În urmă cu 35 de ani Dr. Octavian Udriște descoperitorul genei cancerului vorbea pentru prima oară despre „Energia Ancestronică” într-un interviu publicat în Almanahul Satelor. Doctorul a salavat mii de vieți de atunci până în anul 1995 când s-a stins din viață. Vă prezintă un interviu republicat după 30 de ani în memoria unui mare român care ar fi trebuit să fie cel de-al 111 –lea laureat al Premiului Nobel pentru medicină și fiziologie în 1975 pentru una din cele mai mari descoperiri din istoria medicinei: gena marker ancestrală și originea cancerului. Dar viața nu a fost corectă cu doctorul român care atunci când și-a prezentat prima oară în public teoria sa privind cauza cancerului: gena marker ancestrală, a fost dezaprobat de colegii săi oncologi fiindcă ideea sa părea la aceea dată o blasfemie științifică, imposibil de acceptat. Bănuim că s-a întristat și mai tare când a aflat vestea că microbiologii americani Harold R. Varmus și Michael Bishop au luat în 1989 premiul Nobel, confirmând în laborator ceea ce el descoperise teoretic în urmă cu 14 ani înaintea lor : gena ancestrală a cancerului.
Colac peste pupăză, Premiul Nobel pentru Medicină pe anul 2018 obținut de profesorii James P. Allison din Texas, Statele Unite ale Americii și Tasuku Honjo din Kyoto, Japonia a confirmat din nou ceea ce doctorul Octavian Udriște descoperea încă din anii ’70. Concluziile românului din urmă cu peste 40 de ani erau că : un sistem imunitar puternic poate izola și distruge celulele canceroase, fără niciun tratament. În 2018 laureații Premiului Nobel au demonstrat că: prin stimularea capacității sistemului nostru imunitar de a ataca celulele tumorale, oamenii pot lupta eficient împotriva cancerului și au descoperit cum poate fi activat sau încetinit sistemul imunitar al oamenilor în această luptă.
Doctorul Octavian Udriște a publicat o carte pe această temă încă din 1982 și a salvat mii de români diagnosticați cu forme de cancer în ultimul stadiu motiv pentru care la 93 de ani de la naștere și la 23 de ani de la trecerea la cele veșnice, site-ul viselenuautermenlimita.ro, îi aduce un omagiu unui mare savant român despre care se știu atât de puține lucruri și care pentru meritele sale științifice ar fi trebuit să aibă o statuie în fiecare oraș din România unde există construit un spital cu secție de oncologie. Spun asta pentru că dr. Octavian Udriște a fost un adevărat patriot care nu și-a trădat țara fiindcă avea o vorbă “Am studiat pentru om și nu pentru premii”. În ciuda faptului că a fost invitat să țină prelegeri la o serie de congrese internaționale și ar fi putut rămâne în străinătate, unde i se ofereau laboratoare și fonduri impresionante pentru a-și împlini ideile, a preferat să rămână aici să vindece bolnavi incurabili în provincie la Călimănești pe strada Tudor Vladimirescu la nr.48. Avea o dorință arzătoare să își vadă împlinită teoria în țara lui și nu accepta ca această posibilă descoperire să nu aparțină întru totul compatrioților săi. Chiar dacă acest articol este un umil gest de reabilitare a memoriei unui om profund nedreptățit de colegi invidioși și de întâmplările vieții e un început…
Dr. Octavian Udriște (1 noiembrie 1925 – 13 iunie 1995)
Vorbind despre doctorul Octavian Udriște din Călimănești-Vîlcea și prodigioasa sa activitate pe tărâmul sănătății publice, se impune de la bun început o precizare și anume aceea că el este descoperitorul „genei cancerului”, autorul cu prioritate mondială absolută al teoriei cibernetico-genetice privind originea cancerului.
Pentru a ajunge la acest rezultat, a făcut îndelungi observații, experimente clinice și de laborator, a consultat, analizat și interpretat creator literatura de specialitate din domeniile, medicinii, biologiei, chimei, fizicii, ciberneticii și altor discipline.
O muncă uriașă, concretizată în numeroase lucrări publicate, între care lucrarea tratat „Gena marker ancestrală și originea cancerului” (Editura Medicală 1982).
O mențiune aparte trebuie făcută asupra și asupra faptului că Organizația Mondială a Sănătății (O.M.S.) a înscris lucrările doctorului Octavian Udriște în bibliografia sa de referință privitoare la cancer.
