LA MULȚI ANI TUTUROR CREȘTIN-ORTODOCȘILOR! 8 Predici la Duminica Ortodoxiei – Ziua de nume a Bisericii

Sfântul Ioan de Kronstadt – Cuvânt în Duminica Ortodoxiei

Iată, cu adevărat, israilitean intru care nu este vicleşug (In 1, 47)

Domnul nostru Iisus Hristos a vorbit aşa despre Natanail, israilitean care locuia in Cana Galileii, atunci când acesta, la sfatul cunoscutului său Filip, s-a dus la Iisus Hristos ca să vadă dacă EI este Mesia făgăduit Iui Israil.

După cum se vede, Domnul, Cunoscătorul inimilor, a atins cea mai vie coardă din inima lui Natanail, cel mai sincer gând, cea mai sinceră dorinţă şi aşteptare a lui, arătând-i limpede dumnezeiasca Sa atotştiinţă şi iată, că Natanail a fost vânat la credinţa în Hristos. El strigă:

Rabbi! Tu eşti Fiul lui Dumnezeu, Tu eşti impăratul lui Israil, şi se face ucenic al Lui sub numele de Bartolomeu – unul dintre cei doisprezece (v. In 1, 45-51).

Dar de ce in această duminică, care se numeşte Duminica Ortodoxiei, este rânduit de către Biserică să se citească tocmai această Evanghelie, în care se istoriseşte ceea ce a vorbit Domnul cu Natanail? Deoarece în cuvintele Domnului către Natanail este arătat caracterul adevăratului creştin ortodox şi, indeobşte, caracterul adevăratei Biserici Ortodoxe a lui Hristos.

Iată, cu adevărat, israilitean intru care nu este vicleşug, a spus Domnul despre Natanail, adică „iată un om care gândeşte, cugetă, crede, nădăjduieşte, vorbeşte şi făptuieşte drept, fără ocolişuri şi cu tărie”, deoarece Natanail a crezut drept, deodată, că Iisus Hristos este Fiul lui Dumnezeu, si după aceea nu s-a mai clintit niciodată in credinţă şi în nădejde, nu şi-a mai schimbat gândurile cu privire la Dumnezeiasca Lui Persoană. Nu aşa trebuie să fie şi creştinul adevărat? Nu aşa trebuie să fie toată obştea de Dumnezeu rânduită a creştinilor ortodocşi?

Nu trebuie să fie aşa cum şi este Biserica Ortodoxă? Ce laudă inaltă pentru Natanail din partea Celui care cercetează inimile şi rărunchii este cuprinsă in cuvintele: Iată, cu adevărat, israilitean intru care nu este vicleşug! Ce laudă inaltă pentru creştinul despre care Domnul a zis: „Iată creştin adevărat, intru care nu este vicleşug”, şi pentru Biserica despre care Domnul zice: „Iată Biserică intru care nu este vicleşug, întru care nu sunt deşarte născociri omeneşti, care este adevărată in toată învăţătura sa, in toate Tainele sale, în toate slujbele sale, in toată cârmuirea sa, in toată alcătuirea şi rânduiala sa”.

Or, tocmai aşa sunt toţi sfinţii noştri, aşa este toată Biserica Ortodoxă, de la inceputul ei şi până acum, precum dă mărturie istoria nepărtinitoare a Bisericii şi Dumnezeu insuşi, prin feluritele semne şi minuni care se fac în Biserică. Ea este, potrivit Apostolului, stâlpul şi intărirea adevărului (I Tim. 8, 15), este Biserică slăvită, fără pată, sau zbârcitură, sau altceva de acest fel (Efes. 5, 27).

Si prin ce nevoinţe sângeroase, prin ce lupte cu vrăjmaşii adevărului, prin câte şi cât de crâncene morţi ale râvnitorilor curăţiei, sfinţeniei şi ortodoxiei credinţei şi Bisericii am dobândit noi, fraţilor, ortodoxia credinţei noastre, care ne călăuzeşte la viaţa veşnică! Pentru păstrarea şi apărarea patriei noastre şi a credinţei ortodoxe au fost vărsate râuri de sânge de către ostaşii şi căpeteniile noastre, care au luptat şi cu păgâni, şi cu mahomedani, şi cu creştini străini de Biserica Ortodoxă: şi pentru păstrarea şi apărarea credintei ortodoxe au fost vărsate râuri de sânge apostolesc, prorocesc şi mucenicesc, multe suferinţe au fost răbdate de cuvioşii Părinţi şi de alţi luptători pentru credinţă.

