În octombrie 2014, secretarul Consiliului de Securitate al Rusiei și fost șef al FSB, Nikolai Patrușev, a acordat un interviu publicației Rossiyskaya Gazeta în care a prezentat evoluția geopolitică a ultimelor 4 decenii, explicînd că SUA a prăbușit URSS și tot lagărul comunist speculînd abil problemele economice și făcînd tot posibilul să se le amplifice artificial. Manevra a reușit și URSS a căzut, admite Patrușev. Lovitura de grație a fost acordul SUA cu statele OPEC de la jumătatea anilor 80 de a inunda piața cu petrol, al cărui preț a scăzut de patru ori, iar rușii au rămas fără principala sursă de export. Marea întrebare, pornind de la spusele lui Patrușev, e dacă nu cumva asistăm acum la ceva similar, doar că ținta americanilor e UE, iar arma rămîne tot petrolul, doar că se dorește scumpirea și nu ieftinirea lui? Prezentăm integral interviul, preluat din The Guardian, pentru că vă asigurăm că merită parcurs, dat fiind că spusele lui Patrușev de atunci pot limpezi multe evenimente ulterioare.
– Ultimele luni au fost martore ale unei lovituri de stat în Ucraina, ale operațiunilor militare desfășurate de autoritățile ucrainene împotriva populației din regiunile Donețk și Lugansk și ale unei politici extrem de anti-rusești din partea Kievului. Era posibil să se prevadă această întorsătură a evenimentelor acum doar un an?
Nikolai Patrușev: Experții noștri au avertizat că o agravare a situației în Ucraina era probabilă în condiții de instabilitate politică și economică, în special în cazul unei influențe externe. Dar trebuie să recunosc că posibilitatea unei preluări bruște a puterii la Kiev, bazată pe unități armate ale unor autoproclamați naziști, nu fusese luată atunci în considerare. Merită să ne amintim că, pînă la acea lovitură de stat, Moscova și-a îndeplinit toate obligațiile față de Kiev în mod integral.
Fără ajutorul material și financiar pe care l-am furnizat constant, Ucraina nu ar fi putut face față problemelor sale economice, care deveniseră cronice. Pentru a-și ajuta vecinul, am mobilizat resurse materiale și financiare în valoare de zeci de milioane de dolari. Pentru mulți oameni din Ucraina, acest ajutor a ajuns să pară atît de obișnuit încît pur și simplu au uitat cît de important era pentru supraviețuirea țării.
Dar dacă vorbim despre previziuni pe termen mai lung, criza din Ucraina a fost un rezultat absolut previzibil al acțiunilor Statelor Unite și ale celor mai apropiați aliați ai săi.
O întreagă generație de ucraineni a fost educată să urască Rusia și să creadă în mitologia „valorilor europene”
În ultimul sfert de secol, aceste acțiuni au fost concepute pentru a smulge Ucraina și alte foste republici sovietice de sub influența Rusiei și pentru a reproiecta spațiul post-sovietic în interesul Americii. Statele Unite au creat condițiile și pretextele pentru revoluțiile colorate și le-au finanțat generos.
Victoria Nuland, secretarul de stat adjunct al SUA pentru afaceri europene și eurasiene, a declarat că țara sa a cheltuit 5 miliarde de dolari între 1991 și 2013 „pentru a susține aspirațiile poporului ucrainean către un guvern mai puternic și mai democratic”. Chiar și sursele deschise, cum ar fi documentele Congresului, arată că guvernul american a cheltuit nu mai puțin de 2,4 miliarde de dolari pe diverse programe americane de „ajutor” pentru Ucraina între 2001 și 2012. Aceasta este comparabilă cu bugetul anual al unor state mici. Agenția SUA pentru Dezvoltare Internațională a cheltuit aproximativ o jumătate de miliard de dolari, Departamentul de Stat aproape o jumătate de milion, iar Pentagonul peste 370 de milioane de dolari.
