Biserica lui Hristos se înveşmântează în negru şi în suferinţă pentru a-şi aminti de tăierea capului Sfântului Ioan, Botezătorul, Înaintemergătorul şi proorocul Domnului Hristos.
Este o sărbătoare care se ţine cu post aspru, cu rugăciune şi cu Liturghie. În ea răsună nu cântecele de bucurie ale vieţii, ci durerea pentru moartea celui mai mare om născut din femeie, aşa cum l-a numit Însuşi Fiul lui Dumnezeu.
Dincolo de însemnătatea simbolico-teologică a învăţăturii sale care a arătat Calea-Hristos, trebuie să spunem că însuşi momentul şi contextul morţii Sfântului Ioan are o semioză adâncă. În ea vedem cu adevărat extensia răului în univers, puterea vicleniei şi a nimicniciei, vectorul distugător al voinţei umane pervertite, răbdarea înlăcrimată a lui Dumnezeu, aşteptarea veacurilor şi – de ce nu – o justificare a iadului, ca măsură a libertăţii în înstrăinare de Dumnezeu.
Proorocul curăţiei sfârşeşte cu lumea aceasta în sălaşul necurăţiei premeditate, alesul iubitor de feciorie este ucis de maica desfrânării şi de acoliţii ei, glasul de tunet al veacurilor este închis de muzicanţii răutăţii, mintea cea limpede a istoriei cade ucisă de beţia şi de imbecilitatea celor răi, văzătorul şi simţitorul de Dumnezeu încă din pântecele maicii sale devine victima celor orbi pentru veşnicie şi nesimţitori până la sfârşit. Martorul arătării Preasfintei Treimi tace acum sub loviturile oamenilor diavolului. Dascălul pocăinţei este omorât de adepţii vicleniei şi a bogăţiei vinovate. Porumbelul pustiei interioare este ucis de către doritorii de stăpânire pământească.
Toate acestea îngăduite de Dumnezeu, care a arătat prin Ioan puterea iubirii de a birui moartea şi a de a străbate pământul, iadul şi cerurile în vestirea Luminii care se revarsă peste univers.
Omul purtător de minte, Capul cel sfinţit de privirea preacurată a lui Dumnezeu este scurtat de cap de către cei fără de minte, ale căror simţuri animalice au devenit raţiunea de a fi. Mâna care a atins Creştetul Stăpânului veacurilor zace acum fără să mai poată să arate vinovăţia preadesfrânării.
Femeia izvor de desfrânare putea cere cetăţi, averi nemăsurate, funcţii şi promisiuni uriaşe, aur şi argint, însă a cerut moartea celui mai sfânt dintre pământeni. Este gestul suprem de răutate esenţială, de absurd al morţii şi de ignoranţă de iad. Este inutilitatea şi golul veşnic al răului, care se întoarce împotriva sa. Este gestul sinucigaş al oricărei viclenii pe termen lung. Şi mai este simbolul vocaţiei ereditare a vicleniei, pedepsite la potop, în Sodoma şi în Egipt. Este simbolul puterii rele a femeii când bărbatul este robit de patimă întunecată şi devine ucigaş fără voie şi fără libertate.
Uciderea lui Ioan, ca proorocie a milioanelor de martiri creştini ai istoriei, este cu atât mai înfricoşătoare, cu cât este complet inutilă, efectul unui jurământ făcut la beţie, întunecat de poftă desfrânată şi care putea fi oricând anulat prin decizia regelui. Virtuţile cereşti concentrate dumnezeieşte în sufletul şi viaţa marelui Înaintemergător sunt batjocorite de cele mai amare păcate, purtătoare de nefiinţă şi de moarte: adulter, incest, beţie, răutate, viclenie.
Prin toată durerea ei, moartea Sfântului Ioan este o proorocie a Răstignirii Mielului lui Dumnezeu, vestirea faptului că Dumnezeu iubeşte atât de infinit pe oameni încât este gata să moară pentru ei, să fie cu ei până la sfârşit, să meargă la iad pentru creaturile sale căzute.
