„Ce caută suveraniștii în America?”, se întreabă ne-prietenii noștri, precum personajul Pampon – „Ce căuta neamțul în Bulgaria?” – din D’ale carnavalului, al nemuritorului Caragiale. Suveraniștii, vezi Doamne, nu ar trebui să meargă nicăieri, nu ar trebui să vorbească cu nimeni, ar trebui să stea, pasivi și mioritici, în banca lor.
Și asta este o enormă manipulare. Trăim într-o vreme în care cuvintele sunt deformate intenționat. În care concepte legitime sunt caricaturizate. Iar unul dintre cele mai falsificate concepte este suveranismul.
Ni se spune obsesiv că suveranismul ar fi izolaționism. Că a-ți apăra interesele naționale ar însemna să întorci spatele lumii. Că a spune „decidem noi” ar fi echivalent cu „ne închidem”.
Este fals. Istoric, intelectual și politic, este fals. Suveranismul nu este retragere. Suveranismul este poziționare. Izolaționismul fuge de lume. Suveranismul intră în lume cu identitate, cu demnitate și cu interese clare.
Aceasta nu este o invenție modernă. Este o idee adânc înrădăcinată în gândirea românească. Nicolae Iorga, unul dintre marii constructori de conștiință națională, spunea limpede că un popor nu trăiește doar pentru sine, ci prin ceea ce dă și prin ceea ce primește. Cu alte cuvinte: nu poți fi suveran dacă ești izolat, dar nici liber dacă ești subordonat.
Mihai Eminescu, adesea mistificat, nu a fost un adversar al civilizației occidentale, ci al dependenței. El nu critica schimburile, ci pierderea controlului. Nu relațiile externe, ci transformarea României într-o periferie fără voce.
A fi român în Europa nu înseamnă a fi dizolvat în Europa. Fără rădăcini, nu există deschidere — există doar dispariție.
De aceea, suveranismul nostru respinge două extreme:
– izolaționismul steril;
– și globalismul fără identitate.
România modernă sau România Mare (firească) nu s-au construit prin izolare. Unirea de la 1859, Independența, Marea Unire etc. s-au realizat prin alianțe, prin diplomație, prin deschidere — dar cu un scop limpede: stat suveran, decizie proprie, interes național clar definit.
Astăzi, ni se cere să renunțăm la această lecție. Ni se cere să acceptăm că a avea o voce proprie este suspect. Că a pune interesele României pe masă este un act de radicalism.
Nu. Este un act de maturitate politică.
Suveranismul nu înseamnă „România singură”. Înseamnă România respectată. Nu înseamnă ieșirea din alianțe. Înseamnă intrarea în alianțe ca partener, nu ca executant. Nu înseamnă conflict cu lumea. Înseamnă dialog din poziție de demnitate.
Suveraniștii NU sunt izolaționiști. Cei care au izolat România sunteți VOI. Cei care o conduceți vremelnic. Voi ați izolat-o prin incompetență, prin slugărnicie, prin lașitate. România nu are astăzi, cu excepția atitudinii umile de chelner – „cu ce vă putem servi?” – niciun proiect de politică externă. Nu este relevantă în niciun spațiu, din SUA, Orientul Mijlociu sau sud-estul Asiei, nu are diplomație economică, nu are diplomație culturală, nu are diplomația sportului.
Izolaționiști sunteți voi. Suveraniștii suntem noi.
De aceea, spunem clar, răspicat, fără teamă: Suveranismul nu este izolaționism. Este condiția minimă pentru a participa cu sens la ordinea internațională care se construiește.
Cine confundă suveranismul cu izolaționismul fie nu înțelege lumea, fie vrea o Românie slabă. Iar România nu-și mai permite luxul slăbiciunii.
De aceea merge AUR în America.
Se incearca dezbracarea de sens a cuvintelor. Cum e posibil sa pui in balanta suveranismul unei tari cu istorie care se vrea independenta? Asta e doar o indobitocire a maselor care au inceput sa nu mai inteleaga ce inseamna natiune, nationalism, suveranism, stat independent si indivizibil.