Potrivit Congresului, organizații precum Millennium Challenge Corporation, Peace Corps și Open World Center au participat la programele de ajutor pentru Ucraina, pe lîngă USAID și alte agenții guvernamentale. Nu este greu de ghicit de ce și pentru cine voluntarii și misiunile diplomatice americane au „deschis lumea” în cei 23 de ani de la căderea Uniunii Sovietice.
– Se poate spune că banii aceștia au fost cheltuiți pentru cauze bune și au ajutat la construirea unei adevărate societăți „democratice” în Ucraina, așa cum o înțeleg americanii?
Nikolai Patrușev: Nu știu dacă se poate vorbi de cauze bune dacă, drept rezultat al acestei activități, o întreagă generație din Ucraina a fost educată să urască Rusia și să creadă în mitologia „valorilor europene”. Această generație nu înțelege că aceste valori, chiar dacă li se dă o tentă pozitivă, nu sunt, de fapt, destinate ucrainenilor. Nimeni nu intenționează să ridice nivelul de trai în Ucraina sau să ofere tinerilor ucraineni perspective în Europa, care se confruntă ea însăși cu provocări și amenințări foarte serioase.
Ucraina pur și simplu nu poate prospera fără Rusia, indiferent dacă îi place sau nu… Ruperea completă a acestor legături ar fi o lovitură dureroasă pentru Rusia, dar ar fi o catastrofă pentru Ucraina.
Cred că, atunci cînd ucrainenii își vor reveni în simțiri, va fi dificil și dureros. Nu putem decît să sperăm că acest lucru se va întîmpla destul de repede. O dezamăgire rapidă este posibilă dintr-o serie de motive. Vreau să menționez încă un factor esențial. Indiferent cum vor evolua evenimentele de acum înainte, importanța pe care Rusia și Ucraina o reprezintă una pentru cealaltă va dăinui. Ucraina pur și simplu nu poate prospera fără Rusia, indiferent dacă îi place sau nu.
Această interdependență de legături economice, logistice și de altă natură s-a format de-a lungul secolelor. Ruperea completă a acestor legături ar fi o lovitură dureroasă pentru Rusia, dar ar fi o catastrofă pentru Ucraina. Nu degeaba președintele Petro Poroșenko a fost nevoit să amîne implementarea părții economice a Acordului de Asociere cu UE, la fel ca predecesorul său demis. Mă aștept ca euforia victoriei printre ceilalți conducători de la Kiev să facă loc unei evaluări mai sobere a situației reale.
– Unii experți cred că criza din Ucraina a servit pur și simplu ca pretext pentru Occident să escaladeze relațiile cu Rusia. Este adevărat?
Nikolai Patrușev: Da, dacă nu s-ar fi produs catastrofa din Ucraina, s-ar fi găsit un alt pretext pentru a activa politica de „containment” (constrîngere) față de țara noastră. Această politică a fost urmată cu sfințenie de zeci de ani: doar formele și tacticile prin care a fost realizată s-au schimbat.
Este bine cunoscut că, după cel de-al Doilea Război Mondial, confruntarea dintre Uniunea Sovietică și Occident, condus de SUA, a luat forma Războiului Rece. Elementul militar-politic al acestui conflict s-a bazat pe Organizația Tratatului Atlanticului de Nord (NATO), care a fost înființată la 4 aprilie 1949 la inițiativa SUA. O analiză a acțiunilor NATO arată că, după crearea alianței, SUA au urmărit două scopuri principale.
Primul: un bloc militar format sub conducere americană, îndreptat împotriva URSS.
Al doilea: Washingtonul a prevenit apariția în Europa de Vest a unui grup independent de state care ar fi putut concura cu SUA. Merită să ne amintim că, deși, în esență, SUA exercitau un control unilateral asupra aliaților săi, teritoriul său nu era inclus în sfera de responsabilitate a NATO.
După căderea Uniunii Sovietice și dizolvarea Pactului de la Varșovia, care unea țările socialiste din Europa și a cărui existență era considerată de NATO o amenințare gravă, blocul nu doar că nu a fost dizolvat, ci a crescut și mai mult, atît numeric, cît și militar.