Teoria cibernetico-genetică, legată de originea cancerului a făcut obiectul interesului general și las cel de-al XIV-lea Congres Mondial asupra Cancerului, care a avut loc la Budapesta (21-27 august 1986) bucurându-se de aprecierea elogioasă a unor mari personalități din cercetarea oncologică mondială.
Nu vom insista asupra conținutului acestei teorii, care ne conduce în interiorul celulei organismului uman. Vom sublinia însă o noutate enunțată și susținută de doctorul Octavian Udriște la congresul amintit și care, deasemenea a fost înregistrată la această manifestare ca o premieră mondială absolută. Este vorba de comunicarea intitulată „Mecanismul energetic informațional care stă la baza vieții și care este dereglat în procesul proliferării maligne”.
Despre ce este, în fond vorba? Din relatările medicului cercetător rețin următoarele: energia care imprimă materiei inerte structura viului are ca particulă (cuantă) ancestronul. Denumirea de „ancestron”, ca și aceea de „energie ancestronică”, nu au fost încă incluse în nici un dicționar de specialitate, ambele constituind o noutate în domeniu și sunt date în cadrul teoriei lansate la congres. Așa cum precizează doctorul Udriște, energia ancestronică este energia cea mai profundă a Universului, energia informațională capabilă să determine structuri vii în materia inertă, materie pe care cercetătorul a denumit-o conformațională.
Aflăm, în continuare că această materie conformațională reprezintă „aluatul” prelucrat și structurat de către energia ancestronică. Pe baza experimentelor și a analizelor efectuate, doctorul Octavian Udriște a stabilit că întregul program genetic al oricărei celule vii este controlat de energia ancestronică.
De aici, o primă concluzie a autorului : celulele canceroase, fiind continuu imature (tinere), sustrag energie ancestronică din organismul cancerizat, pentru a o transmite infintelor generații de celule descendente – apărute ca urmare a proliferării dezlănțuite a „oncogenei” (gena cancreului) scăpată de sub controlul biologic.
Pierderile de energie ancestronică în tumoarea malignă – adică pe un canal neprevăzut în programul genetic al organismului – deteriorează matricea energetică informațională ancestronică, fapt ce duce la dereglarea biologică a purtătorului de cancer. În asemenea condiții avem de a face cu efectele scăpării de sub controlul biologic uman al genei cancerului, genă ancestrală și anerobă, care inițează multiplicări celulare infinite ducând la generalizarea cancerului, la metastază, la moarte.
– Aceste fenomene o dată recunoscute, ce trebuie intreprins pe frontul anticancer?
– În primul rând se impune schimbarea radicală a modului de tratare a cancerului – susține interlocutorul nostru. Mai întîi trebuie mers pe linia depistării cît mai precoce a bolii. Apoi, trebuie acționat în cazul evidenței certe a cancerului, spre combaterea genei ancestrale purtătoare a flagelului, genă pe care am descoperit-o și împotriva căreia am convingerea că vom avea succes de cuază. Deci, trebuie acționat spre combaterea genei ancestrale, prin proteina codificată de către „antioncogenă” *(adică gena care în mod natural blochează gena cancerului). Antioncogena, sau gena antidot a cancerului, are funcția de a bloca proliferarea celulară în orice organism viu. De altfel, antioncogena a fost descoperită teoretic de mine și făcută cunoscută ca atare în presa noastră, respectiv în revista „Contemporanul” nr. 16 din 12 aprilie 1985. Am considerat că cea mai potrivită denumire pentru antioncogenă este aceea de de „genă letală”. Aș vrea să precizez că în lumea vie există o luptă permanentă între gena vieții (oncogena) și gena letală (antioncogena). Din clipa când gena letală (antioncogena), prin proteina care o produce, blochează activitatea oncogenei, celula nu se mai ănmulțește, deci este clar că antidotul real al cancerului este gena leatală (antioncogena). Dirijată cu mută precauție, ea va bloca cu certitudine evoluția cancerului.
– Cît privește energia ancestronică, ce reprezintă ea?
– Ea reprezintă o cunoaștere certă a fenomenelor privind factorul viață în infinitezimalele sale forme și, bineînțeles, un mijloc eficace de a acționa asupra maladiilor în general, a proceselor de îmbătrânire și a cancerului, în special.