Ce facem insă noi, fiii Bisericii Ortodoxe? Păzim această moştenire nepreţuită care este credinţa ortodoxă, urmăm invăţăturii, poruncilor, regulilor, rânduielilor, indrumărilor ei? Ne place să aducem lui Dumnezeu slujbă – rodul buzelor, care preaslăvesc numele Lui (Evr. 13, 15)? Ne innoim prin aceasta, ne sfinţim zi de zi, ne indreptăm, căutăm să ajungem la desăvârşirea spre care năzuiau sfinţii? Ne desăvârşim in iubirea de Dumnezeu şi de aproapele? Ne preţuim credinţa? Credem că este o uriaşă milă dumnezeiască, cel mai mare şi mai dintâi bun din viaţa noastră faptul că avem fericirea de a face parte din Biserica Ortodoxă, care este una, sfântă, sobornicească şi apostolească? Ce vom răspunde la intrebările acestea, dacă e s-o facem după conştiinţă? Spre ruşinea noastră, va trebui să mărturisim că mulţi, multi din creştinii ortodocşi nu numai că nu au credinţa ortodoxă in inimă şi în viaţă, ci nu o au nici măcar pe limbă: La ei s-a evaporat de tot ori s-a prefăcut intr-o nepăsare desăvârşită faţă de orice credinţă, fie aceasta catolică, luterană, iudaică, mahomedană sau chiar păgână. De la mulţi auzim că în orice credinţă putem plăcea lui Dumnezeu, de parcă orice credinţă ar fi plăcută Lui şi de parcă minciuna şi adevărul, dreptatea şi nedreptatea sunt pentru El totuna.

Iată in ce hal a ajuns la mulţi necunoasterea credinţei noastre, necunoasterea duhului şi istoriei Bisericii noastre, instrăinarea de viaţa şi de slujirea ei, iată in ce hal a ajuns de intunecată concepţia despre Ortodoxie, despre neortodoxie şi eterodoxie! In ziare scrie că undeva în Rusia, la un examen, o persoana oficială a numit „aberantă” istorisirea despre ducerea lui Isaac ca jertfă. Acesta este intuneric, haos, ignoranţă distrugătoare!

Ca mădular al Bisericii, creştinul trebuie să cunoască credinţa sa şi să se străduiască a trăi potrivit credinţei, a se mântui prin credinţa sa, fiindcă vrăjmaşii mantuirii noastre nu dorm, ci caută in fiecare clipă pierzania noastră, şi să nu-şi lase credinţa ca pe ceva ce constituie doar specialitatea unui cerc restrâns de oameni, sau ca pe o jucărie inutilă, bună doar pentru vârsta copilărească, sau ca pe ceva potrivit doar plebei inculte. Celor ce işi inchipuie aşa ceva nu le-ar strica să işi amintească venerabila vechime a credinţei noastre, care este de o vârstă cu neamul omenesc, şi obârşia ei, care este este nemijlocit de la Dumnezeu, şi faptul că in această credinţă au trăit şi s-au mântuit oameni de orice neam, tagmă şi stare: impăraţi slăviţi şi filosofi inţelepţi, legiuitori şi mari retori, oameni de seamă şi oameni simpli, bogaţi şi săraci, bărbaţi şi femei, toţi câţi alcătuiesc adevărata frumuseţe şi slavă a omenirii.

Trebuie spus, spre slava credinţei ortodoxe, şi că nici o religie in afară de ea nu îl poate aduce pe om la desăvârşirea morală, altfel spus la sfinţenie, şi la desăvârşita săvârşire a ceea ce este pe placul lui Dumnezeu, precum arată şi istoria Bisericii, şi rămăşiţele nestricăcioase, făcătoare de minuni, ale plăcuţilor lui Dumnezeu, şi minunatele nevointe ale sfinţilor Bisericii Ortodoxe, prin care aceştia au plăcut lui Dumnezeu cu desăvârşire, fiind incă din timpul vieţii străvăzători şi făcători de minuni.

După bunul simţ aşa şi trebuie să fie: la desăvârşire poate duce doar credinta desăvârşită dimpreună cu toate puterile dumnezeieşti, cu toate armele duhovniceşti impotriva trupului pătimaş, a lumii şi a diavolului. Iar dacă acum mulţi din creştinii ortodocşi trăiesc mai rău decât mahomedanii şi decât păgânii, aşa încât nu demult, in Petersburg, capul mahomedanilor din Rusia şi-a lăudat public coreligionarii pentru faptul că intre ei nu se află asemenea păcătoşi ca intre creştini, care atentează la viaţa ţarilor, bineinţeles că această viaţă cu adevărată păcătoasă a creştinilor nu trebuie câtuşi de puţin imputată credinţei ortodoxe, care e neclintită in temeiurile adevărului şi sfinteniei sale, după cum a făgăduit insuşi Mântuitorul şi dă mărturie istoria. Oamenii aceştia, deşi au ieşit dintre noi, nu au fost de-ai noştri cu adevărat, ci numai cu numele.

