La o privire mai atentă asupra Cărţii Facerii, vedem cum Dumnezeu aduce din nefiinţă la fiinţă totul doar prin Cuvântului Său făcător de viaţă. „Să fie!” este sinonim cu aducerea din nefiinţă şi prin acest cuvânt galaxiile cerurilor primesc demnitatea de fiinţă. La zidirea omului, însă Sfânta Treime se sfătuieşte: „Să facem om”, adică elaborează un proiect dumnezeiesc în care unirea omului cu Dumnezeu se realizează prin actualizarea chipului în asemănare. Dacă la toate creaturile lumii, scriitorul Facerii spune: Şi a fost aşa, la crearea omului aceste cuvinte lipsesc. Design-ul ontologic de creaţie a omului are nevoie de acordul său liber şi infinitul iubirii dumnezeieşti trebuie pecetluit cu iubirea liberă şi veşnică a omului.
Întreaga istorie este o zbatere în durerile de naştere a umanităţii. Toate generaţiile pământului sunt schiţe ale acestei umanităţi îndumnezeite, din gândul cel de taină al Treimii. Până astăzi. Căutând în imensitatea istoriei, Dumnezeu Creatorul a găsit o făptură atât de frumoasă încât a luat trup din trupul ei. Fecioara neprihănită a ajuns prin rugăciune să semene atât de mult cu Dumnezeu la suflet, încât El a dorit să semene cu ea la trup. Şi-a aţintit atât de mult ochii feciorelnici la Cer, încât Cerul însuşi a luat culoarea ochilor ei. Istoria umanităţii a aşteptat acest moment cu înfrigurare. Catedrala universului aştepta să primească în sine pe Dumnezeu, care şi-a ales Catedrala fecioriei pe Născătoarea de Dumnezeu.
La momentul de taină al Bunei Vestiri se unesc în sfătuire cerul cu pământul, Dumnezeu Treimea, umanitatea prin ceea ce are ea mai sfânt şi regnul îngeresc prin Vestitorul bucuriei. Acolo, în chilia smerită a Mariei, se desfăşoară cel mai sfânt sfat de taină al universului. Acela în care umanitatea primeşte în sine, prin iubirea Fecioarei, pe Însuşi Dumnezeu. Cuvântul ei şoptit: „Fie mie după cuvântul tău”, plineşte în măreţie planul de lumină al lui Dumnezeu la zidirea lumii. Umanitatea şi-a găsit adevărata fiinţă, aceea în unire cu Celui veşnic. Creaţia omului a luat sfârşit în apogeul dumnezeiesc al Întrupării. Adevărata fiinţă a omului este divino-umanitatea lui Hristos, fără de care specia umană este condamnată la nefiinţă valorică de către propria ei nimicnicie.
Însăşi numirea acestui praznic arată fiorul teologic de sinteză a veacurilor plinit în pântecele înmiresmat de feciorie al Mariei. Buna Vestire – în greceşte Evanghlismos – este Evanghelia prin excelenţă, vestirea unirii lui Dumnezeu cu oamenii, mesajul pogorârii Celui nemuritor printre muritori. Bună Vestirea este concentrarea întregii Evanghelii, iar Evanghelia întreagă este o extensie în istorie a sfatului ceresc întâmplat pe pământ, în Nazaretul Galileii.
Dumnezeu are nevoie de om pentru a deveni Om. Dumnezeu are nevoie de noi pentru a ne face nemuritori. El ne iubeşte atât de mult încât niciodată ne ne-ar sili să moştenim o împărăţie străină, pe care n-o vrem cu toată fiinţa noastră. Dumnezeu plânge la porţile inimii noastre, aşteptând să ne întoarcem faţa către El. A luat faţa noastră ca să nu ne mai întoarcem faţa de la El. S-a pogorât pe pământ şi a devenit ceea ce a iubit, pentru ca nimeni să nu mai poată spună că n-a ajuns cu mintea la cer. A suferit cu noi în durerile noastre pentru a ne face durerea scară către cer. A murit cu noi, pe Cruce, pentru a ne face moartea prag către Treime. A mers până în iad după noi, pentru a ne îmbrăţişa şi a ne scoate din neant. A înviat din morţi cu trupul omenesc, pentru a ne dărui nemurirea lui dumnezeiască. E pretutindeni şi aici, şi mai mult decât oriunde, în sufletul celui care-L caută cu sinceritate şi în Dumnezeiescul Potir, unde se frânge Trupul şi se varsă Sângele Celui care ne iubeşte de o veşnicie.
Buna Vestire este frângerea istoriei, transformarea ei în cale către veşnicie, plămădirea ei prin jertfă în cuptoarele Împărăţiei, devenirea ei teologică întru nemurire, dăruirea ei euharistică Celui care a murit şi a înviat pentru om.
Preot Ioan Istrati