Din relatările doctorului Octavian Udriște am mai desprins afirmația că boala canceroasă va fi învinsă în scurtă vreme. Descoperirea antioncogeniei (gena letală) înseamnă un foarte mare pas înainte spre combaterea cancerului. Soluțiile propuse , ca și elaborarea unor tratamente radicale în această direcție vor conduce, fără îndoială, la atingerea acestui deziderat.
Material publicat de Nicolae Buică în Almanahul Satelor 1988
În anul 2003, Sorin Preda scria într-un reportaj în Ziarul Formula AS într-un material intitulat „Un român în lupta cu cancerul” că, doctorul a vindecat 3000 de pacienți la care li se poate dovedi cazuistica medicală, bărbați diagnosticați cu cancer pulmonar în ultima fază sau femei cu cancer la sân care mai trăiesc și astăzi și care nu ostenesc să ducă și azi flori la mormântul doctorului, în semn de recunoștință.
Citez un pasaj din articolul amintit pentru a înțelege cum trata și care era filosofia de viață a dr. Udriște, un mare inițiat al spiritului românesc. „Cele mai bune rezultate le-a avut în cancer de sân sau pulmonar, în maladia Hodgkin. Nu se entuziasma și nici nu-și găsea merite deosebite atunci când obținea rezultate. „Eu nu vindec”, repeta el adesea. „Eu doar țin boala sub control. Numai Dumnezeu vindecă cu adevarat.” Deși a luptat toată viața să i se recunoască meritele științifice, în sinea lui nu avea nici urmă de trufie sau (și mai grav) de resentiment. Era ortodox până în ultima lui fibră și, citind scrierile Sfinților Părinți, găsea confirmarea teoriei lui: dacă energiile necreate ale lui Dumnezeu sunt informație pură, cancerul este tulburarea acestei informații, ispitirea ei. Remediul nu putea fi decât curățirea, apropierea de Dumnezeu și de natură. Mai mult chiar, era convins că exista un tratament ortodox de reechilibrare matriceală. Nu întâmplător, la prima consultație îi întreba pe bolnavi: „Când te-ai spovedit ultima dată?”. Pe mulți i-a întors la dreapta credință, cu mult folos medical: cele mai spectaculoase vindecări le-a făcut la cei credincioși. Avea nevoie de conlucrare. Tratamentul său era o combinație de luptă personală, de pricepere medicală și de experiment. Urmărea fiecare detaliu al bolii. Nimic nu era lăsat la voia întâmplării. Așa a descoperit că vitamina C accelera cancerul pulmonar, că mulți bolnavi aveau mari probleme hepatice și hormonale. Visa o clinica de recuperare oncologică, un spațiu medical aflat undeva într-o mănăstire, cât mai aproape de Dumnezeu, de rugăciune. Nimeni nu l-a luat cu adevărat în seamă…”
Personal l-am descoperit pe marele doctor Octavian Udriște în urmă cu doi când am început să îi studiez și să aprofundez cercetările sale însă trebuie să mărturisesc că m-a întristat faptul că nu i-a călcat nimeni pe urme…Nici acum nu pot să înțeleg cum o așa muncă titanică a rămas nevalorificată. Oameni ca Octavian Udriște se nasc, unul la 100 de ani, să aibă asemenea capacități, revelații și sclipri de geniu care să îi ajute să facă descoperiri epocale cum a făcut acest mare doctor. Eu sunt convins că nu întâmplător s-a născut în România dar din păcate noi nu suntem pe deplini conștienți de valoarea acestuia și de cercetările care le-a lăsat moștenire posterității. Am speranța că până la urmă va apărea și „omul providenţial” care să-i reia cercetările să le finalizeze și să descopere mergând pe firul studiilor sale, fundamentul științific care stă la baza „fiolei anticancer” de care tot îi pomenea soției sale în puținele sale momente de relaxare. Toate la timpul lor …
La un moment dat o doamnă a scris un comentariu referitor la ce a însemnat dr. Octavian Udriște? pe blogul fiului său, Rafael Udriște care mi-a atins coarda sensibilă a sufletului motiv pentru care îl voi reproduce în încheiere: „Sunt oameni născuți să facă istorie. Iar semnul lor este acela că înving timpul și spațiul. Cred că medicul Octavian Udriște a fost unul dintre ei. Dumnezeu să îl așeze în ceata Drepților!”
