Format: 16X16 cm
Pagini: 232
Tip coperta: cartonat
Preț: 40 LEI
Comenzile se pot face pe site-ul Librăriei Sophia.
Vă oferim câteva pagini din cartea:
Deși este fără margini, sufletul omului este ca un vas. Se umple și se golește sau se sparge ca un vas. Oamenii plăcuți lui Dumnezeu sunt numiți în Scriptură vase alese, iar cei de necinste sunt vase de lemn și de lut. Dacă ne aplecăm asupra inimii, putem simți dacă e plină sau pustie sau dacă sufletul nostru e stricat sau are crăpături prin care ni se scurge căldura. Recent am aflat că japonezii nu aruncă vasele sparte, ci le lipesc cu aur topit, astfel încât fisurile formează un desen de mare preț. Și cu cât fisurile sunt mai multe, cu atât și vasul devine mai de preț, având mai mult aur. Lacrimile sunt aurul topit care lipește la loc sufletul stricat de păcate, făcându-l chiar mai de preț decât înainte în astfel de vase lipite cu aurul lacrimilor Se odihnește Dumnezeu.
De ce ne rugăm? Ce știm despre rugăciune? Legătura dintre rugăciune și cugetarea la Dumnezeu. Despre natura gândurilor din timpul rugăciunii
Nu este lucru mai mare și mai primejdios decât a învăța pe cineva cum să se roage, căci prin aceasta tu însuți te faci chezaș al legăturii omului cu Dumnezeu, mărturisind că Dumnezeu aude și ascultă pe cel ce se roagă. Tu, care ai nevoie să fii auzit, oare cum îi vei încredința pe alții că sunt ascultați? De aceea se cuvine a învăța rugăciunea de la sfinți, așa cum ni se descoperă ea în Scripturi, în rugăciunile Bisericii, iar mai apoi în mărturiile marilor rugători ce s-au făcut de a lungul vremii până azi.
Despre rugăciune nu se poate vorbi decât rugându-ne. Rugăciunea nu este un subiect de discuții, nici un obiect de studiu. Tot ce știm despre rugăciune poate fi înțeles doar în măsura în care noi înșine ne am rugat și ne este de folos doar în măsura în care dorim cu tot dinadinsul să înfăptuim. A vorbi în gol despre rugăciune este totuna cu a bârfi o Persoană fără a ști că ea este de față și aude tot ce vorbești. Urmarea unei astfel de discuții nu poate aduce decât stricarea relației cu acea Persoană.
Unii cred că succesul rugăciunii constă în împlinirea cererilor, dar această părere este greșită. Și demonii pot îndeplini dorințe, însă Dumnezeu îndeplinește doar ceea ce ne este de folos. Rugăciunea nu este doar cerere și dorință, ci este înfăptuirea unei legături vii cu Dumnezeu, legătură mai presus de nevoile și aspirațiile acestei lumi. Am putea spune că rugăciunea începe acolo unde se termină „toată grija cea lumească” și începe preocuparea pentru împărăția lui Dumnezeu. Acest lucru este limpede arătat în rugăciunea „Tatăl nostru”, unde prima cerere este să vină împărăția Lui.
Rugăciunea are mai multe trepte și rosturi. Căci, într-un fel se roagă omul deznădăjduit, care are nevoie să atragă privirea lui Dumnezeu asupra sa, și altfel se roagă sfântul care s a făcut pe sine locaș al lui Dumnezeu. Din unii vorbește însuși Dumnezeu, iar alții au nevoie să se ajute de cuvintele rugăciunilor scrise de sfinți, asemeni ologilor care se folosesc de cârje pentru a putea păși. Dar și unii, și alții sunt mădulare ale aceluiași Trup care este Biserica, și în această zbatere sufletească se arată mila și puterea lui Dumnezeu, că pe cei bolnavi îi tămăduiește, iar în cei sfinți Se proslăvește.
Așa cum stările noastre sunt schimbătoare, tot așa și rugăciunea pe care o facem se schimbă odată cu noi. Acest lucru este ilustrat cu prisosință în Psaltirea Pro rocului David, care înfățișează toate trăirile omenești, de la deznădejde la luminare și extaz. Astfel, putem spune cu încredințare că nu există sfânt care să nu fi fost bântuit de deznădejde și nu este vreun deznădăjduit care să cheme numele lui Dumnezeu, și Dumnezeu să nu-l audă.
