92 de ani – Mișcarea Legionară: Sub pavăză divină

De sărbătoarea naşterii Sfântului Ioan Botezătorul, pe 24 iunie 1927, o mână de tineri români punea bazele unei mişcări care peste zece ani avea să capete o amploare de dimensiuni naţionale. Care să fi fost secretul acestei ascensiuni fulgerătoare a “Legiunii Arhanghelul Mihail”? Explicaţia nu e deloc complicată. Aceşti tineri, în frunte cu Căpitanul lor, purtau în suflete esenţa unui mesaj de înnoire morală a socieţătii prin înnoirea interioară a individului. Erau călăuziţi de elanuri şi energii nestăvilite, numai că acest fapt nu poate fi nicidecum o explicaţie suficientă pentru succesul lor. Printr-o hărnicie neobosită ei au dus într-adevăr acest mesaj din sat în sat, din casă în casă.

Esenţial era însă faptul că majoritatea românilor care ajungeau să-i cunoască pe aceşti tineri plini de idealuri direct, faţă către faţă, dincolo de murdăriile şi invectivele cu care erau acoperiţi de nişte adversari lipsiţi de scrupule, se regăseau de fapt pe ei înşişi. Îşi regăseau propriile aspiraţii, propriile idealuri morale şi de dreptate, propriile valori moştenite din moşi-strămoşi, şi care ameninţau acum să se destrame sub frământările unui veac hain. Curentul legionar a avut succes tocmai datorită autenticităţii sale. Iar această autenticitate, la rândul ei, îşi trăgea seva dintr-o forţă spirituală genuină, din duhul de rugăciune şi de invocare a puterilor protectoare cereşti, din întoarcerea la icoană. Sub această pavăză divină nu mai exista nici teama de moarte, ea fiind transfigurată în jertfă creatoare.

Moartea cu sens, de aceeaşi esenţă ca în baladele Mioriţei şi Meşterului Manole, a făcut ca sufletul neamului să rezoneze înmiit cu jertfele curate ale acestor tineri. Fapt care a făcut ca până şi gesturile lor justiţiare -când în disperare de cauză nu s-a putut apela la justiţia firească- să fie înţelese de popor şi asociate cu cele similare din baladele haiduceşti. Partea curată a neamului, cea care a ajuns în contact nemijlocit cu fenomenul legionar, l-a înţeles şi l-a urmat în mare parte. Vor fi fost şi alţii care se declarau naţionalişti şi creştini (aşa cum sunt destui şi în ziua de azi). Dar, fără a le nega meritele, toate celelalte grupări nu au reuşit să închege o veritabilă comunitate sufletească, aşa cum a izbutit Legiunea. Căci aici zace adevărata “piatră filosofală”. Mişcarea Legionară a fost o comunitate de români uniţi între ei prin liantul dragostei. În el rezidă întreaga autenticitate şi întreaga forţă a mesajului legionar, care a străbătut nealterat deceniile care au trecut de la lansarea sa înspre toate zările.

Nicio imitaţie de pe lume, nicio purtare de simboluri exterioare sau de conformare unor ritualuri, nicio răspândire pe internet sau sub alte forme a unui mesaj de “tip legionar”, fără o pătrundere suficientă a profunzimii dinapoia lui, nu va reuşi să se substituie acestui sâmbure autentic. Ca atare, o asemenea abordare nici nu va putea avea vreodată succes, fiind condamnată de-a pururi să rămână sub formă de epigonism steril la periferia societăţii româneşti.

De ce este însă Mişcarea Legionară atât de hulită şi de “compromisă” în ochii majorităţii românilor? Faptul că există sau nu duşmani ai Legiunii, străini de neamul nostru, e irelevant. Duşmanul principal, chiar singurul, am putea spune, împotriva căruia legionarii au luptat fără şovăire e întruchipat prin defectele firii româneşti. E suficient să ne uităm azi în jur pentru a le vedea în toată urâţenia lor. Dacă o parte însemnată i-a urmat la vremea lor pe aceşti tineri idealişti, nu e mai puţin adevărat că au fost şi destui care i-au duşmănit. Mai ales politicieni “democraţi”, cu “relaţii” internaţionale.