„Bolile trupului pornesc de la suflet”
Calimanesti, strada Tudor Vladimirescu nr. 48. O casa inalta, cu pridvor taranesc si vita de vie, rasare dintr-o mare de flori. Aici a trait dr. Udriste. Aici s-a retras, in sihastria pazita astazi de d-na Elena, sotia sa. Aici a fugit, in uitare si liniste, transformandu-si biroul intr-o chilie plina de icoane si carti. „Cateodata, imi vine sa bat la usa. Am senzatia stranie ca doctorul este inca aici, cufundat in lectura si meditatie. Citea enorm. Desi traia in provincie, era la curent cu toate noutatile medicale care-l interesau. Adesea, adormea cu capul pe masa, reluandu-si munca dupa cateva ore de somn.” Doamna Elena Udriste deschide usile unui dulap care ocupa un perete intreg. Zeci de dosare, scorojite si legate cu sfori de diferite culori, manuscrise aranjate meticulos intr-o ordine secreta, desavarsita: „Genele raului”, „Biodetectia”, „Schema corporala”, „Spirala”, „Imaginea biomotoare”, „Filtrul subcuantic”, „Microspirala biologica”, „Vederea lui Dumnezeu”. O arhiva formidabila, necercetata pana acum de nimeni. Munca lui de o viata. O cazuistica imensa. Nume, diagnostic, tratament si rezultate. De la primele ore ale diminetii pana seara tarziu, statea cu bolnavii pe terasa umbrita de o iedera imensa. Se lupta cu moartea, indarjit si disciplinat ca un ostas. Nu o facea pentru bani. Mai presus erau mila crestina si curiozitatea stiintifica. Teoria lui despre gena marker ancestrala avea nevoie de confirmari.
„Doctorul era asaltat de bolnavi”, isi aminteste Elena Udriste. „Veneau chiar daca, inca de pe peronul garii, li se spunea ca doctorul a murit, ca e arestat sau ca e un escroc, un balneolog marunt, fara prea multa stiinta de carte. Erau cazuri disperate, oameni cu metastaze, in ultima faza a bolii. Doctorul ar fi vrut sa fie lasat in pace, sa-si duca la bun sfarsit teoria pe care o incepuse. A ajuns la tratament, fortat fiind de oameni. Totul a inceput dupa prima lui carte publicata si un articol aparut in revista „Albina”. Un anume domn Vladulescu a venit la Calimanesti, spunand: „Nu se poate. Trebuie sa ma ajuti. Daca ai descoperit originea bolii, trebuie sa controlezi si efectul”. Acest Vladulescu avea polipoza vezicala. Suporta cumplite cauterizari lunare, dar fara nici un efect. Ezitand, cu inima cumva indoita, doctorul a inceput un tratament pe baza de rostopasca. Rezultatele au fost uimitoare si asta l-a convins. Era pe drumul cel bun.”
Cand vorbeste despre el, d-na Udriste ii spune si acum, cu infinita tandrete si respect: Doctorul. „Avea o personalitate teribila, covarsitoare. Ardea ca o valvataie incendiara. Adeseori, la sfarsitul mesei, nici nu mai stia ce mancase.” Gandul lui era mereu la descoperirea pe care o facuse – o teorie pe cat de simpla, pe atat de complicata. Cancerul e o boala nu a celulei, ci a informatiei continute in ea. Daca formele canceroase sunt declansate de o gena ancestrala naturala (cea a cresterii) scapata de sub control, tratamentul trebuia sa fie tot natural. Precaut si evitand generalizari pripite, constata ca la baza declansarii cancerului stateau stresul, proasta alimentatie, slabirea sistemului imunitar, poluarea si fumatul – asa-zisii „spini iritativi”. Orice tratament incepea cu o discutie de cel putin o ora. Bine individualizat, remediul avea la baza cunoasterea bolnavului. Ca sa controleze efectul, trebuia sa afle cauza – ce anume slabise sistemul imunitar. Nu era impotriva tratamentelor alopate, nici a citostaticelor, dar facea adevarate crize de revolta cand auzea de punctii. I se parea o crima sa risipesti in intreg organismul o gena canceroasa, aflata in primele faze ale bolii. Nu-si facea iluzii si, adeseori, spunea ca tratamentul e de drum lung, ca boala poate fi oricand reactivata, ca tratamentul trebuie urmat si reluat pentru foarte mult timp. Obligatorii erau schimbarea alimentatiei, a stilului de viata si, nu in ultimul rand, crearea unei atitudini pozitive. „Multe pornesc de la psihic”, zicea el. „Aceasta cumplita boala se invinge cu optimism si cu vointa de a trai.” Structura profund religioasa, doctorul stia prea bine puterea rugaciunii si a credintei, efectul meditatiei si al linistirii sufletesti. „Pana si aspirina trebuie luata crezand in efectul ei”, zicea el adesea. Era cu adevarat un terapeut crestin. „Bolile trupului pornesc de la suflet, spunea, de la nelinistea pacatului nespovedit, de la departarea de Hristos.” Intamplare sau nu, cele mai spectaculoase rezultate le-a obtinut cu oamenii simpli, din Moldova, oameni senini si cu frica de Dumnezeu.
