Reuniunea Consiliului European din această săptămână trebuia să fie momentul de glorie al Ursulei von der Leyen. După o serie de umilințe publice amare – de la pata uriașă pe integritatea și credibilitatea sa reprezentată de scandalul Pfizergate, la valul de voturi de neîncredere din Parlamentul European și, mai recent, arestarea scandaloasă a fostei înalte reprezentante a UE pentru afaceri externe, Federica Mogherini – aceasta trebuia să fie revenirea sa triumfală, conform European Conservative. Sub conducerea ei decisivă, lucrurile urmau să se rezolve în sfârșit: acordul comercial UE-Mercosur urma să fie semnat, după două decenii și jumătate de negocieri gigantice, tocmai la timp pentru ca președinta Comisiei să zboare în America de Sud pentru un turneu de auto-felicitare plin de caipirinha. Cel mai important, ea urma să-și pună în aplicare marea obsesie, să câștige bătălia morală preferată: să pedepsească rușii oferind Kievului rezervele financiare ale Moscovei. Cine ar mai fi putut atunci să se gândească să o pună sub acuzare?
Lucrurile au evoluat însă altfel. Von der Leyen a afirmat în repetate rânduri că singura modalitate de a menține Kievul pe linia de plutire din punct de vedere financiar ar fi fost să se folosească de sutele de miliarde de euro deținute de Banca Centrală Rusă la Euroclear, în Belgia. Președintele Consiliului European, António Costa, a amenințat chiar – într-un mod destul de ridicol – că va răpi efectiv șefii de guvern europeni la Bruxelles până când se va ajunge la o decizie. Același lucru s-a întâmplat și cu acordul Mercosur, pe care oficialii Comisiei au încercat, până în ultima secundă, să-l impună Europei. Dar totul a fost în zadar. Prim-ministrul italian Georgia Meloni a pus capăt oricărei speranțe de aprobare rapidă a acordului comercial când și ea a fost de acord că garanțiile pe care le-ar oferi fermierilor europeni ar fi tot insuficiente. Von der Leyen a trebuit să-și amâne rușinos vacanța în Brazilia pentru o dată ulterioară.
Schema, acum abandonată, de a împrumuta Ucrainei miliarde de euro prin valorificarea activelor imobilizate ale statului rus a fost ideea previzibilă a unei Comisii ineficiente – fragilă din punct de vedere juridic, toxică din punct de vedere politic și promovată cu o aroganță exorbitantă pe care lumea a ajuns să o asocieze cu Berlaymont. În septembrie, în timpul discursului său privind starea Uniunii, Von der Leyen a prezentat-o ca fiind singura cale viabilă, respingând alternative precum datoria comună ca fiind imposibile, iresponsabile sau ambele. Bruxelles a înțeles că, deși multe capitale europene ar putea rămâne loiale liniei oficiale, pro-război, puține sunt pregătite să investească bani în ceea ce susțin – și doresc de fapt să finanțeze războiul din Ucraina la nesfârșit. Finanțarea conflictului cu bani ruși era soluția miraculoasă a Bruxelles-ului. Dar și aceasta a eșuat. Trei luni mai târziu, când a venit momentul semnării, sala a amuțit. Sprijinul s-a transformat în ezitare; sloganurile s-au evaporat în contact cu realitatea. Așa cum a spus fără menajamente prim-ministrul belgian Bart De Wever, care a condus rezistența împotriva planurilor lui von der Leyen, planul era un Titanic – și s-a scufundat.
Rezultatul a fost o schimbare spectaculoasă și profund umilitoare a opiniei publice. Comisia nu a obținut un nou instrument îndrăzneț de presiune asupra Moscovei. În schimb, a obținut un pachet mult mai convențional de împrumuturi susținute de UE – finanțate din datorii comune, nu mai puțin – posibil doar pentru că blocul pro-pace format din Ungaria, Cehia și Slovacia a acceptat să renunțe la veto-urile sale în schimbul excluderii din împrumut. Eurocrații s-au asigurat că fluxul de numerar către Ucraina va rămâne deschis printr-un împrumut pe care Kievul nu îl va rambursa niciodată, dar în loc ca rușii să avanseze banii, responsabilitatea va cădea acum pe umerii contribuabililor europeni. Este un rezultat dezastruos pentru Europa, dar establishmentul de la Bruxelles nu-i pasă. Când va veni factura, oricum toți vor fi ieșit din funcție – așa că de ce să se mai deranjeze?
Fiasco-ul înregistrat la această ultimă reuniune a Consiliului este punctul culminant al unui model îndelungat și persistent: aceasta este o Comisie care confundă fervoarea moralistă și manipularea emoțională cu autoritatea juridică, iar teatrul politic infestat de sloganuri cu puterea reală. Stilul de conducere al lui Von der Leyen – arogant, teatral, nerăbdător față de disidență și stângaci – funcționează prost într-o Uniune care încă funcționează, în mod incomod, pe baza tratatelor, unanimității și bilanțurilor naționale.
Aceste scene s-au desfășurat pe fondul unei decăderi instituționale prea evidente pentru a fi ignorată, indiferent cât de mult ar prefera Bruxelles-ul să se uite în altă parte. Fragilitatea politică a lui Von der Leyen a fost pe deplin evidentă, chiar și în contextul arestării rușinoase a Federicăi Mogherini pentru corupție și al culturii „ușilor rotative” care a caracterizat era Von der Leyen, confirmând suspiciunea publicului că funcțiile de vârf ale Uniunii servesc atât ca scheme de îmbogățire rapidă, cât și ca săli de așteptare pentru viața de după. În Parlamentul European, încercările repetate – deocamdată fără succes – de a o cenzura sau de a o destitui pe von der Leyen demonstrează un nivel de ostilitate pe care niciun președinte al Comisiei nu îl poate ignora. Chiar și atunci când astfel de eforturi eșuează, ele lasă în urmă reziduuri toxice: sentimentul unei președinții permanent în defensivă, care supraviețuiește de la vot la vot.
Momentul cel mai revelator al summitului nu a avut loc în sala de negocieri. A avut loc după aceea. Întrebată direct – la o conferință de presă la ora 3:30 dimineața – dacă eșecul împrumutului pentru reparații constituie o înfrângere politică, o von der Leyen zdrobită a murmurat un „este bine” descurajat înainte de a pleca.
În realitate, acel gest sincer a spus mai mult decât ar putea spune vreodată orice comunicat. Aceasta este o Comisie care a exagerat, a supraevaluat și acum se vede constrânsă chiar de statele membre pe care a încercat să le disciplineze. La sfârșitul zilei, nu doar „împrumutul de reparații” al lui von der Leyen avea ceva din nava care se scufundă. Adevăratul Titanic este această Comisie Europeană. Pentru binele Europei, să o lăsăm să se scufunde acum, înainte de a provoca și mai multe daune.