– Dar NATO nu a fost singurul factor care a influențat prăbușirea Uniunii Sovietice, nu-i așa?
Nikolai Patrușev: În timpul Războiului Rece, în Occident a apărut o întreagă serie de doctrine menite să justifice acest curs politic anti-sovietic. Autorul uneia dintre aceste doctrine a fost politologul și omul de stat american de origine poloneză Zbigniew Brzezinski. El a conceput ceea ce a devenit cunoscută sub numele de strategia „punctelor slabe”, al cărei miez consta în identificarea slăbiciunilor unui potențial adversar și transformarea lor în probleme serioase. Această strategie servea la devierea forțelor adversarului de la o confruntare reală cu SUA, obligîndu-l să își concentreze resursele asupra rezolvării propriilor probleme tot mai mari.
În anii 1970, Brzezinski a adaptat această strategie la Uniunea Sovietică, iar sub fostul președinte Ronald Reagan a devenit cel mai important politician american în relația cu țara noastră. Consiliul Național de Securitate al SUA a fost responsabil de implementarea strategiei, cu președintele la cîrmă. CIA era responsabilă de identificarea punctelor noastre slabe și de elaborarea modului în care acestea puteau fi transformate în probleme serioase pentru URSS.
Merită să ne amintim că directorul de atunci al CIA, William Casey, a decis să apeleze la savanți renumiți, în primul rînd economiști, dar și la specialiști din lumea afacerilor care aveau experiență personală în combaterea concurenților. În cursul unei munci analitice extinse, punctele slabe politice, economice, ideologice și de altă natură ale URSS au fost definite și studiate sistematic.
Principalul punct slab al țării noastre, identificat de CIA, a fost economia. După modelări detaliate, specialiștii americani au descoperit veriga sa cea mai slabă, și anume dependența cronică a bugetului URSS de exportul de hidrocarburi. Ei au conceput o strategie de falimentare a statului sovietic prin urmărirea a două obiective interconectate: reducerea drastică a veniturilor URSS din comerțul exterior, simultan cu creșterea cheltuielilor sale pentru rezolvarea problemelor provocate din exterior.
Scăderea prețului mondial al petrolului a fost văzută ca principala modalitate de reducere a veniturilor statului. Acest lucru a fost realizat la mijlocul anilor 1980, cînd, ca urmare a unui acord între SUA și o serie de țări producătoare de petrol, un surplus de petrol a inundat piața, iar prețurile petrolului au scăzut de patru ori.
Ei au crescut cheltuielile Uniunii Sovietice în mai multe moduri: trecînd de la o strategie de confruntare cu URSS în Afganistan la una de implicare a acesteia în războiul din Afganistan; incitarea actelor de ostilitate față de guvernul din Polonia și alte state socialiste cu scopul de a obliga Moscova să cheltuiască mai mult pentru stabilizarea Europei de Est; intensificarea cursei înarmărilor, printre altele prin bluff-ul privind Inițiativa de Apărare Strategică.
Trebuie spus că americanii și-au atins obiectivele. Ca urmare a acțiunilor lor, cheltuielile URSS au ajuns să depășească cu mult veniturile, provocînd o criză economică profundă care s-a extins în sferele politice și ideologice. Încercările miop ale conducerii sovietice de a redresa situația prin acceptarea de ajutor financiar din străinătate i-au oferit Washingtonului un avantaj suplimentar
asupra Moscovei. Măsurile „revigorante” menite să liberalizeze condițiile comerțului exterior au fost propuse de Occident și implementate de FMI și Banca Mondială, dar, în absența unei tranziții line de la vechiul sistem monopolist, au dus la prăbușirea finală a economiei.
Strategia punctelor slabe, cred experții americani, a demonstrat că un Război Rece economic a fost mult mai eficient decît un război fierbinte și a fost decisiv în lichidarea URSS și a Pactului de la Varșovia.
– După prăbușirea URSS, a fost posibil să se reziste unei noi împărțiri a lumii sau predarea pozițiilor și a aliaților (cum ar fi Iugoslavia) era deja inevitabilă?