Adeseori, doctorul se amuza, povestind cum Ilie Damian, un taran din Poduri – Moinesti, isi punea fisa tratamentului pe perete, in rama, langa icoana Maicii Domnului, iar cand mergea la prasit, isi tinea sticla cu decoct de rostopasca in pamant, sa nu o vada cumva soarele si caldura sa distrugatoare. Intr-un an, era sanatos si bun de munca. Metastazele hepatice (confirmate de biopsie) disparusera miraculos.
„Sa nu ne ingreunam si sa postim”
Aparent, tratamentul era complicat. Pe o foaie impartita in sase, erau trecute cele 10-15 ceaiuri in succesiunea lor: dimineata, pranz si seara; inainte si dupa masa. Ceaiuri de tot felul- de la tataneasa la coada-soricelului, de la rostopasca la galbenele. Urmau apoi medicamentele, si ele numeroase, spre revolta medicilor oncologi, care strigau: „Otraveste organismul cu medicamente”. Uitau sau voiau sa uite ca aceste medicamente erau in majoritatea lor extracte naturale: silimarin (armurariu), difebion (afine), anghirol, tarasin sau valeriana. La acestea adauga miopeptidul (extract din miocard de vitel), o miraculoasa contracarare a efectelor chimioterapiei; medicamente care sa regenereze celula hepatica, diamalinul (bazat pe vitamina A acida), polidinul sau formidabila coenzima Q10, pe care abia apucase sa o experimenteze. Deosebit de importanta era si dieta – sucul de morcovi, fructele, eliminarea carnii de porc, despre care zicea ca are unde cuantice lungi, toxice pentru organism. El insusi experimenta virtutile alimentatiei naturale, respectand indemnul Bisericii: „Sa nu ne ingreunam si sa postim”. Renuntase la fumat, dupa ce intr-o perioada ajunsese la 3-4 pachete de tigari pe zi. Nu mai manca deloc carne, iar legumele si le cultiva singur, in gradina. Manca o data pe zi si niciodata nu-i lipsea usturoiul la masa. Efectele energizante ale acestei diete erau formidabile. Imperativ, sfatuia si pe ceilalti sa faca la fel.
De fapt, tot secretul doctorului Udriste statea in individualizarea tratamentului. De regula, femeile cu cancer de san aveau probleme ginecologice: anexite, tulburari ovariene etc. Intai trata bolile adiacente si apoi incepea ofensiva anticanceroasa. Se indigna peste poate vazand ca un bolnav cu leucocitele scazute urma tratament cu citostatice. Intai ii trata anemia si apoi se ocupa de boala propriu-zisa.
Cele mai bune rezultate le-a avut in cancer de san sau pulmonar, in maladia Hodgkin. Nu se entuziasma si nici nu-si gasea merite deosebite atunci cand obtinea rezultate. „Eu nu vindec”, repeta el adesea. „Eu doar tin boala sub control. Numai Dumnezeu vindeca cu adevarat.” Desi a luptat toata viata sa i se recunoasca meritele stiintifice, in sinea lui nu avea nici urma de trufie sau (si mai grav) de resentiment. Era ortodox pana in ultima lui fibra si, citind scrierile Sfintilor Parinti, gasea confirmarea teoriei lui: daca energiile necreate ale lui Dumnezeu sunt informatie pura, cancerul este tulburarea acestei informatii, ispitirea ei. Remediul nu putea fi decat curatirea, apropierea de Dumnezeu si de natura. Mai mult chiar, era convins ca exista un tratament ortodox de reechilibrare matriceala. Nu intamplator, la prima consultatie ii intreba pe bolnavi: „Cand te-ai spovedit ultima data?”. Pe multi i-a intors la dreapta credinta, cu mult folos medical: cele mai spectaculoase vindecari le-a facut la cei credinciosi. Avea nevoie de conlucrare. Tratamentul sau era o combinatie de lupta personala, de pricepere medicala si de experiment. Urmarea fiecare detaliu al bolii. Nimic nu era lasat la voia intamplarii. Asa a descoperit ca vitamina C accelera cancerul pulmonar, ca multi bolnavi aveau mari probleme hepatice si hormonale. Visa o clinica de recuperare oncologica, un spatiu medical aflat undeva intr-o manastire, cat mai aproape de Dumnezeu, de rugaciune. Nimeni nu l-a luat cu adevarat in seama. Munca lui de-o viata e ingropata si acum intr-un dulap prafuit.