Dar mai mult decât atât, moartea proorocului este o mustrare uriaşă pentru fiecare dintre noi. De care parte suntem, în temniţa rece aşteptând în rugăciune decapitarea, sau la mesele pline de desfrânare ale acestui veac? Suntem mărturisitori până la moarte ai Adevărului, sau avocaţi vicleni ai compromisului cu răul? Suntem iubitori de pustie sau de ospeţe? Suntem urmaşii lui Ioan sau ai lui Irod şi Irodiadei? Sărbătoarea de faţă este o judecată interioară a veacurilor, instanţa de separare a oamenilor lui Dumnezeu de oamenii celui rău. Căci capul preasfânt care a privit cerurile revărsându-se peste pământ nu încetează în veac de a mustra pe cei ce calcă în picioare iubirea jertfelnică a lui Dumnezeu pentru oameni.
Ioan este martorul credincios, lipsit de compromis, care a trăit şi a murit pentru a-L vedea pe Mielul preacurat al lui Dumnezeu şi pentru a se împărtăşi din sfinţenia Lui. Tăierea lui este sărbătoarea iubirii ucise, care trăieşte veşnic în inima lui Dumnezeu şi trece în regnul nevăzut, de unde umple veacurile cu lumină de Cer.
pr. Ioan Istrati
S-a dat cap de Sfânt pe trup de desfrânată.
Întru această zi, învăţătură a Sfântului Grigorie, despre mânie.
Să nu daţi, fraţilor, loc mâniei între voi. Pentru că omul mânios nu primeşte dar de la Dumnezeu, ci, prin mânia sa, cade, din înălțimea răbdării, în groapa de pierzanie a mâniei. Care fiară este așa de cumplită și neîmblânzită, precum este omul cel mânios, care nu-și pierde mânia? Că, ce este mai rău decât mâniosul? Aceasta turbat îl face pe om, sluțit și nu bun, fiindcă nu vine Duhul lui Dumnezeu la cel mânios. Socotește, dar, omule, că cel ce ține mânie, nu se stăpânește pe sine însuși, netrezindu-se din mânie și este ca un beat, de iuțime. Că nu cunoaște pe cei ce fac bine, și trăiește ca într-o noapte întunecoasă, de toți se apucă, tuturor, celor mai mari și celor mai mici decât el le grăiește fără de rânduială și, pe cel mai bătrân îl hulește. Ceartă, este foarte guraliv, ocărăște, bate, la nimic nu se supune și nu primește cuvintele celor ce-l mângâie pe el. Și, precum otrava este în jivinile cele ce se târăsc, așa-i și iuțimea în cel mânios. Îndrăcindu-se, mâniosul latră, ca un câine la toți, și îmboldește, ca o scorpie, și, ca șarpele mușcă. Fugiți, fraților de o răutate ca aceasta. Că nici dregătoria celui mânios nu-i cinstită, nici căruntețele de folos. Nici jertfa unuia ca acesta nu-i bine primită, nici nu poate să se îndrepteze. Tu să zici așa: „Așteptând, am așteptat pe Domnul, și a căutat spre mine”. Gonește-ți iuțimea și mânia din inimă, că a zis Domnul: „Oricine se mânie pe fratele său, vrednic va fi de osândă” (Matei 5, 22). Iar mânia să-ți fie ție numai asupra diavolului, fiindcă printr-însul am căzut din Rai. Acela și acum, pe fiecare din noi, ne pândește, ca să ne înșele și în văpaia cea nestinsă să ne afunde, de care văpaie, însuși satana mult se cutremură. Drept aceea, părăsește iuțimea și lasă mânia, ca nu cumva împreună cu Irodiada, să te osândești, că ea se mânia mult asupra lui Ioan Botezătorul, care voia să o mântuiască pe dânsa. Că ea auzind de minunile ce se făceau de el, își astupa urechile, ca o aspidă surdă, până ce aflând vreme prielnică, l-a tăiat pe Ioan. Iar pe sine s-a făcut blestemată, de către cele patru margini ale pământului. Pentru că diavolul face voia plăcuţilor săi, ca să-și săvârșească răutatea mâniei, aici lăudându-se cu păcatele, iar acolo să fie duși, fără de pocăință, la osândă. Că ce a făcut mânia Irodiadei? Tăind pe Ioan, l-a trimis pe el în Împărăție, iar, pe sine la osânda cea fără de sfârșit. De aceasta, temându-ne, să ne silim a nu ține mânie între noi. Dumnezeului nostru slavă, acum și pururea și în vecii vecilor ! Amin.
Sursa: Proloagele din 29 august