Nikolai Patrușev: La sfîrșitul secolului al XX-lea, în peisajul sociopolitic al acestei regiuni s-au deschis falii: ele s-au manifestat cel mai clar în timpul prăbușirii Republicii Socialiste Federative Iugoslavia, multinațională și multiconfesională. Liderii Americii și cei ai NATO au profitat de faptul că situația militaro-politică evolua în favoarea lor pentru a-și realiza obiectivele pe termen lung în Europa de Sud-Est.
În Balcani vedem deosebit de clar cum Rusia a cedat unilateral activele sale pe scena mondială fără a primi nicio compensație.
În anii 1990, din motive atît interne, cît și externe, Rusia a pierdut influența dominantă pe care o avea Uniunea Sovietică în Balcani și a mers pe calea compromisului cu Occidentul. În Balcani vedem deosebit de clar cum Rusia a cedat unilateral activele sale pe scena mondială fără a primi nicio compensație. Oamenii care au făcut politica noastră externă între 1991 și 1996 nu aveau nicio înțelegere a „interesului național”. Ei se așteptau la recunoștință pentru supunerea față de partenerii lor occidentali și sperau să obțină un beneficiu special pentru țara noastră prin cooperarea strînsă și necondiționată cu SUA. În realitate, partenerii noștri americani au încetat aproape imediat să ne mai ia în serios și ne ofereau doar din cînd în cînd o bătaie condescendentă pe umăr.
Sub acoperirea operațiunilor de menținere a păcii și fără a întîmpina obiecții serioase din partea noastră, NATO și-a depășit mandatul cu o încredere tot mai mare: a obținut dreptul de a închiria infrastructură strategică pe perioade lungi și, în diverse moduri, a subordonat comandamentul militar al mai multor țări controlului său. Unitățile alianței s-au consolidat ferm în regiune. Celelalte state care au participat la misiunile de menținere a păcii, inclusiv Rusia, nu au încercat să egaleze NATO. În schimb, s-au resemnat cu rolul de parteneri juniori și nu au dorit să recunoască adevărul evident că Balcanii au fost doar o repetiție generală și un prolog pentru încercări mai ample de a împărți lumea.
– Atunci, tocmai acești pași au dus la un conflict de interese între țările occidentale și Rusia pe întreg spațiul post-sovietic?
Nikolai Patrușev: În ultimii 20 de ani, SUA au acționat deosebit de agresiv și fără rușine în această zonă și în jurul ei. Cercurile conducătoare americane au prins curaj de pe urma declinului și prăbușirii URSS și au făcut totul pentru a obține controlul asupra principalelor surse de materii prime din Rusia și Asia Centrală, precum și asupra rutelor de tranzit prin care acestea erau exportate. Washingtonul plănuia să își extindă sfera de influență directă asupra Mării Negre, Caucazului și regiunii Mării Caspice.
Toate aceste teritorii au fost considerate zone de interes strategic național pentru SUA. Doar Rusia împiedica implementarea planurilor Americii de a exercita un control total asupra acestor zăcăminte și rute de transport, deoarece era capabilă încă, din punct de vedere militar, să provoace daune inacceptabile SUA.
Rezolvarea acestei probleme, credeau strategii americani, consta în distrugerea finală a sistemului nostru de guvernare și dezmembrarea ultimă a țării noastre. Prima regiune care ar fi trebuit să se desprindă de Rusia era Caucazul de Nord, credeau ei.
O importanță specială a fost acordată Ceceniei, care cerea independența și se afla de ceva timp sub controlul de facto al Occidentului. În Rusia, extremiștilor și acoliților lor li s-a acordat ajutor din partea serviciilor secrete britanice și americane, precum și ale aliaților lor din Europa și din lumea islamică.
În aceste circumstanțe, conducerea rusă a adoptat o poziție fermă și principială pentru a apăra integritatea statului. Președintele Vladimir Putin și-a demonstrat forța voinței politice și, prin eforturi mari, a reușit să oprească încercările de a separa Cecenia de Rusia. Ulterior, a consolidat republica în cadrul Federației.
