– Gheronda, oare nu cumva nu mă nevoiesc corect şi de aceea sunt neliniştită?
– Eşti încordată?
– Nu, dar de ce am această nelinişte?
– Binecuvântato, există neliniştea liniştită şi liniştea neliniştită. Neliniştea cea bună trebuie să existe întotdeauna în noi; încordare să nu existe. Acela care se nevoieşte corect, niciodată nu este mulţumit de sine însuşi, ci are mereu înlăuntrul său o nelinişte care provine din strădania plină de mărinimie cu care lucrează.
– Gheronda, omul care se nevoieşte ajunge vreodată să nu mai aibă nevoie de neliniştea cea bună?
Ca să înţelegeţi, vă dau o pildă:
Un câine de vânătoare bun, de îndată ce adulmecă iepurele, nu rămâne lângă vânător, ci începe să caute, ca să găsească iepurele. Aleargă, se opreşte puţin, adulmecă în stânga şi în dreapta, începe din nou să alerge; nu stă în loc. Mai multă bucurie are când aleargă, decât atunci când stă. Alergarea şi căutarea îi dau viaţă.
Tot astfel şi noi, trebuie să avem această trezvie. Mintea noastră să fie neîncetat la Hristos, de vreme ce El este ţinta noastră. Insă noi, deşi am găsit urmele şi ştim pe unde trebuie să mergem ca să ajungem la Hristos, de multe ori stăm pe loc; nu înaintăm. Dacă nu cunoşteam calea, am fi îndreptăţiţi să ne oprim.
Imi amintesc că tatăl meu avea în Koniţa doi câini de vânătoare foarte bine dresaţi. Bătrânul Prodromos Korţinoglu, cântăreţul Sfântului Arsenie, i-a cerut odată un căţel bun din aceeaşi rasă, ca să-i păzească animalele, adică să latre când s-ar apropia lupul. Tatăl meu i-a dat unul. Intr-o zi un vecin de-al lui Korţinoglu, căruia îi plăcea mult vânătoarea, era foarte mâhnit, fiindcă i se îmbolnăvise un câine de-al său şi nu se mai putea duce să vâneze. Şi auzind asta bătrânul Prodromos, i-a spus: „Nu te mâhni, îţi voi da eu câinele meu. Este din rasa Eznepidis”. Atunci vecinul bucuros, a luat câinele şi a pornit la vânătoare. Când a ajuns în pădure, a făcut semn cu mâna, aşa cum obişnuiesc vânătorii, ca să alerge câinele de vânătoare, dar acesta, în loc să alerge, se învârtea în jurul lui, îi lingea picioarele şi se uita la mâinile lui să vadă dacă nu cumva avea pâine! Vedeţi, era un câine bun, de rasă, dar nu fusese dresat ca să prindă iepurele, de aceea se tot învârtea în jurul vânătorului.
Cred însă că voi, de vreme ce aţi găsit urmele lui Hristos, veţi alerga mereu ca să-L găsiţi pe Hristos, ca să vi se umple inima cu Hristos atât de mult, încât să nu puteţi să-L încăpeţi şi să spuneţi: „Ajunge, Dumnezeul meu! Nu mai rezist!”.
extras din Patimi și virtuți
