Suntem iarăşi în preajma Crăciunului.
Ne-am apropiat oare noi sufleteşte de el?
Asemenea măsurători de distanţe sufleteşti nu ne pot fi indiferente, dacă avem o cât de mică credinţă în Dumnezeu şi în adevărul că rosturile şi bucuriile vieţii nu pot fi temeinic împlinite decât în măsura în care procesul de asimilare cerească a făcut ceva spor înlăuntrul fiinţei noastre omeneşti.
Să ne întrebăm, cum bogatul din Evanghelie întreba pe Mântuitorul: ce trebuie să fi făcut noi pentru a putea zice azi că de Crăciunul acesta ne-am apropiat nu numai prin epuizarea foilor calendarului din anul acesta şi prin isprăvile gastronomice de care ne pregătim, ci şi printr-o orânduire nouă a sufletului, a adevăratei noastre vieţi?
Iar răspunsul nu poate fi numai un interogatoriu asupra formelor şi legilor respectate, un examen tehnic asupra conformării la ceea ce e mai mult exteriorul doctrinei creştine: ai furat, ai nedreptăţit, ai respectat poruncile în ceea ce au ele oarecum formal, normativ, de reglementare a raporturilor cu semenii? Ci vom fi întrebaţi dacă a fost ceva viu sufleteşte în noi, vom fi întrebaţi ce disoluţii sufleteşti adânci s-au întâmplat în noi şi ce reconstrucţii interioare pe un alt plan, de jertfă, de prefacere vie. Cineva care ar cerceta apropierea noastră sufletească de Mântuitorul, ne-ar coborî în acele adâncuri de rană vie în care a fost coborât bogatul căruia Mântuitorul îi cerea o totală disoluţie a structurii lui lăuntrice, vinderea tuturor bogăţiilor, arătându-i că simpla conformare oarecum contractuală faţă de porunci, simpla atitudine aparent corectă dar lipsită de prefacerea vie interioară, nu-l pot apropia pe om de cer şi de mântuire.
Viu, sufleteşte viu, ce s-a elaborat în viaţa noastră interioară? Ce biruinţe asupra poverilor omeneşti am reputat noi, spre a ne simţi astăzi mai apropiaţi de Mântuitorul ce se naşte?
Nu ştiu ce vor zice teologii, despre a căror ştiinţă nu am multă cunoştinţă, dar măsura învierii noastre interioare, măsura creştinătăţii noastre vii, eu o văd mai ales în măsura jertfei pentru binele altora; a unei jertfe personale, liber, cu dragoste şi cu elan consimţite, fără gând la respectarea formală a nu ştiu căror reglementări bilaterale dintre noi şi Dumnezeu.
Jertfa aceea care e dezlănţuită în noi din dragoste, dintr-o dragoste pentru altceva decât fiinţa noastră, jertfa aceea care ne inundă pustiindu-ne aşezarea omenească a vieţii, dar ne încălzeşte totodată cu satisfacţii pe care nu le poate cuprinde graiul omenesc, această jertfă e faptul care smulge de pe fiinţa noastră carapacea nesimţirii faţă de cele dumnezeieşti şi, transformându-ne în rană vie de „soare şi sânge”, cum ar zice Radu Gyr, ne pune în directă comuniune cu Dumnezeirea care pătrunde năvalnic şi dea-dreptul în sufletul nostru. Şi devenim astfel vii sufleteşte, mai vii, mai creştini.
Jertfa este astfel măsura creştinătăţii noastre.
Cine a jertfit ceva, în acest fel, înţelege şi vede mai bine pe Mântuitorul, Care se naşte, şi se bucură mai mult, căci simte o apropiere, o comuniune între o părticică a structurii lui şi Dumnezeul cel viu Care coboară printre noi şi întru noi.
Sunt oare mai aproape de taina Crăciunului cei care o viaţă întreagă au respectat doar graniţele poruncilor, vrând-nevrând, fără a se fi luminat însă în adâncul lor prin puterea vie a dragostei ce duce la jertfă?
Nu! Dacă ochiul nostru ar putea înţelege zările cereşti în mijlocul cărora se va coborî în curând Mântuitorul pe pământul românesc, el ar vedea, alături de Mântuitorul şi pe sfinţii Bisericii, toate sufletele de viteji care s-au jertfit bucuroşi şi conştienţi pentru a ajuta pe aproapele lor: n-ar lipsi nici Horia, nici Tudor, nici Avram Iancu, nici Brâncoveanu, nici mulţimea celor care s-au jertfit cu adevărat, din toată comoara sufletului lor. Căci în ei, mai mult decât în alţii, creştinătatea a fost vie, ei mai mult decât alţii s-au integrat în comunitatea Bisericii creştine, formându-i trupul viu, împlinit.
(fragment de Ion I. Moţa, Cranii de lemn, Munchen, 1970)