După 11 septembrie 2001, comunitatea internațională a recunoscut că amenințarea terorismului este globală și primordială. A înțeles că combaterea acestei amenințări va necesita un efort unit. Ca urmare a campaniei noastre împotriva terorismului internațional în Caucaz, atacurile Occidentului împotriva Rusiei s-au calmat oarecum și nu am protestat împotriva operațiunii Americii și a aliaților săi în Afganistan. A urmat anunțul formării unei coaliții antiterroriste largi.
Washingtonul a arătat atunci o oarecare disponibilitate de cooperare, dar, în realitate, nu a renunțat niciodată la politica de „containment” față de Rusia. Facilitățile NATO s-au apropiat de frontierele noastre. Dreptul internațional a fost înlocuit de regula forței (amintiți-vă dezmembrarea mai întîi a Iugoslaviei, apoi a Serbiei, ocupația Irakului și invazia așa-ziselor forțe ale coaliției în Afganistan).
După august 2008, cînd conducerea georgiană a încercat să anihileze Osetia de Sud cu ajutorul SUA, lumea s-a schimbat radical din nou. Pentru prima dată în multe decenii, Washingtonul a oferit ajutor direct unui guvern străin care ataca cetățeni ruși și menținători de pace.
Dictatorul georgian miza pe un atac surpriză. Lansat în prima zi a Jocurilor Olimpice, acesta ar fi pus Rusia într-o situație dificilă, permițîndu-le georgienilor să declanșeze „blitzkrieg”-ul lor. Dar conducerea rusă a reacționat rapid la deteriorarea situației și a luat măsurile necesare pentru a opri agresiunea.
– Cam în acea perioadă au început discuțiile despre o nouă realitate în geopolitică – lumea multipolară modernă. Cum a reacționat SUA la acest lucru?
Nikolai Patrușev: După evenimentele din august din Caucaz, Washingtonul a fost clar alarmat de disponibilitatea Rusiei de a-și ocupa locul printre marile puteri ale secolului XXI, de a apăra principiul egalității și independenței absolute în politica mondială și de a transforma veniturile din exploatarea resurselor naturale în potențial economic și militar real, în capital uman.
Viitoarea cooperare a Rusiei cu China și India nu era deloc pe placul conducerii americane, nici realitatea summit-urilor BRICS, formarea Uniunii Vamale sau succesul altor organizații în care Rusia joacă un rol de lider (Organizația Tratatului de Securitate Colectivă, Organizația pentru Cooperare de la Shanghai și Comunitatea Economică Eurasiatică).
Washingtonul a fost clar alarmat de disponibilitatea Rusiei de a-și ocupa locul printre marile puteri ale secolului XXI.
Pe măsură ce criza economică mondială se adîncea, SUA acordau o importanță tot mai mare jucătorilor în ascensiune pe scena internațională, cum ar fi China, India, Brazilia și Iranul, precum și economiilor în plină dezvoltare din Asia de Sud-Est și Coreea de Sud. Astfel au apărut noi cadre conceptuale: un parteneriat special între America și China, cooperare strategică între SUA și India, dialog direct între Washington și Iran etc.
Noua administrație Obama a dat semnale despre importanța crucială a restabilirii unui dialog reciproc avantajos cu Rusia pe o gamă întreagă de chestiuni. Abordarea pozitivă a autorităților americane era de salutat.
Dar în curînd a devenit clar că Washingtonul nu era interesat de o cooperare reală. S-au limitat la simple declarații de prietenie și la inițierea unor linii de negociere care s-au dovedit în cele din urmă aproape fără niciun beneficiu pentru Rusia. După un timp, chiar și aceste dialoguri pozitive, neobligatorii, au luat sfîrșit, iar abordarea SUA față de țara noastră a început din nou să amintească de Războiul Rece.
– Iar rezultatul logic al acestei abordări a fost criza din Ucraina?
Nikolai Patrușev: Lovitura de stat de la Kiev, care a fost clar realizată cu ajutorul SUA, s-a conformat unui model clasic elaborat în America Latină, Africa și Orientul Mijlociu. Dar niciodată pînă atunci o astfel de lovitură de stat nu a afectat interesele Rusiei atît de direct.