Speranta continua
Singurul om care ii poate continua tratamentul este sotia sa. Mai bine de 20 de ani i-a fost colaborator apropiat. Cunoaste toate retetele doctorului si micile secrete ale terapiei. Ca asistenta medicala, l-a ajutat mult si l-a inteles. S-a format langa el si acum incearca sa-i duca mai departe tratamentul, neputand sa-i refuze pe oamenii disperati care ii bat la poarta. A obtinut rezultate uimitoare, dovada numeroasele scrisori de multumire: Emilia Nicolae din Buzau, Scramnic Stana din Bucuresti, Hila Elena din Sibiu, Rodica Bulete din Focsani, Maria Burligoi din Onesti. Oameni carora medicii nu le mai dadeau de trait decat cateva saptamani sunt si astazi in viata, putand oricand confirma virtutile tratamentului Udriste.
In total, doctorul a vindecat 3000 de oameni – o cazuistica enorma. Vazand lumea asteptand disperata zile intregi la poarta casei, ofta a revolta si neputinta, zicand: „Doamne, e prea multa suferinta. Singur nu o pot dovedi. Ajuta-ma!”.
Ceea ce a facut dr. Udriste pentru oameni nu e istorie, cum s-ar crede. Multi din pacientii lui traiesc si pot da marturie si astazi. Stanescu Dumitru din Bucuresti, diagnosticat cu un cancer pulmonar in ultima faza, este si acum, dupa 17 ani, in viata.
Suferind de rectita radica radiata, Maria Tuclea din Lugoj a fost scoasa pe brate din spital, fara a i se mai da nici o sansa. Ca o ultima incercare, rudele au adus-o mai mult moarta decat vie la dr. Udriste. Acum se bucura de nepoti si se pregateste de pensionare.
Alexandra Kis din Bucuresti avea o tumora la gat cat oul de gaina. Dupa doar 3 luni de tratament, tumora a disparut pentru totdeauna. La fel de miraculos s-a vindecat Sandu Marin din Craiova. Avand o forma agresiva de cancer osos, dr. Udriste l-a avertizat ca tratamentul trebuie sa dureze cel putin doi ani. Dupa doar cateva luni, s-a prezentat la spital, unde chirurgul ortoped il programase pentru operatie la sold. Nu a mai fost cazul. Privind rezultatul analizelor, chirurgul a ramas uluit, zicand: „Ce ai facut Sandule? Nu mai trebuie operatie. Osul e complet refacut”.
„Draga mea, daca ai sti cat sunt de aproape…”
Trecute atent si meticulos in fise si dosare, toate cele 3000 de cazuri pot da oricand marturie despre inegalabilul tratament Udriste. Cifrele sau descrierea monoton incifrata a bolilor poate ca nu spun mare lucru unui nespecialist. Cu adevarat graitoare este recunostinta celor vindecati de doctor. Sandu Constantin – un tanar bolnav de Hodgkin – vine an de an la mormantul doctorului cu o floare. Plange si mangaie crucea, convins ca fara tratamentul Udriste, astazi n-ar mai fi fost in viata.
Cu acelasi preaplin de multumire, Vasile Deac din Cugir vine la cimitir, de Sfanta Treime, impreuna cu sotia si cei doi copii. Varsa o lacrima de recunostinta, vorbind despre doctor ca despre binefacatorul intregii familii. Fara dr. Udriste n-ar mai fi cunoscut niciodata bucuria de a fi impreuna.
