În fiecare an, în ziua de 6 decembrie, este prăznuit Sfântul Ierarh Nicolae, arhiepiscopul Mirelor Lichiei, unul dintre cei mai cunoscuți și iubiți sfinți.
Sfântul Nicolae s-a născut pe vremea împăraţilor Diocleţian (284-305) şi Maximian (286-305) în cetatea Patara din Asia Mică.
Părinţii săi, Teofan şi Nona, au murit în timpul unei molime, pe când Sfântul era mic şi, de aceea, a fost crescut de un unchi, care purta tot numele de Nicolae şi era episcop al acelei cetăţi. Acesta l-a învăţat bunele deprinderi creştine şi dreapta credinţă, iar la vârsta potrivită l-a rânduit între clericii Bisericii, apoi l-a hirotonit preot.
Sfântul strălucea prin înfrânare, rugăciune, milostenie, dreptate şi râvnă înţeleaptă pentru cele sfinte. De aceea, pentru nespusele lui virtuţi a fost ales şi hirotonit episcop al cetăţii Mira, din Lichia. Fiind om cu frica lui Dumnezeu şi propovăduind cu îndrăzneală dreapta credinţă, a fost prins de mai-marii păgâni ai cetăţii şi, dându-l la chinuri, l-au închis în temniţă împreună cu alţi creştini.
Dar, de vreme ce Sfântul Constantin cel Mare (306-337), din voia lui Dumnezeu, a ajuns împărat al romanilor, cei care erau închişi au fost eliberaţi şi, împreună cu ei, a fost eliberat şi Sfântul Ierarh Nicolae.
Mergând el la Mira, s-a arătat mult-milostiv către cei săraci şi apărător al celor nedreptăţiţi. Când s-a întru-nit cel dintâi Sinod Ecumenic de la Niceea, în anul 325, a luat parte şi Sfântul Nicolae, care l-a mustrat pe Arie pentru rătăcirea sa. Apoi, i s-a dat marelui ierarh darul facerii de minuni.
El a eliberat din temniţă trei oameni nevinovaţi, care l-au chemat în ajutor pe Sfântul, cerându-i ca, precum a izbăvit pe cei din Lichia, aşa să-i izbăvească şi pe ei. De aceea, Sfântul Ierarh Nicolae, ca unul care era grabnic ajutător, i s-a arătat în vis împăratului Constantin şi eparhului Avlavie.
Pe acesta din urmă l-a şi mustrat pentru nedreptatea făcută celor trei oameni în faţa împăratului, iar pe împărat l-a înştiinţat cu de-amănuntul, arătându-i că cei trei erau nevinovaţi, fiind învinuiţi din invidie. Astfel, Sfântul Nicolae i-a izbăvit de la moarte. Pe lângă aceasta, a făcut şi alte multe minuni.
Păstorind dumnezeieşte dreptcredinciosul popor, a ajuns la adânci bătrâneţi şi s-a mutat către Domnul, pe la anul 345, neuitând nici după moarte turma sa, ci dând în toate zilele cu îndestulare binefaceri celor lipsiţi şi izbăvindu-i de tot felul de primejdii şi de nevoi.
Moaştele Sfântului Ierarh Nicolae, care s-au arătat izvorâtoare de mir, au săvârşit multe minuni la Mira Lichiei. Ele se află astăzi la Bari, în sudul Italiei, unde au fost aduse la 9 mai 1087, ca să nu cadă în mâinile păgânilor.
Tropar Glasul 4
Îndreptător credinţei şi chip blândeţelor, învăţător înfrânârii te-a arătat pe tine, turmei tale, adevărul lucrurilor. Pentru aceasta ai dobândit cu smerenia cele înalte şi cu sărăcia cele bogate; Părinte Ierarhe Nicolae, roagă pe Hristos Dumnezeu să mântuiască sufletele noastre.
”Un prunc care postește în brațele mamei sale Nona. În zilele de vineri nu papă lapte de la sân.
Un tânăr studios, nepot de episcop, care își dăruiește averea săracilor.
Un priveghetor venit zilnic în geana nopții în Biserică.
Un rugător care suspină vorbind cu Dumnezeu.
Un îndrăgostit în har de sărmani, de prunci săraci și de bolnavi.
Un arhiereu care umblă noaptea prin oraș căutând îndurerați, bătrâni și nevoiași.
Un episcop cățărându-se pe garduri cu punga de aur care salvează o inimă feciorelnică de iad.
Un ierarh care stă în temniță zece ani răbdând tirania păgânilor împărați.
Un Arhiereu care slujește Liturghia cu atâta iubire, încât devine Liturghie.
Un Învățător al Evangheliei de o blândețe infinită. Un temei al credinței și o Icoană a bunătății.
Un mustrător al tâmpeniilor raționaliste ariene, care ca un foc al iadului se răspândiseră pe pământ.
Un bătrânel scump care ajută nevăzut copii, prunci, bolnavi, robiți, nedreptățiți.
Un Sfânt care aleargă cu dor oriunde și șterge lacrimi.
Un titan al iubirii căruia se ridică zeci de mii de Biserici.
Un rugător de foc la Tronul Preasfintei Treimi pentru lume.
Nicolae.