Am avut şi avem parte de numeroase exemple de o incalificabilă lipsă de caracter. În loc să recunoască şi să apere cu demnitate valorile autentice româneşti, aceştia le denigrează pe unde pot. S-a format un cerc vicios din care omul cu o coloană vertebrală mai mult sau mai puţin maleabilă şi cu ambiţii de realizare personală nu poate ieşi. E nevoit să se orienteze după cum “bate vântul”. De ce? Mai ales de “ochii străinătăţii”. Numai că aceşti ochi ai străinătăţii au deja prejudecăţile gata formate de alţi români din trecut, care au pus pe primul plan interesul lor şi nu cel al neamului. Dacă românii ar şti să se unească în jurul interesului general al neamului lor, să-şi apere în chip solidar valorile şi să încerce să le impună cu demnitate în ochii întregii lumi, ar fi o atitudine salutară care ar stârni respectul unanim. Din păcate, suntem departe de aşa ceva. Slăbiciunile şi lipsa de principii morale predomină încă asupra virtuţilor autentice. De ce ne mai miră atunci că un sfânt ca Valeriu Gafencu, în loc să fie acceptat ca atare şi împărtăşit întregii lumi ca unul din simbolurile care dau strălucire sufletului românesc, este din nou… prigonit prin cozile de topor recrutate din straturile de moralitate infirmă ale aceluiaşi neam din care el a răsărit?

Să ne mirăm atunci că refuzul identităţii, împreună cu lipsa noastră de demnitate şi de solidaritate naţională, nu stârneşte în străinătate niciun respect, ci doar compătimire şi dispreţ?

Nu s-a pus şi nu se va pune problema ca toţi românii să devină adepţi ai curentului legionar. Principiile morale nu sunt monopolul unuia sau al altuia. Dar un dram de sinceritate, aşa cum a dat dovadă unul din politicienii români cei mai respectaţi, anume Iuliu Maniu, e fără îndoială o cerinţă legitimă de la un român care se pretinde a fi de bună credinţă. Românii cu caracter şi cu principii au ştiut întotdeauna să se respecte şi să se aprecieze reciproc în ciuda unor diferenţe de opinii. Iată ce declara Iuliu Maniu despre Corneliu Codreanu în cadrul procesului acestuia în anul 1938:

„Dl. Codreanu, ca şi mine, crede că pentru o viaţă sănătoasă naţională şi de stat, este absolut necesară respectarea demnităţii naţionale. (…) Dl. Codreanu crede, ca şi mine, că ideea naţională este factorul vital în propăşirea unei naţiuni. D-sa crede, ca şi mine, că statul, cu toată puterea sa, trebuie să perfecteze calităţile fără seamăn de frumoase ale poporului român, susţinător de stat, şi să-i dea posibilitatea ca, punându-i la dispoziţie mijloacele materiale, culturale şi sociale, să-şi poată împlini misiunea pe care o are în această parte a lumii. Adevărat că domnul Codreanu, precum am arătat, are în concepţia sa un element, acela al antisemitismului, pe care eu nu-l aprob, dar ideea fundamentală este identică.

Afară de aceasta, dl. Codreanu este de aceeaşi părere cu mine, că, fără a respecta regulile de corectitudine în viaţa particulară şi publică şi fără a ţine seama de morala creştină, nu se poate asigura dăinuirea unei naţiuni şi că părăsirea acestora ar însemna şi pentru poporul nostru, ceea ce a însemnat şi pentru multe popoare din trecut: distrugere şi pieire. Pentru aceasta suntem de acord în tendinţa de a impune în viaţa particulară, socială şi publică, corectitudinea, onoarea şi morala creştină, pe care astăzi – durere – atâţia o calcă.”

