Sărbătoarea „Sfântului Valentin” sau „a îndrăgostiţilor” – o sărbătoare a desfrâului şi poftelor trupeşti

Toţi oamenii organizează sărbători. Sărbătorile sunt zilele, în care omul îşi aduce aminte de ceea, ce îi este drag şi sfânt. Ele pot fi diferite: de familie, de stat, religioase. Ele ne aduc aminte de istoria familiei, a statului şi comunicării omului cu Dumnezeu. Toate sărbătorile sunt şi o imagine a culturii, fiind un factor de unire a mai multor generaţii.

Parafranzând o expresie cunoscută putem spune  – «spune-mi ce sărbători sărbătoreşti tu şi-ţi voi spune cine eşti». Dar astăzi se crează o situaţie ciudată , au apărut numeroase sărbători, care nu au nimic comun nici cu cultura şi nici cu istoria noastră.

Deci, despe Ziua Sfântului Valentin

Toţi am auzit despre ea, despre „minunanta sărbătoare a Sfântului Valentin – ziua tuturor îndrăgostiţilor.” La 14 februarie toţi îndrăgostiţii neapărat trebuie să-şi felicite persoana îndrăgită, să-i facă o declaraţie de dragoste cât mai romantică, să-i facă un cadou. Acest „mare eveniment” a început să fie sărbătorit de elevi, studenţi …şi chiar maturi.

Adineaori o enoriaşă din parohia mea mi-a relatat că soţia fiului ei, i-a propus, să sărbătorească această sărbătoare cu parteneri diferiţi.  Ca rezultat al unei „aşa sfinte sărbători” familia s-a distrus. Şi cu adevărat această sărbătoare se asociază pentru mulţi cu una al dragostei libere, o sărbătoare a desfrâului.

Totuşi haideţi să stabilim cine e acest Valentin, cinstirea căruia se temină cu beţii şi desfrâuri.

Se pot găsi afirmaţii că e chiar o sărbătoare ortodoxă, doar preotul e unul creştin. Dacă e aşa, atunci şi Biserica acceptă ca această „ziuă a tuturor îndrăgostiţilor” şi toate aceste aberaţii de la această sărbătoare sunt ceva normal. Dar totuşi nu chiar aşa stau lucrurile. În primul rând nicidecum nu e o sărbătoare ortodoxă.

La 14 februarie în Bisericile ortodoxe  nu este pomenit sfântul Valentin. Dar dacă vom verifica şi conform sinaxarului, atunci vom găsi că din vechime Biserica Ortodoxă îi cinsteşte pe trei mucenici cu acest nume: mucenicul Valentin, care a suferit mucenicie pentru credinţă în anul 228  (pomenirea la 7 mai), sfântul mucenic Valentin, episcop din părţile Italiei, ucis pentru credinţă în anul 273 (pomenirea la 12 august)  şi presbiterul mucenic Valentin de la Roma, ce a primit moartea mucenicească pentru propovăduire  în anul 269 (pomenirea la 19 iulie). Toate datele pomenirii sunt zilele când sfinţii au primit moartea de la păgâni pentru propăvăduirea lui Hristos.

E interesant că coincide anul morţii a sfântului mucenic Valentin de la Roma cu anul din vieţile relatărilor din internet despre sfântul Valentin. Oare nu despre el se vorbeşte în toate aceste povestiri romantice?

Despre el cunoaştem că a fost prins pentru propovăduirea lui Hristos şi adus în faţa împăratului pentru interogare. «Ce crezi despre Zeus şi Mercurie?» – a fost întrebat el.  «Nimic altceva, în afară de faptul că au fost nişte biete fiinţe, care şi-au petrecut viaţa în nişte nimicuri, în plăceri şi defătări”. Apoi sfântul a relatat despre adevăratul Dumnezeu şi i-a chemat la căinţă de-şi doresc şi ei mântuirea sufletului.

Deoarece acest Valentin era un bărbat cinstit şi înţelept, împăratul a poruncit unuia dintre apropiaţii săi Austeriu să încerce să-l rătăcească de la credință şi să-l readucă la credinţa în zei. Intrând în casa lui Austeriu, sfântul se ruga lui Hristos.  Austeriu a auzit cum sfântul Valentin l-a numit pe Hristos Lumina adevărului şi a spus : «Dacă Hristos îl luminează pe fiecare, atunci vom verifica ceea ce spui. Eu am o fiică, care a orbit la vârsta de doi ani. Dacă tu în numele lui Hristos îi vei reda vederea, voi face tot ce-mi vei porunci».

Sfântul a căzut de acord, copila a fost adusă, iar după o rugăciune înflăcărată a sfântului, fata şi-a recăpătat vederea. Astfel Austeriu şi toţi ai casei lui au crezut în Hristos şi au primt Taina Botezului.

Auzind despre acest miracol în casa lui Austeriu au venit şi alţi oameni, care au primit şi credinţa adevărată. Dar la ordinul împăratului atât sfântul Valentin, cât şi toţi acei convertiţi au fost prinşi de împărat şi aruncaţi în temniţă. Împăratul a ordonat ca sfântul să fie bătut şi decapitat.  La fel au fost ucişi şi ceilaţi creştini.

Dacă vom compara cu versiunea contemporană, ceea ce s-a întâmpalt cu adevărat, atunci nu vom găsi mai nimic comun. Nu există nici cununii în taină, nici scrisorele de dragoste. Nici chiar istoria cu fiica tămăduită a gardianului de care era îndrăgostit preotul nu-şi găseşte vreo adeverire şi e doar ceva tras de urechi de amatorii de senzaţii din prezent. Se adevereşte proverbul care spune, că porcul oriunde îşi va găsi murdăria sa.

În al doilea rând 14 februarie e o sărbătoare, care nicidecum nu poate fi numită creştină.

Nu e una creştină, căci vine în contradicţie cu a şaptea poruncă – Să nu fii desfrânat!

Dragostea în înţelegerea contemporană – nu e ceva romantic, dar sunt priviri şi cuvinte desfrânate, iar uneori şi mai grav. Toate acestea sunt impuse peste tot de mass-media şi la care cheamă mai toate localurile de distracţii.

«Ziua tuturor îndrăgostiţilor» şi nu doar în discuţii, dar şi prin toată serbarea sa a devenit o sărbătoare a desfrâului şi poftelor trupeşti.

Faptul că este serbată de o mare parte a europenilor – nu înseamnă nimic. Ceea ce pentru ei e sărbătoare – pentru noi e încalcare a ce e frumos şi sfânt.

14 februarie  – «ziua tuturor îndrăgostiţilor», e de fapt o înlocuire a tradiţiilor existente, o schimbare cu altele străine, distrugătoare.

Este inacceptabil ca deschis să se facă propaganda desfrâului, să se distrugă normele morale şi să se distrugă sufletele tinerilor. E inacceptabil să se distrugă familiile de la asemenea sărbători. Altfel ne aşteaptă pieirea şi moartea, cum în această viaţă aşa şi în cea din veci.

«Nu ştiţi, oare, că nedrepţii nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu? Nu vă amăgiţi: Nici desfrânaţii, nici închinătorii la idoli, nici adulterii, nici malahienii, nici sodomiţii, nici furii, nici lacomii, nici beţivii, nici batjocoritorii, nici răpitorii nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu.» (1 Cor. 6, 9-10).