Astazi este pomenit unul dintre cei mai iubiti sfinti recenti ai Bisericii Universale, Sfantul Ierarh Nectarie de Eghina, proslavit de Dumnezeu cu darul tamaduirii si al facerii de minuni, dupa o viata de smerenie pana la capat, de suferinta, de prigoana si de slujire jertfelnica pentru “sufletele chinuite si ostenite“, pentru “Lazarii cu rani, sarmanii frati ai Imparatului, printi in sanul lui Avraam“.
Un mare iubitor de saraci si o inima atotcompatimitoare, care sangera de durere si de ravna pentru “cei prea mici frati ai lui Hristos”, ierarhul Nectarie, cel daruit oamenilor nu putea ramane… nepedepsit pentru asemenea virtuti de neingaduit pentru cugetul lumesc. Invidiat si “vanat” de catre iubitorii de lume si de arginti din sanul Bisericii, de confratii sai din Sinod, ale caror constiinte erau “arse” de pilda Sfantului, Nectarie s-a lasat vandut, ca un alt Iosif sau ca un alt Ioan Gura-de-Aur. Dar dupa cum spunea celalalt Sfant praznuit astazi, Ioan Colov, pe dreptul Iosif nu l-au vandut atat fratii sai, cat… smerenia sa. Asadar, calomniile si intrigile au biruit si au dus la rapida lui inlaturare din scaunul de ierarh.
Vizionați [FILM] Omul lui Dumnezeu (Man of God) – Viața Sfântului Ierarh Nectarie din Eghina
Nu putem reda intreaga sa viata, poate de multi stiuta, dar vrem sa aratam, in acest articol alcatuit din spicuiri din cartea: “Sfantul Nectarie – Sfantul secolului nostru” (de Sotos Hondropoulos), cateva pasaje semnificative pentru acest aspect despre care nu se prea vorbeste, despre conditia de prigonit in mijlocul Bisericii a smeritului (si slavitului pentru smerenia sa) Ierarh Nectarie, facatorul de minuni si tamaduitorul celor care alearga la el cu credinta:
Sfantul Nectarie calugar (pe atunci numit Lazaros):
“In calitate de calugar trebuia zi si noapte sa se lupte cu demoni infricosatori, sa biruiasca, sa nutreasca bucurie si nadejde pe care sa le transmita si tuturor celor ce veneau la el. Cu deplina libertate alesese sa devina si el un solitar mijlocitor intru mantuirea fratilor sai care au trecut prin Sfantul Botez, la Sfanta Marturisire. Fiece lacrima tacuta, fiecare suspin mut, fiecare ridicare a bratelor erau pentru aproapele, pentru fratele necunoscut, pentru lumea care se lupta cu greutatile vietii, care se afla in primejdie pe mari, care se lupta prin vai si prin munti, care putrezea in beciurile inchisorilor, care era cuprinsa de frigul mortii pe patul de boala.
Nu ii parea rau ca se indeparta de casa sa, de ai sai, intrand pe viata ostean intr-o oaste sfanta, intr-o tabara unde urma sa lupte, sa se infrunte, sa dea batalii necontenite cu incepatoriile, cu puterile si cu <<stapanul veacului acestuia>>. Da, el singur hotarase sa apuce pe calea ingusta a jertfei de sine, fiindca aceasta optiune raspundea intrebarii pline de neliniste, ramasa in el, nerostita. Unde este Dumnezeu si unde aproapele? Mare cinstea, uriasa raspunderea….
In cei trei ani petrecuti acolo la Manastire, la Nea Moni, in asceza, sufletul incepu a se scalda in <<lumina cea stralucitoare>>. Si zi dupa zi, s-a tot apropiat, descoperind marea taina: cugetul smerit. aceasta i-a fost pavaza ce-i aducea linistea in lupte…”
Despre perioada studentiei Sfantului Nectarie:
“Clerul, sfantul luptator in acei ani negri, isi cobori privirea in pamant, in tarina. In fiece an isi schimba obiceiurile, incetand a mai fi conducator, luminator si sprijinitor. Aluneca, devenind o simpla indeletnicire, cazand in rutina, in samavolnicie.
(…) Painea se castiga cu sudoare multa in Atena acelor ani. Adesea fu nevoit sa stea nemancat ca sa salveze oameni, suflete <<pentru care a murit Cuvantul intrupat>>, oameni ce veneau la el, apasati de lipsuri. Isi aminti de o tanara femeie din Karystos, ramasa vaduva, care isi ingropase singurul copil, odorul cel mai rag, rodul cununiei sale cu omul indragit, dupa care, deznadajduita, neputincioasa si nefericita, bantuia pe uliti desculta, cu parul valvoi, cu amaraciunea si cu durerea zugravite in priviri. Cat de greu ii era sa-i convinga pe unii dintre studenti, colegi de-ai sai, sa dea ceva din mancarea lor, pentru a o ajuta cat de putin.
– Voia lui Dumnezeu, dragii mei colegi, voia lui Dumnezeu! (le spunea viitorul Sfant Nectarie colegilor sai, nota mea).
– Dar oare voieste Dumnezeu sa-mi primejduiesc eu santatatea, sa ma lipsesc de mancare si sa flamanzesc, ca sa alin doar un graunte din necuprinsa nefericire ce domneste in jurul meu? cuteza unul sa intrebe, unul care, mai tarziu, deveni mitropolit.
