Petrișor Peiu: Suveranism. Naționalism. Conservatorism. Ce se întâmplă azi în Europa

Principalul fenomen politic la care asistăm în ultima vreme a fost numit, în mod greșit, o ascensiune a „suveranismului” sau a „naționalismului”, adică a celor care se opun liniei politice promovate de birocrația Uniunii Europene. În realitate, avem de-a face cu o veritabilă revoluție conservatoare, căci partidele impropriu numite „suveraniste/naționaliste/euro-sceptice” sunt, de cele mai multe ori, partide  conservatoare care nu contestă doar monopolizarea deciziei de către Comisia Europeană, ci și fondul „progresist” al politicilor promovate de aceasta.

Ceea ce revoltă Europa nu este doar suprimarea politicilor naționale, ci și excesele promovate cu brutalitate. Renunțarea la principiile capitalismului clasic, renunțarea la unele drepturi și libertăți cetățenești, împingerea în umbră a bisericilor creștine, impunerea unor valori morale străine spiritului european, comprimarea puterii de cumpărare și pauperizarea europenilor în numele unor iluzii pretins ecologiste, impunerea unor minorități zgomotoase, dar irelevante la scară continentală, amestecul forțat de rase și religii, toate acestea au revoltat națiunile europene și au adus o contra-reacție puternică, o intensă revoluție conservatoare.

Revolta conservatorilor europeni este puternică în pofida unei ofensive publice susținute a mijloacelor media oficiale, a „elitelor” generate de coabitarea bolnăvicioasă dintre politicieni și jurnaliști, analiști și alți vectori de imagine.

Realitatea neplăcută a evoluțiilor din Europa a învins întreaga propagandă susținută de Bruxelles și de partidele vinovate pentru deturnarea sensului societății europene.

La ultimele alegeri, din majoritatea statelor membre din Uniunea Europeană s-a manifestat un important sentiment de respingere a politicilor cu semnificativă tentă „progresistă”, impuse de Comisia Europeană. Acest curent politic este al doilea ca mărime în Europa, dacă este să ne luăm după alegerile europarlamentare și naționale din ultimii doi ani. Partidele ce reprezintă acest curent, departe de a fi coordonate sau aliniate între ele, sunt denumite de cele mai multe ori fie „suveraniste”, fie „naționaliste”, fie „euro-sceptice”.

În Franța, a doua cea mai mare țară din Uniune, la ultimele alegeri, cele mai multe voturi în primul tur au fost luate de către Rassemblement national, partidul doamnei Le Pen.

În Italia, a treia cea mai mare țară europeană, ultimele alegeri au fost câștigate de Fratelli d’Italia, partidul condus de Georgia Meloni, care a și devenit premier, după o alianță cu partidul Lega, condus de alt politician suveranist, Matteo Salvini.

În Olanda, a șaptea cea mai mare țară din UE, ultimele alegeri au fost câștigate de Partij voor de Vrijheid- Partidul Libertrății, condus de euro-scepticul Geerd Wilders.

Austria a avut, la ultimele alegeri, drept principal partid pe Freiheitliche Partei Österreichs, Partidul Libertății.

Partide cu aceleași opțiuni critice față de Bruxelles conduc guverne în țări precum Ungaria și Slovacia și au condus, până de curând, guvernul de la Varșovia (fiind acum în opoziția în Polonia).

În alte state mari din UE, partide cu viziuni pronunțat critice față de birocrația de la Comisia Europeană au obținut, de asemenea scoruri semnificative la alegeri: în Suedia și România partidele respective s-au clasat pe locul secund, în Spania pe locul al treilea, etc.

La alegerile de anul acesta din Germania, Alternative für Deutschland – Alternativa pentru Germania este așteptată să se claseze pe locul secund în alegeri.

Astăzi, marele beneficiu al curentului conservator a fost de-mistificarea noii Uniuni Europene.

Pentru că lumea a văzut, cu claritate, că politicile Bruxelles-ului pot fi la fel de bune sau de proaste ca orice politici naționale.

