”În timp ce Statele Unite se străduiesc să transforme Venezuela într-o țară prietenoasă Americii, s-ar putea ca China să nu considere acest lucru o mare pierdere”, arată, într-o analiză pentru The bulwark, Michael Mazza, director de cercetare la Institutul pentru Securitatea Indo-Pacificului și cercetător senior nerezident la Global Taiwan Institute.
”Relația modernă chino-venezueleană își are originile în setea de petrol a Beijingului și în dorința Caracasului de a-și diversifica destinațiile de export. În cea mai mare parte a ultimului sfert de secol, relația a fost reciproc avantajoasă. Venezuela a obținut acces la capital străin, iar China și-a asigurat energia necesară pentru a susține creșterea economică.
Au existat și beneficii secundare pentru China. Investițiile chineze au alimentat anti-americanismul lui Hugo Chavez, care a fost util pur și simplu pentru că Venezuela era un ghimpe în coasta Americii. La doar cîțiva ani după ce Statele Unite trimiseseră două grupuri de atac cu portavioane, fără nicio opoziție, în apele de lîngă coasta Chinei în timpul crizei din Strîmtoarea Taiwan din 1995/1996, Beijingul a salutat cu siguranță apariția unei surse de bătaie de cap în „curtea din spate” a Americii.
Beijingul ar fi putut spera, de asemenea, să mențină vie posibilitatea stabilirii unei baze navale în Venezuela sau, cel puțin, să obțină acces la facilitățile proprii ale Venezuelei, ceea ce ar fi plasat marina chineză la o distanță de atac față de Canalul Panama. Dar aceasta a fost întotdeauna o posibilitate pentru un moment nedeterminat din viitor, mai degrabă decît un plan concret. Cooperarea bilaterală în domeniul securității a rămas relativ rudimentară.
„Parteneriatul strategic pentru orice vreme”, stabilit cu mare fast în 2023, nu a avut nicio componentă de securitate. China nu a fost oarbă la incompetența economică a chaviștilor. În ciuda faptului că deține cele mai mari rezerve de petrol din lume, produsul intern brut al Venezuelei în 2024 a fost mai mic decît cel al Republicii Dominicane — o țară cu mai puțin de jumătate din populația sa. Caracasul s-a luptat din greu să își ramburseze împrumuturile suverane în ultimul deceniu. Iar petrolul venezuelean reprezintă acum doar 4% din importurile maritime ale Chinei, un procent ușor de înlocuit într-un moment în care consumul de petrol al Chinei atinge pragul maxim.
Așadar, nu a fost surprinzător faptul că, pe măsură ce Statele Unite și-au consolidat prezența militară în Marea Caraibilor în ultimele luni, sprijinul chinez pentru Venezuela s-a limitat la cîteva declarații tăioase(…)
Și este posibil ca China să nu considere Venezuela pierdută — cel puțin nu încă. Maduro a plecat, dar regimul cu care China s-a parteneriat și pe care l-a susținut rămîne la putere. Beijingul va menține legăturile, adesea asigurate prin corupție, cu elitele politice și de afaceri venezuelene, influențîndu-le deciziile chiar și atunci cînd acestea se confruntă cu noi presiuni din partea Statelor Unite. China poate găsi modalități de a complica eforturile americane în Venezuela, chiar dacă Beijingul adoptă un profil diplomatic mai discret în țară. Și va fi gata să revină în forță dacă Donald Trump își pierde interesul pentru „administrarea” Venezuelei. Dacă capturarea lui Maduro reduce influența chineză în Venezuela și, în cele din urmă, în America de Sud, totul este spre bine. Dar este de remarcat faptul că chinezii au ajuns la concluzia că influența lor nu a meritat o luptă”. (Traducere și adaptare B.T.I.)