Il privi plin de uimire. Isi aminti ca i-a raspuns colegului:
– Frate, orice lucru care ne implineste visele si scopurile noastre omenesti, este vointa noastra personala.
Apoi continua:
– De exemplu orgoliul, orgoliul nostru de a deveni doctori in Sfanta Stiinta este oare voia lui Dumnezeu?
– De buna seama ca este (raspunse colegul, nota mea)
– Hm, nu prea avem de unde sti asta. Am pornit sa atingem o tinta doar prin hotararea, voia si stradania noastra personala”.
——————————————————————————————
Sfantul Ierarh Nectarie – cel prigonit de fratii sai
“Undeva, intr-unul din birourile Patriarhiei, aproape de Sfantul Sava, dupa Sfanta Liturghie, cinci clerici si un gramatic imbracat impecabil isi beau cafeaua din cesti mari, vorbind in soapta. Trei sunt arhimandriti cu ranguri inalte si ocupa posturi de incredere in diverse servicii, unul este Episcop al Nubiei, iar ultimul, cu infatisare de copil, este diacon.
– Asadar, intr-atat va temeti de acest Nectarie? intreba episcopul la un moment dat…
– Nu va puteti inchipui, Prea Sfintite, cat rau si ce pagube poate provoca fanatismul, raspunse unul dintre arhimandriti.
– Nectarie, continua cel de langa el, are ochelari de cal si nu stie altceva decat viata ascetica. Nu intelege lupta ce se da in patrie si metodele noastre diplomatice. Crede ca traieste in vremea Sfintilor Parinti. E dintre cei pe care ii numeati candva izbavitori de suflete. Intelegeti, asadar, din felul in care actioneaza, ce ar insemna sa devina Patriarh… Totul va disparea, totul se va imparti celor desculti si felahilor. Ni se vor goli casele de bani. Vai de greci si vai de noi!”
(Cand primeste din partea unui slujitor patriarhal scrisoarea de suspendare din partea patriarhului, are loc urmatorul dialog):
” – Nu va osteniti sa va duceti la el. Prea Fericitul nu va va primi, căzu greu raspunsul diacului. Chipul ii era neclinitit ca al Sfinxului, acru, zeflemitor, neindurator.
– De ce? intreba iar.
– Hm, cine stie?…. Nu v-ati ingrijit sa aveti cativa oameni de incredere, mai apropiati, acolo, zise diacul. (…)
– Invidia… isi zise in sine clericul nostru. Ciudat lucru, dar de ce oare…
– De veti merge la el, nu va va primi. De altfel e bolnav.
– Bine, fiule. Du-te si Maica Domnului sa te aiba in paza. Si ai grija sa nu… sa nu Il intristezi niciodata pe Hristos!”
“De luni de zile nu primise leafa pentru slujba de Mitropolit. De altminteri, ce primea, nici nu apuca sa puna in sertar… Multe rude si prieteni, compatrioti aflati in necaz ii cereau ajutorul. Pe langa aceasta, mai avea o datorie si la tipografie pentru publicarea vechii culegeri intocmite in adolescenta, <<Comoara de intelepciune sfanta si filosofica>>.
Acum nimic nu-i mai statea in putere. Totul ii scapase de sub control.
Suferea vazandu-i pe sarmanii nefericiti cum plecau cu mana goala. Cand il auzira spunandu-le cu glas pierit ca <<a saracit, fiind dator celor ce-l imprumutasera>>, ramasera impietriti, uluiti, privindu-l neincrezatori, cu ochii plini de suferinta. Apoi continuara a se preumbla, deznadajduiti, prin curte.
In ciuda oprelistii, se duse de trei ori in Alexandria si de tot atatea ori gasi portile Patriarhiei inchise. Sofronios lipsea mereu sau, mai degraba, i se spunea ca lipseste. Ba era la baile de vara, ba facea un turneu, ba calatorea la Sinai. <<Expertii>> il intampinau cu urzeli, sarcasm si o ura de neinteles. De ce? Mergea si, din cand in cand, se oprea adancindu-se in amintiri pe care le cerceta incercand sa gaseasca vreun motiv, vreo cauza, vreo fapta ce sa indreptateasca <<cumplita sa indepartare>>. Ciudat lucru… Iar daca o parte din inaltii prelati gandea iresponsabil, voind sa-l vada Patriarh, el ce vina avea? In fata nimanui nu a exprimat o astfel de intentie, nimanui nu i-a cerut sa lucreze in favoarea sa… Atunci, de ce?
Cand cobori ultima oara in Alexandria, plin de deznadejde, auzi cuvinte nedeslusite, cuvinte aruncate intr-adins spre a-l jigni. Doi rasofori, dintre cei pe care Patriarhul ii ingaduia cu greu in preajma sa, zisera:
– Atentie! trece sucesorul lui Sofronios! rase unul.
– Acum unde si cum isi va mai ticlui planurile? se intreba si celalalt.
Auzind acestea, simti cum totul se naruia in jur. O ceata deasa se asternu imprejur, nori grei aducatori de furtuna.
– Doamne – suspina – Doamne, Dumnezeul meu, da-mi, Te rog, putina putere si ma sprijina pe mine!“
(“Sfantul Nectarie – Sfantul secolului nostru“, de Sotos Hondropoulos,
Editura Bunavestire, Bacau, 2001