Da, fraţilor, numai credinţa ortodoxă curăţeşte şi sfinţeşte firea omenească stricată de păcat, îi innoieşte pe cei stricaţi, mai ales prin Tainele Botezului, Pocăinţei şi Impărtăşaniei; îi luminează pe cei intunecaţi, îi vindecă pe cei răniţi cu păcatele, îi incălzeşte pe cei ingheţaţi, cu harul Duhului Celui Sfânt îi bineinmiresmează pe cei impuţiţi de patimi; celor omorâţi le redă viaţă, uneşte iarăşi cu Dumnezeu pe cei despărţiţi de El, îi face din nou ai Lui pe cei Instrăinaţi de El, ii intăreşte pe cei slăbiţi, ii reface şi îi impodobeşte pe cei sluţiţi, ii ridică pe cei căzuţi, ii slobozeşte pe cei robiţi, îi umple de dragoste pe cei vrăjmaşi, cum a făcut cu Apostolul Pavel si cu mulţi alţii, pe cei hulitori îi umple de slavoslovire necontenită a lui Dumnezeu, îi umple de nădejde pe cei deznădăjduiţi, ii mângâie pe cei descurajaţi, ii izbăveşte pe cei vinovaţi de osândă şi de pedepsirea din gheenă, ii impaca pe cei tulburaţi, ii intăreşte pe cei istoviţi, le dă lărgime celor strâmtoraţi, îi imbogăţeşte cu dreptatea pe cei nedrepţi, îi face simpli pe cei vicleni, îi face buni pe cei răi, îi indreaptă pe cei stricaţi, îi face infrânaţi pe cei lacomi, îi face curaţi pe cei curvari, ii face darnici pe cei zgârciţi, ii face inţelepţi pe cei fără minte, îi face cereşti pe cei lipiţi de pământ, îi face subţiri pe cei grosolani, îi face duhovniceşti pe cei trupeşti, îi face iubitori de Dumnezeu pe cei iubitori de materie, face lepădaţi de sine şi atotiubitori pe cei iubitori de sine, îi face asemănători cu Dumnezeu şi – o, minune! – dumnezeieşti pe cei asemănători dracilor!

Iată ce minuni face credinţa ortodoxă în om! Vreţi să vă convingeţi de asta? Citiţi vieţile sfinţilor, istoria Bisericii, şi veţi vedea limpede toate minunile acestea: veţi vedea lupi care s-au prefăcut in miei, curvari şi curve care s-au prefăcut in oameni drepţi şi deopotrivă cu ingerii, iubitori de arginţi care s-au prefăcut în milostivi, iubitori de plăceri care s-au prefăcut in înfrânaţi; veţi vedea oameni imbrăcaţi cu puterea şi cu mărirea pământească in smeritul veşmânt al monahului.

Iată creştini adevăraţi, iată îngeri in trup, iată pe pământ cetăţeni ai Cerului şi totodată slugi credincioase ale patriei pământeşti, la fel ca cei patruzeci de mucenici din Sevastia, care sunt pomeniţi în această zi! Iată ce poate face credinţa ortodoxă cu oamenii care o ţin cu adevărat şi urmează indrumării ei! Dar in noi de ce nu pricinuieşte o asemenea schimbare mântuitoare? Din pricina puţinătăţii de credinţă sau necredinţei noastre, a uşurătăţii noastre, a stricăciunii şi lipsei de pocăinţă a inimii noastre; din pricina patimilor care s-au intărit în noi şi au pus stăpânire pe noi, din pricina faptului că mulţi nu s-au pătruns câtuşi de puţin de duhul şi de viaţa Bisericii, ci se ţin de ea slab şi mai mult de formă. Din aceleaşi pricini au luat naştere la noi şi toate viciile societăţii contemporane: omorurile, sinuciderile, incendierile, furtul avutului obştesc, luxul peste măsură, desfrâul, viaţa de risipă, goana după plăcerile de tot felul ale simţurilor. Ca să fim creştini ortodocşi adevăraţi, trebutie, mai intâi de toate, să avem impărtăşire vie, necontenită, cu Biserica Ortodoxă, să luam parte la rugăciunile, la invăţătura, la Tainele ei, să ne studiem cu râvnă credinţa, să ne patrundem de duhul ei şi să trăim în el, să ne călăuzim după poruncile, rânduielile ei şi – cel mai insemnat lucru – să refacem in noi, prin pocăintă adevărată şi adâncă, chipul adevăratului creştin ortodox, având ca pildă chipul sfinţilor vechi şi noi sau, şi mai bine, chipul insuşi Domnului nostru Iisus Hristos, Care zice: v-am dat vouă Ca precum am făcut Eu vouă să faceţi şi voi (In 13, 15), ca să zică şi despre noi Domnul cum a zis cândva despre Natanail: Iată, cu adevărat, israilitean intru care nu este vicleşug!
Amin.

Sfantul Ioan De Kronstadt,
Cuvinte la Postul Mare, Editura Sophia