Analiza arată că, provocînd Rusia la măsuri de răspuns, americanii urmăresc exact aceleași scopuri ca în anii 1980 față de URSS. La fel ca atunci, ei încearcă să identifice „punctele slabe” ale țării noastre. În același timp, desigur, ei neutralizează concurenții economici din Europa care s-au apropiat prea mult de Moscova, după părerea lor.
Merită să ne amintim că Washingtonul a încercat întotdeauna să fluture un ciomag asupra Rusiei. În 1974 a fost adoptată bine-cunoscuta amendament Jackson-Vanik, care limita comerțul cu țara noastră. Legea a devenit caducă în momentul prăbușirii URSS, dar a rămas totuși în vigoare pînă în 2012, cînd a fost înlocuită de așa-numita listă Magnitsky.
Sancțiunile actuale fac parte din aceeași tendință. Acțiunile administrației americane în timpul crizei din Ucraina fac parte dintr-un nou curent al politicii externe a Casei Albe, conceput să mențină poziția de lider a Americii în lume prin constrîngerea puterii în creștere a Rusiei și a altor centre de putere. Mai mult, Washingtonul folosește activ posibilitățile oferite de NATO pentru a exercita presiune politică și economică asupra aliaților și partenerilor săi și pentru a preveni astfel orice ezitare.
– De ce elitele americane urmăresc cu atîta tenacitate dreptul de a controla materiile prime ale altor țări, într-un moment în care experții din Occident subliniază importanța dezvoltării surselor alternative de energie care ar putea înlocui petrolul și gazele într-un timp foarte scurt?
Nikolai Patrușev: Specialiștii sunt, de fapt, convinși că o alternativă reală la combustibilii fosili ca bază a producției de energie nu va apărea în următoarele decenii. Mai mult, credința dominantă în Occident este că puterea combinată generată de nuclear, hidro, eolian și solar poate satisface cel mult o cincime din cererea mondială.
Nu uitați un alt punct important. În lumea de astăzi există o penurie tot mai mare de alimente și apă potabilă pentru populația în creștere a planetei. Lipsiți de cele mai elementare mijloace de supraviețuire, oamenii disperați apelează la extremism, terorism, piraterie și criminalitate. Aceasta explică, în parte, discrepanțele mari dintre țări și regiuni, precum și migrația în masă.
Penuria de apă și terenuri irigabile provoacă adesea discordii, nu în ultimul rînd între republicile Asiei Centrale. Apa reprezintă o problemă acută pentru o serie de alte țări din Asia și, în special, din Africa.
Mulți experți americani, inclusiv fosta secretară de stat Madeleine Albright, susțin că Moscova a ajuns să dețină suprafețe atît de vaste de teritoriu încît nu este capabilă să le exploateze pe toate: acest teritoriu nu „servește, așadar, intereselor umanității în ansamblu”. Continuăm să auzim afirmații că resursele naturale ale lumii au fost împărțite „nedrept” și că Rusia trebuie să acorde statelor străine „acces liber” la ele.
Americanii sunt convinși că mulți alți oameni raționează la fel, în special în statele vecine cu Rusia, care se unesc deja pentru a susține astfel de pretenții asupra țării noastre și vor continua să o facă și în viitor. La fel ca în cazul Ucrainei, ei propun să rezolve problemele pe cheltuiala Rusiei și fără a ține cont de interesele ei.
Chiar și în perioadele de relativă destindere între Rusia/URSS și SUA, astfel de afirmații au fost întotdeauna adevărate.
De aceea, indiferent de nuanțele comportamentului american sau ale aliaților săi, această provocare va rămîne veșnic prezentă în fața liderilor Rusiei: să garanteze integritatea teritorială și suveranitatea patriei, să protejeze și să înmulțească bogăția sa și să dispună de această bogăție în mod înțelept, în interesul poporului multinațional al Federației Ruse. (Traducere și adaptare B.T.I.)
