În preambulul Tratatului Atlanticului de Nord (cunoscut și ca Tratatul de la Washington, semnat în 1949) este subliniat angajamentul statelor membre NATO față de principiile fundamentale ale democrației, libertății individuale și statului de drept, ceea ce implică indirect respectul pentru libertatea de opinie și de alegere.
„Părțile sunt hotărâte să apere libertatea, moștenirea comună și civilizația popoarelor lor, întemeiate pe principiile democrației, libertății individuale și ale statului de drept”.
Printre valorile NATO, la care au aderat toate statele membre, se află, în ordine prioritară, art.2, care promovează dezvoltarea instituțiilor libere și a condițiilor de stabilitate. Libertatea și stabilitatea fac războiul ușor de prevenit și evitat.
În orice caz, NATO este o alianță defensivă, așa cum rezultă din art. 5, care subliniază că NATO acționează doar în răspuns la un atac armat, în exercitarea dreptului la auto-apărare colectivă, recunoscut de Carta ONU, fără a promova agresiuni ofensive. Acest articol, văzut în principal ca scut al țărilor membre contra agresiunii militare a unor state terțe, este o regulă care limitează acțiunile NATO la apărare reactivă, nepermițând inițierea de conflicte*.
Atunci când bagă bățul prin gard auto-invitându-se în război, UE încalcă valorile NATO, care este o alianță militară defensivă. De asemenea, UE își încalcă propriul tratat, care e făcut pentru pace și evitarea războiului, prin bunăstare, și care nu dă UE atribuții militare.
Gheorghe Piperea