O asemenea atitudine publică, în faţa românilor şi mai ales a străinilor, s-ar impune pentru orice român de bună credinţă. Nu e nevoie să aderi la legionarism pentru a-l putea respecta în mod sincer, aşa cum a făcut Iuliu Maniu. La fel de onest s-a comportat şi un evreu ca Nicolae Steinhardt. Faptul că acest lucru, din păcate, nu se mai întâmplă în zilele noastre, revelează specia minoră a “personalităţilor” româneşti de astăzi, care nu sunt în stare nici măcar să urmeze exemplul fruntaşului ţărănist sau al scriitorului evreu îndrăgostit de românism şi ortodoxie.

Se vor găsi probabil cârcotaşi care să pretindă atunci că modelul ţărănist ar fi superior celui legionar, căci avea două însuşiri suplimentare: era “democrat” (în vreme ce legionarii s-au declarat contra “democraţiei”, vizând prin aceasta de fapt forma ei concretă, balcanică, prezentă atunci în România) şi era lipsit de elementul antisemitismului (ceea ce iarăşi nu este tocmai adevărat, presa ţărănistă din epoca interbelică conţinând destule pasaje care ar trece astăzi drept “antisemite”, dar e drept, mai puţin radicale decât atitudinea legionară). Concluzionând, putem spune că nici legionarii nu erau chiar atât de antidemocraţi, pe cât nici ţărăniştii nu erau străini nici ei de nuanţe antisemite – toate motivate însă, la fel ca în cazul legionarilor, prin considerente de ordin social şi economic şi nicidecum rasial sau religios. Reamintim aici mărturia cât se poate obiectivă a lui Nicolae Steinhardt asupra acestor aspecte care îndeobşte sunt prezentate atât de deformat.

Unde este atunci diferenţa esenţială dintre cele două concepţii, care face ca ţărănismul să fie un model fără viitor, legat mai degrabă de o structură socială a României trecute, care nu mai există azi? O spune tot Iuliu Maniu în toamna lui 1944, când soarta ţării fusese deja pecetluită, fapt anticipat din păcate doar de legionari:

„Recunosc că d-l Codreanu a fost superior gândirii mele. Eu am încercat să adopt în lupta şi salvarea ţării căi politice; el a ales o cale superioară şi anume aceea de a realiza mai întâi caractere, educând un tineret, care, pe căi de înălţare patriotică să dăruiască totul, moral şi spiritual. Astfel, d-l Codreanu voia să creeze mai întâi o elită conducătoare şi apoi un partid.”

Istoria i-a dat dreptate. Ţărănismul nu a reuşit niciodată să se ridice deasupra nivelului unui simplu partid politic, şi încă puternic ancorat într-o anumită epocă, azi demult apusă. Această lipsă a făcut ca elementele de moralitate prezente cu adevărat şi în rândurile ţărăniste să se destrame, să fie incapabile de a forma peste decenii o nouă elită în duhul lor. Consistenţa principiilor legionare este însă cu totul alta. Dragostea care leagă oamenii în jurul unui ideal nu se poate devaloriza în timp, căci se hrăneşte din atâtea şi atâtea pilde şi jertfe ale înaintaşilor.

Autenticitatea fenomenului rezidă tocmai în subordonarea sa faţă de puterile dătătoare de viaţă ale cerului, din care s-a hrănit şi se hrăneşte în permanenţă. O asemenea structură spirituală poate înfrunta decenii şi chiar secole, până când îi va veni vremea spre a fi recunoscută unanim la adevărata ei însemnătate. Trebuie să fim conştienţi şi de faptul că naţionalismul autentic implică nu închistare şi defensivă obstinată, ci deschidere universală şi afirmarea pe scară largă a unor valori compatibile cu patrimoniul comun al întregii omeniri.

| revista Permanențe