Ce ne învață Sfântul Nicolae
”Sfântul Nicolae este un dascăl al învierii. Toată viaţa sa a vestit minunea învierii lui Hristos credincioşilor din eparhia sa.
Ierarhul a simţit în suflet moartea lui Hristos în temniţele întunecate ale păgânilor, a simţit durerea Crucii pe care a îmbrăţişat-o toată viaţa lui şi lumina Învierii din morţi a marelui Dumnezeu şi Mântuitorului nostru.
Hristos a murit şi a înviat în inima lui şi de aici, mireasma învierii a vărsat-o asupra tuturor ca pe un mir ceresc de nemurire. Viaţa sa întreagă a fost o minune a învierii.
Iubirea sa pentru cei săraci izvora din sufletul lui care se hrănea cu lumina învierii. După moarte, sufletul lui s-a înălţat la Hristos Cel înviat pe care l-a iubit toată viaţa.
Trupul său a rămas în lume, dar nu s-a prefăcut în pământ după rânduiala firii căzute, ci a rămas ca o Biserică a iubirii şi a nemuririi. Moaştele Sfântului ierarh sunt o profeţie a învierii.
Prin ele se propovăduieşte evidenţa nemuririi oamenilor şi vocaţia lor pentru Împărăţia lui Dumnezeu. Trupul împovărat de ani şi de suferinţe devine lumină pentru oameni în care se vede slava materiei înduhovnicite.
Sfântul Nicolae învaţă pe fiecare om că iubirea de Dumnezeu şi de aproapele este o forţă care sfărâmă baierele morţii şi preschimbă materia în lumină şi mireasmă.
Sfinţenia este tocmai învierea firească şi împărtăşirea vitală din iubirea lui Dumnezeu, puterea acestei iubiri care biruieşte moartea şi iadul, care strămută firea umană în lumină şi o îndumnezeieşte.
Anatomia sfinţeniei bătrânului ierarh aduce evidenţa unei vieţi îndurerate, dar pline de iubire pentru oameni.
Mirul care izvorăşte din Sfintele sale moaşte este materia cerească, plină de Duh Sfânt care devine mireasmă şi se impregnează în inima fiecărui rugător. Omul devine mir de mult preţ, pentru că primeşte în sine pe Hristos (Cel uns), Mirul Cel veşnic al iubirii lui Dumnezeu.
Simţul olfactiv al omului este ridicat mai presus de fire şi devine metaforă axiologică, în care Mirele Hristos devine Mirul învierii în cei credincioşi, „întru miros de bună mireasmă duhovnicească”.
Acesta este sensul cuvintelor Apostolului Pavel: „Pentru că suntem lui Dumnezeu bună mireasmă a lui Hristos între cei ce se mântuiesc şi între cei ce pier; Unora, adică, mireasmă a morţii spre moarte, iar altora mireasmă a vieţii spre viaţă” (II Corinteni 2, 15-16).
Apostolii Bisericii şi toţi credincioşii adevăraţi sunt deci criteriul de viaţă şi de moarte, de timp şi de veşnicie al oamenilor care aud propovăduirea lor.
Bunătatea este deci o mireasmă a lui Dumnezeu, iar răutatea este o duhoare a morţii: „Dumnezeiescul har al Duhului te-a uns cu mir dumnezeiesc pe tine, întâiul stătător al celor din Mira, şi de mireasma faptelor tale umplând preasfinţite marginile lumi, cu rugăciunile cele înmiresmate alungi întotdeauna patimile cele rău mirositoare. Pentru aceasta cu credinţă te lăudăm şi săvârşim preasfinţită pomenirea ta, Nicolae”.
Metafora mirului axiologic al faptelor bune este aşadar o icoană a luptei dintre bine şi rău în lume şi în inima omului.
Aşa cum mireasma se răspândeşte pretutindeni şi ajunge „necuprins şi nevăzut” în orice loc ascuns, tot aşa harul Duhul Sfânt umple toate ascunzimile firii şi înmiresmează viaţa omului credincios şi rugător.
Paradoxul mirului este că deşi e nevăzut, bucuria pe care o împărtăşeşte oamenilor este evidentă şi lucrătoare, ca o icoană a Duhului Sfânt Care „suflă unde voieşte” (Ioan 3, 8).
De asemenea, mirul este o metaforă a nemuririi. Mirosul cel greu al putreziciunii tuturor celor create arată domnia morţii şi a preschimbării tuturor în elementele originare.
Trupul devine prin moarte hrană pentru viermi, iar mirosul cel greu al morţii arată nefirescul şi absurdul unei vieţi care sucombă în moarte după atâtea doruri, iubiri şi vise.
Sensul ritualului iudaic de ungere a celor morţi cu mir de nard este celebrarea profetică şi liturgică a nădejdii învierii celor dragi în Împărăţia aşteptată.
Gestul de iubire al femeii păcătoase care a uns picioarele Mântuitorului cu mir şi le-a şters cu părul capului ei este interpretat chiar de Hristos ca profeţie a morţii şi învierii Sale: „Că ea, turnând mirul acesta pe trupul Meu, a făcut-o spre îngroparea Mea” (Matei 26, 12).
Prezenţa mirului care izvorăşte din trupul marelui ierarh arată vocaţia nemuririi pentru cei sfinţi şi prezenţa tainică a luminii euharistice a lui Hristos în trupurile celor ce-L iubesc.’
