă, este aceea care pune legătura căsătoriei numai în dragoste, căci dragostea, care este simțire, lasă loc accidentalității sub toate raporturile, o înfățișare pe care eticul nu este îngăduit să o aibă”. Definind căsătoria ca fiind „iubirea juridic-etică, în felul acesta tot ceea ce este trecător, capricios şi accidental dispărând dintr-însa”, Hegel nu pregetă să critice cu toată asprimea concepția contrară, susţinută „în toată rușinea ei, trebuie să o spunem, de către Kant”.

   Deşi adept al concepției contractualiste, Kant definea, totuși, la rândul său, căsătoria ca „unirea a două persoane de sex opus, în vederea posesiunii reciproce a proprietăților lor sexuale pe toată durata vieții lor”, iar aserțiunile sale despre relațiile sexuale între persoane de același sex ar putea astăzi atrage urgia acuzațiilor de hate speech în aceeași măsură ca şi binecunoscutele pasaje pauline din Epistola către Romani.

   Deşi adept al unei concepții care dezvoltă întreaga ordine de drept pornind de la individul uman rațional, liber şi egal în drepturi cu toţi ceilalţi indivizi, Kant rămăsese însă un gânditor al timpului său, aşadar al unui timp în care ideilor raţionaliste ale Iluminismului li se opunea încă o societate a cărei ordine fusese configurată sub influenţa hotărâtoare a Creştinismului şi în care instituţia juridică a căsătoriei oglindea originea divină a dreptului însuşi, unitatea (sit venia verbo: dialectică) dintre natură şi raţiune, sensul realizării unui bonum commune supraindividual în care se regăsea binele fiecărui individ în parte.
   Lucrurile stau astăzi cu totul altfel, iar ambivalenţa kantiană nu mai poate fi susţinută. Întregii tradiţii europene a dreptului natural clasic şi apoi modern care vedea în căsătorie şi familie instituţii juridice anterioare societăţii şi statului şi care abia ele fac posibilă – din raţiuni naturale – existenţa şi perpetuarea atât a statului, cât şi a societăţii, i se opune astăzi o concepţie despre drepturile omului care, din perspectivă tradiţională, nu poate fi considerată a fi altceva decât o adevărată „perversion, dans la philosophie moderne individualiste, de l’idée de justice, et de son instrument, la jurisprudence” („perversiune, în filosofia modernă individualistă, a ideii de justiție și a instrumentului său de acțiune, jurisprudența”).

   Eliberată de prejudecăţile până mai ieri constitutive pentru identitatea societăţii şi pentru rolul statului, această concepţie dezvoltă cu maximă consecvenţă ideea dreptului ca libertate originară a indivizilor, care nu poate fi limitată decât în mod excepţional prin lege, şi anume, numai în scopul protejării aceleiaşi libertăţi.

   Odată asumată această perspectivă, căsătoria – de acum separată de familie, a cărei semnificaţie instituţională este, la rândul ei, dizolvată în favoarea unei multitudini de „familii” imaginate după criterii al căror singur numitor comun pare să constea în caracterul arbitrar al demersului imaginativ însuşi! – este transformată într-un contract ale cărui obiect şi conţinut stau la dispoziţia liberului arbitru al părţilor contractante, iar tot ceea ce Hegel înţelegea prin „trecător, capricios şi accidental” devine în mod necesar fundamental, aşa cum elementele definitorii fundamentale pentru concepţia instituţională a căsătoriei şi singurele care pot justifica o protecţie juridică specială a acestei instituţii – precum diferenţierea sexuală între soţi, considerată ca bază naturală a procreaţiei, apoi procreaţia îngrijirea şi educaţia în familie considerate ca baze naturale ale societăţii – nu mai pot justifica un tratament care apare acum în mod necesar ca discriminatoriu.

   Dinamica proceselor intrate şi în România pe un trend ascendent este, credem, destul de limpede. Toate aceste evoluții sunt revendicate teoretic și militant în numele exigenței de egalitate, se înscriu nu doar în registrul refuzului fundamentului natural-biologic al căsătoriei ca instituţie natural-socială, ci trebuie văzute şi în contextul demersului care vizează înlocuirea sexului natural cu genul cultural (am spune, a omului ca fiinţă naturală şi parte a naturii cu cea a omului ca fiinţă artificială şi parte a vorbirii, mai precis: ca parte a unui discurs retoric instrumentalizabil oriunde şi oricând după regulile mai vechi şi mai noi ale sofisticii). Este posibilă o societate de-naturalizată?

   „Căsătoria pentru toți” a fost deja invocată și acceptată în numele egalității atotprezente de cei care, din cauza înclinației lor sexuale nu ar dispune de aceleași drepturi precum ceilalți și vor ca dragostea lor să fie recunoscută oficial și consacrată de către societate, iar interesele materiale comune să fie protejate prin lege. Apoi, separarea sexualității de normele culturale de alianță și de filiație pe care o implică relațiile dintre homosexuali ori sexualitățile ambigue înseamnă o radicală punere în discuție a tradiției și a voinței individului de a-și afirma liber identitatea fără referiri la un model impus.