Până acum era o legendă care justifica rolul central al Comisiei Europene, în sensul că tot ceea ce venea de la Bruxelles aducea dezvoltare și prosperitate, în vreme ce politicile naționale erau puternic minate de corupție și ineficiență. Dar iată că în ultimii ani s-a dovedit că și UE poate genera corupție la fel ca guvernele naționale (vezi cazul contractelor pentru cumpărarea de vaccinuri Pfizer sau cazul euro-parlamentarilor arestați pentru corupere de către unele state arabe). S-a mai dovedit și că UE nu înseamnă neapărat dezvoltare, vezi cvasi-stagnarea economică din ultimii doi ani. Și s-a mai dovedit și că UE nu este neapărat o oază a democrației, căci încearcă să suprime expresia electorală și politică a unei părți importante din cetățeni, mergând până la anularea alegerilor care nu dădeau rezultatul dorit- vezi cazul recent al României.

Pe acest fond, mesajul politic al mișcării conservatoare europene este clar în câteva domenii: reîntoarcerea la UE, ca piață unică europeană, fără vămi și taxe vamale, reîntoarcerea la capitalismul autentic, readucerea politicilor de dezvoltare și de îmbogățire a cetățenilor în centrul preocupărilor naționale, revalorizarea specificurilor naționale, readucerea creștinismului în societate, revenirea la familia autentică, renunțarea la terorismul climatic și la ideologizarea industriei și a agriculturii. Cu alte cuvinte, întoarcerea la anii 90, cu toate beneficiile unei economii libere de constrângeri ideologice absurde.

Cum a apărut fenomenul politic conservator

Există, în ultimii 10 ani, o mișcare, la nivel european, care contestă modul în care s-a transformat Uniunea Europeană în această perioadă. În esență, transformarea contestată este aceea că Uniunea a devenit extrem de centralizată, o mână de oameni-membrii Comisiei Europene-care nu sunt votați de cetățenii statelor membre, acumulând o putere imensă în detrimentul guvernelor naționale. Și pentru că politica nu este făcută cu predilecție de oameni chibzuiți și (mai ales) cultivați, politicienii de la putere din majoritatea statelor membre au catalogat noua mișcare în diferite feluri. Cea mai comodă etichetă care s-a pus noii mișcări a fost de „extremă dreapta”, etichetă lipită prima oară în state vestice precum Franța, Spania, Italia sau Germania și apoi preluată prostește în statele est-europene. Dar dacă în statele vestice „extrema dreaptă” avea o conotație puternică și a afectat mult timp mișcarea de contestare a noii Uniuni Europene, în statele estice respectiva etichetă nu a impresionat pe nimeni, pentru că, în acest spațiu, este irelevantă. Era, desigur, chiar comic să vezi ridicolul în care înotau deontologii de pe la noi vituperând împotriva „extremei drepte”, în condițiile în care în istoria noastră nu prea au existat guvernări de „extremă dreapta”, cu o mică excepție de patru luni, în care mareșalul Antonescu a asociat la guvernare Mișcarea legionară, atât de des pomenită de ideologii importatori de etichete. Poporul român, dimpotrivă, este încă profund marcat de guvernarea criminală și îndelungată a „extremei stângi”, adică de guvernarea comunistă, care a durat peste 43 de ani (din 1946 până în 1989) și care a lăsat urme profunde de ură în societatea noastră.

După ce s-a epuizat faza „extremei drepte”, mișcarea de contestare a noii politici a Uniunii Europene a devenit „naționalistă”, un cuvânt, de asemenea asociat în Vest cu ceva rău, dar un rău generic, greu de exprimat și de concretizat. În principiu, „naționalismul” se opune unei conduceri de la Bruxelles a întregului continent și era văzut ca fiind rău pentru că poate întoarce multe din beneficiile din UE, mai ales accesul la fondurile europene de investiții și coeziune.

Continuarea este pe Q Magazine