Sotia doctorului Udriste, Elena Udriste, impresionata de disperarea bolnavilor, a continuat sa ofere, la randul ei, sfaturile terapeutice ale doctorului, initiata fiind chiar de acesta, in ani si ani de truda in echipa.
Desi a refuzat pe multi, d-na Elena a mai adaugat cateva cazuri la lunga lista de vindecari ale doctorului. Cel mai impresionant a fost cel al unei tinere de 27 de ani, diagnosticata cu Non Hodgkin, cu multiple metastaze pulmonare si hepatice. A ajutat-o Dumnezeu, dar si „Formula As”, cata vreme tanara a trecut pe langa un chiosc de ziare si, cumparand revista, a gasit acolo articolul dedicat doctorului Udriste. Asta i-a dat curaj si speranta. A venit la Valcea, a urmat cu mult sarg tratamentul si acum isi creste fetita, cu bucuria celui ce pare a se fi nascut a doua oara.
Atat cat poate, Elena Udriste urmeaza calea sotului ei, dar isi da seama ca e prea putin. In ultimii ani, doctorul avusese o revelatie. Pomenea despre „fiola anticancer”, repetand de mai multe ori: „Draga mea, daca ai sti cat este de simplu, cat sunt de aproape…”. Doamna Elena Udriste e convinsa ca secretul acestei „fiole” se ascunde in imensa lui arhiva. Se ofera sa o puna, fara nici o pretentie materiala, la dispozitia unui centru de cercetari oncologice, a unor specialisti. Singura nu poate face mare lucru. „Am firul rosu, drumul de urmat, dar nu am fundamentul stiintific”, ne spunea ea cu amaraciune, neintelegand tacerea si lipsa de reactie a celor care au cunoscut, intr-un fel sau altul, cartile lui Octavian Udriste. In urma primului articol aparut in „Formula As”, a contactat-o cineva din Italia, de la un mare institut oncologic. Entuziasmata, persoana respectiva a facut o multime de promisiuni, dar de atunci nu a mai dat nici un semn de viata. E dureros sa vezi cum, si dupa moarte, opera doctorului e in continuare marginalizata, privita ca o fantezie neserioasa, o ratacire stiintifica. Chiar daca va fi fost inca departe de adevarata tratare a cancerului, arhiva lui trebuie sa contina secrete importante – posibile capete de drum pentru cercetari ulterioare. Miza e uriasa. Nu e vorba de reabilitarea memoriei unui om profund nedreptatit de colegi si de intamplarile vietii. E vorba de ceva mult mai important – de recastigarea sperantei.
Invitat la cateva congrese internationale, dr. Udriste ar fi putut ramane in strainatate, unde i se ofereau laboratoare si fonduri impresionante pentru a-si implini ideile. A preferat sa ramana in tara, dominat de sentimente greu de inteles pana si de cei mai infocati romani. Voia cu toata ardoarea sa-si vada implinita teoria si, in acelasi timp, nu accepta ca aceasta posibila descoperire sa nu apartina intru totul compatriotilor sai.
Trebuie sa-l fi durut enorm vestea ca microbiologii americani Harold R. Varmus si Michael Bishop au luat in 1989 premiul Nobel, confirmand in laborator ceea ce el descoperise teoretic cu 14 ani inainte: gena ancestrala a cancerului. Va gasi puterea sa-si continue cercetarile si sa se imbarbateze, zicand: „Am studiat pentru om si nu pentru premii”. Sase ani mai tarziu, dr. Octavian Udriste se va stinge din viata precum a trait – dispretuit de confrati pentru indrazneala de a propune medicinii o alta cale: sinteza dintre terapie si religie, dintre vindecarea trupeasca si cea sufleteasca. Se va stinge, iertand pe toata lumea si smerindu-se ca un ascet: „Am fost un suspin al nimicului”. In noaptea mortii, desi parea perfect sanatos, s-a sculat, s-a ras, s-a imbracat cu hainele cele bune, dupa care s-a asezat pe marginea patului asteptand. In treacat fie spus, doctorul avea o superstitie: era convins ca toate intamplarile faste din viata lui i s-au petrecut intr-o zi de marti, 13. Spre dimineata va muri, cugetand cu voce tare ca „Moartea e ca inserarea”. Era o zi de marti, 13. Chiar de Sfanta Treime, sarbatoarea cea mai draga lui.
OrtodoxInfo,
Mulţumesc pentru acest articol!