   Refuzul ideii persoanei definite prin identificarea sa sexuală, semnifică o ruptură radicală, prin negarea totală a unei definiții biologice a sexului. Dualitatea sexuală trebuie să fie conjugată cu visul democratic al egalității tuturor, astfel că și căsătoria devine una pentru toți.

   Dacă toate societățile de până acum comportă o distincție între masculin și feminin, ruptura pe care o impune acum „dinamica democratică” neagă meritul antropologic al ireductibilității de sexe în organizarea și reprezentarea societății. În contextul ștergerii acestei diferențe ancestrale, unii autori au teoretizat deja nașterea unei societăți care ar fi „post-etnică”, „post-rasială”, ori chiar „post-umană”, altfel spus, în întregime „de-naturalizată”.

   Indiferent de formele deja exprimate, ceea ce se desprinde ca esențial este efortul de a gândi o societate în care distincțiile de ordin biologic ori moștenite ar fi depășite, o societate radical democratică, în care totul ar fi produsul pur al voinței oamenilor. Dacă societățile trecutului credeau a se fonda și așeza în ordinea lucrurilor (naturale mai degrabă decât sociale), cele ale viitorului se vor „raționale”, să se detașeze tot mai mult de natură, spre a instaura o ordine umană, autonomă. Altfel spus, de „a lua măsurile reale ale omului și de a deduce ordinea nouă”. O atare concepție evocă, în alt plan, „patriotismul constituțional” gândit de Jurgen Habermas care, contrar formei „convenționale” a identității naționale nu s-ar referit decât la procese și principii abstracte. Indivizii nu ar mai fi legați de națiune cultural și afectiv, ci ar fi uniți prin participarea lor la ordinea legii și cetățenie. Ei nu ar mai fi angajați în viața colectivă prin națiunea care rămâne locul afectivității și al tradiției culturale, ci de principiile statului de drept. S-ar impune, deci, neglijarea înrădăcinării oamenilor în națiuni istorice, prin conceperea și promovarea unei practici civice, pur rațională, legată exclusiv de respectarea legii. „Patriotismul constituțional” care ignoră realitățile sociale și limitele condiției umane pare a deveni astfel obiectivul prioritar.

   Quis judicabit? Cine urmează să determine care dintre cele două concepţii mai este (încă) sau a devenit (deja) aceea care exprimă astăzi identitatea proprie societăţii în care ne aflăm şi faţă de care, aşa cum afirma Curtea Constituţională Federală germană pe bună dreptate, conceptele constituţionale trebuie să rămână deschise? Din punct de vedere formal, la noi astăzi şi în anii care vor veni, această competenţă îi poate reveni, în primul rând, Curţii Constituţionale a României.

   Quis custodiet ipsos custodes? (Cine îi va păzi pe paznici?) Numai aceia cărora prin natura profesiei şi a vocaţiei le revine interpretarea ordinii sociale prin intermediul categoriilor juridice, aşadar juriştii înşişi. Altfel decât oamenii Bisericii, pentru care adevărurile de credinţă rămân aceleaşi chiar şi dacă lumea întreagă ar apuca-o pe căi greşite, juriştii de astăzi sunt numai interpreţii specializaţi ai lumii în care trăiesc şi a căii pe care societatea timpului lor o urmează. Ca atare, acolo unde vechile instituţii ajung să fie cu totul ruinate (aşa cum deja Alexis de Tocqueville vedea Europa de după Revoluţia franceză), nici ei nu le mai pot asigura continuitatea în faţa noilor configuraţii. Însă acolo unde noile configuraţii tind să fie impuse de sus şi prin forţă unei societăţi încă departe de a le fi asimilat agenda ideologică, tot juriştii sunt cei chemaţi să evidenţieze profunda ilegitimitate a acestui demers, chiar şi atunci când aceasta ar fi drapată în faldurile înşelătoare ale unei legalităţi despărţite de sensul ei originar. Tempore cognoscemus! (Numai timpul va spune!)

   Carmelia Leonte/ Ziarul Lumina: Terapia șocurilor

   Am văzut cu toții în diverse filme așa-zisa terapie cu șocuri electrice, aplicată bolnavilor psihic, reali sau închipuiți. Dacă și în domeniul bolilor fizice se poate greși, deci o simplă durere de ficat să fie diagnosticată drept altceva și, ignorându-se cauza bolii, să devină problematică vindecarea, cu atât mai mult când vine vorba de o zonă atât de inefabilă și impalpabilă ca psihicul uman, greșelile pândesc la tot pasul.
   Primul care a greșit a fost însuși inventatorul acestei „terapii”, pe care acum, din perspectiva istoriei, îmi îngădui să o pun între ghilimele, deși vreme îndelungată a fost considerată terapie în toată puterea cuvântului și aplicată cu strășnicie la persoanele labile sau depresive. Ideea era de a tăia răul din rădăcină, adică de a restructura psihicul aplicând impulsuri puternice creierului. Numai că aceste impulsuri erau atât de intense, încât efectul era deseori cel al unei lobotomii, pacientului anulându-i-se personalitatea.