Să ne apropiem cu îndrăznire către Dumnezeu, știind că pe tot cel ce vine la Dânsul nu l va scoate afară. Dar înainte de a ne deschide sufletele, să privim înăuntrul nostru, astfel încât cuvintele pe care le vom rosti să nu fie spre osândă, ci spre îndreptare, căci, așa cum citim la Prorocul David, rugăciunea unora se îndreptează ca tămâia înaintea Domnului, iar a altora se preface în păcat.
Așadar, de ce ne rugăm? Ne rugăm pentru că nu putem altfel. Orice stare și orice trăire pot fi prilejuri de rugăciune. Ne rugăm atunci când ne simțim neputincioși, ne rugăm atunci când am avut o izbândă, ne rugăm atunci când nu știm ce alegere să facem. Toate aceste prilejuri de rugăciune sunt înfățișate în psalmii Prorocului David, și oricine dorește să învețe cuvintele potrivite fiecărei stări, cunoscându-se, în acest fel, mai bine pe sine și plăcând lui Dumnezeu, să înceapă prin citirea Psaltirii.
A privi înăuntrul nostru și a aprecia drept starea în ca re ne aflăm este foarte important atunci când ne apropiem să ne rugăm lui Dumnezeu. Evanghelia ne pune înainte două exemple de rugăciune întemeiate pe propria analiză: vameșul, care nu găsea nimic vrednic în sine, și fariseul, care vedea doar faptele sale bune. Nu știm dacă fariseul a făcut și vreo faptă rea pe lângă toate faptele bune pe care le enumeră în rugăciunea sa, la fel cum nu știm dacă vameșul, care vedea în sine doar păcate, a făcut și fapte bune. Este foarte probabil ca vameșul să fi împlinit și el toate faptele bune ale fariseului, căci este logic ca cineva care vine la Templu și are destui bani de pe urma meseriei sale să fi plătit dările cuvenite și să și postească două zile pe săptămână. Totuși, vameșul rămâne fixat pe greșelile sale, greșeli pe care le presupunea meseria sa de vameș, o categorie de oameni urâtă de toată lumea. Din această pricină, vameșul nici nu îndrăznește să intre în biserică, ci, stând la ușă, se lovește în piept și se roagă: „Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului!”
Fariseul însă, plin de laurii condiției sale și ai faimei între oameni, stă mândru în fața lui Dumnezeu și nu îi cere nimic decât îi mulțumește că îl ajută să dea toate prinoasele la templu și că nu este ca alți oameni, păcătos, și nici ca acest vameș. Iată că, pe lângă mândria deșartă cu faptele sale bune, fariseul săvârșește și păcatul judecății aproapelui, știut fiind că aceste două păcate sunt nedespărțite. Drept urmare, Hristos ne spune că vameșul, cel ce se considera pe sine păcătos și nevrednic de a intra în templu, a plecat mai îndreptat decât fariseul care păzise legea, dar nu a știut să se roage cu smerenie. Ba tocmai rugăciunea pe care a făcut o a fost pricina osândirii sale.
Până aici e clar, ne rugăm potrivit stării pe care o avem. Dar ce facem când nu avem stare de rugăciune? Cu toții cunoaștem acea stare din care nu poți face ni mic și, cu atât mai mult, nu te poți ruga. Dacă starea noastră e atât de proastă, încât nu ne mai putem ruga, trebuie să facem orice altă lucrare a minții care să ne scoată din mlaștina sufletească. Putem citi sau cugeta la sensurile vieții, hrănind mintea cu gânduri aducătoare aminte de moarte și judecată. Iar dacă nu suntem în stare nici de asta, putem alunga duhul deznădejdii prin metanii și închinăciuni făcute la icoane. De multe ori, văzând strădania noastră trupească, Dumnezeu dezleagă sufletul de legăturile împietririi și reaprinde în noi dorul duhovnicesc.
Mintea omenească are însușirea de a nu sta nemișcată, mestecând gânduri neîncetat. Sfântul Efrem Sirul aseamănă mintea cu o moară care macină mereu ceea ce torni în ea. De aceea, spune, ce gânduri vom scoate din inimă, pe acelea le va măcina mintea. Și pentru că noi înșine nu suntem izvor nesecat de înțelepciune și gânduri bune, ba mai degrabă suntem plini de gânduri rele, se cuvine să ne hrănim cât mai mult cu cuvinte le Scripturii și ale Sfinților Părinți.