   „Terapia” a fost inventată prin anii ’50 ai secolului trecut, când Ewen Cameron, psihiatru la Institutul Allan Memorial din Montreal, a făcut experiențe inedite pe pacienți, sub atenta supraveghere a CIA, pentru a șterge din creiere memoria traumatizată. Este cunoscut cazul unei tinere rebele, diagnosticată cu tulburări de personalitate de tip borderline, adusă de părinți la tratament. Dintr-o fată dinamică și inteligentă, în scurt timp a ajuns la stadiul de legumă, care abia mai știa să numere până la 10.

   După acest caz celebru s-a făcut un film la fel de celebru, difuzat și la noi cu titlul Tinerețe furată, în original Girl, Interrupted, cu Winona Ryder în rol principal și Angelina Jolie în rol secundar, ambele încununate cu Premiul Oscar și Globul de Aur. Nu se spune în film că acea pacientă a reușit să se recupereze în următorii 20 de ani, a dat clinica în judecată și, după alți 20 de ani, a fost recompensată cu 100.000 de dolari.

   Prin anii ’70, aceste experimente au fost demascate de presă și catalogate drept tortură, dar ce folos? Răul fusese deja creat. Ideea a fost preluată de guvernele discreționare și folosită pentru a-i „aduce pe calea cea bună” pe cei indezirabili politic. Mai mult, a fost preluată cu succes în piața economică a zilelor noastre și aplicată sub ochii noștri, pe pielea noastră, în societăți liberale. Cum s-a realizat asta? Un exemplu facil, aflat la îndemâna oricui, constă în filme și emisiuni de o violență extremă sau de un prost gust covârșitor, în care se distrug cu perseverență criteriile, principiile și umanitatea din noi. Este o încercare (în mare parte reușită) de restructurare a personalității omului zilelor noastre, bine dirijat spre alte „valori”.

   Terapia prin șocuri electrice din medicină s-a dovedit extrem de eficientă și în economie. Acea tabula rasa pe care și-o dorea medicul psihiatru Ewen Cameron pentru a restructura personalitatea pacientului după un model dorit este o situație deja atinsă la nivel național și global. Dacă ne uităm în jur, observăm că tocmai asta se întâmplă cu noi de la Revoluție încoace, când, după multă speranță, a urmat distrugerea sistematică a valorilor naționale, a economiei, agriculturii și, poate mai presus de toate, a încrederii în forțele proprii, ceea ce ne-a adus în stadiul în care ne aflăm acum, de maximă confuzie, sărăcie, dependență și degringoladă. Dacă pentru ce a fost în trecut putem da vina pe regimul comunist, pentru ce se petrece în libertate pe cine să dăm vina?

   E drept că mijloacele de manipulare în masă sunt extrem de sofisticate, specialiștii în dirijarea conștiințelor, ca și a succesului sau falimentului economic, sunt extraordinar de bine pregătiți. Pentru a da exemplul cel mai inocent, se știe că profesioniștii cei mai performanți din domeniul hipnozei în stare de veghe, și cei mai bine plătiți, lucrează în publicitate. Ne servesc zilnic, fără ca noi să știm, câte ceva din tainele meseriei lor. O adevărată armată de personalități unse cu toate alifiile lucrează pentru „binele” nostru. Puși în balanță cu o masă mare formată din oameni inculți și needucați, cine oare va avea câștig de cauză? Când o minte umană este lăsată în paragină, ea va fi umplută de ceva, de cineva. Natura nu acceptă spații goale. De asta sunt atât de importante școala, educația, instruirea: pentru a nu face din mintea noastră un spațiu de manevre.

   S-a constatat că, în linii mari, capitalismul este o formă de fundamentalism care își propune deconstrucția individului, pentru a putea trece de la economia centralizată la piața liberă, care de fapt nu este deloc liberă, ci confiscată de concerne și corporații. În acest sens, putem citi în limba română cartea lui Naomi Klein Doctrina șocului, de unde reiese clar că terapia cu șocuri electrice dintr-o medicină, sperăm, pe veci apusă, a înflorit cu succes într-un alt cadru și la un alt nivel.

   Eliberarea memoriei de propriul trecut, în care credea Ewen Cameron, cel care a inventat terapia prin șocuri electrice, se dorește în zilele noastre, la nivel național, uitarea propriei istorii și a limbii române, în formele corecte și coerente. A fi român a ajuns o maimuțăreală de moment, și nu o trăire sinceră, asumată, de zi cu zi. Mai curând, dezicerea de românitate pare a fi cheia reușitei, împroșcarea cu noroi în semeni. Dacă ceilalți sunt răi, de ce să nu înceapă binele de la noi? A-ți păstra privilegiul de a fi tu însuți, de a crede în valoarea ta de om, în demnitatea ta de român, a ajuns să fie nu doar o valoare teoretică, nu o declarație politic corectă, ci o chestiune de viață și de moarte, o formă de eroism care ni se cere nouă, tuturor.

   Răspunde