Șerban Dimitrie Sturdza – Dar de ce la A.U.R.?

Șerban Dimitrie Sturdza – Dar de ce la A.U.R. ?

Aceasta este întrebarea cea mai des întâlnită, în ceea ce mă privește, de la lansarea candidaților acestui partid pentru alegerile pentru Parlamentul European din 2024 și până astăzi.

Ei bine, voi încerca să dau un răspuns cât mai cuprinzător cu speranța de a-i lămuri pe cei ce mă cunosc mai puțin, foarte puțin, sau deloc.

Încă de la momentul stabilirii mele în Franța, adică începând din anul 1987, de la vârsta de 20 ani, am participat probabil la toate manifestațiile anticomuniste din exil, de la Paris. Eram tânăr, iar politica era o necesitate, un strigăt disperat pentru libertate, dreptate și adevăr. Manifestam împotriva dictaturii comuniste din România, împotriva unui regim tiranic, dar și împotriva demolărilor clădirilor istorice ale capitalei sau a bisericilor și mânăstirilor din București și împrejurimi.

Astfel, în seara zilei de 25 decembrie 1989, mama mea rămasă în țară, mă vede la televizor (TVR), în prim plan, strigând “Le Drapeau sur l’ambassade ! – Drapelul pe ambasadă !”, (evident, drapelul fără stema R.S.R).

La toate aceste manifestații, mă găseam alături de reprezentanți respectabili ai familiilor boierești românești, de intelectuali de vârf, artiști uriași, ori oameni de rând, toți uniți și solidari într-un singur scop, Libertatea în România.

În 1988 devin membru al Uniunii Mondiale a Românilor Liberi, creată de Ion Rațiu.

Anii trec și odată cu Revoluția din 1989 și valul enorm de simpatie al occidentalilor la adresa țării noastre, multe au fost acțiunile de imediată ajutorare a românilor la care am participat, prin trimiterea de camioane cu ajutoare umanitare în țară, etc.

În primăvara lui 1990, au sosit, prin crucea roșie internațională, răniți de la revoluția sângeroasă din București și mai ales de la Sala Dalles, pentru a fi tratați, evident gratuit, de către statul francez, în diferite spitale și centre de recuperare din Paris și împrejurimi. Împușcați în gât, fracturi multiple, comoții cerebrale, oameni care albiseră instantaneu din cauza șocului, erau ignorați complet de către ambasada României la Paris, iar oamenii aceștia fuseseră aduși in halat și botoșei, nici vorbă de un prosop, o pijama, sau o periuță de dinți. M-am îngrijit de aceștia, din puținul pe care-l aveam atunci și le-am procurat toate cele necesare și mai ales i-am încurajat cu dragoste frățească. Nu prea erau care să vorbească limba franceză…

Occidentalii și mai ales francezii, care ne descoperiseră dintr-o dată ca pe verii lor dragi ce trebuiau ajutați pe toate căile, încep să afle din ce în ce mai multe despre revoluția-lovitură de stat, despre manipularea grosolană cu cadavrele de la Timișoara care nu aveau nimic de-a face cu revoluția și de multe altele și devin dezgustați, dorind dintr-o dată să uite de acest vis frumos, considerându-se păcăliți. Dacă la sfârșitul anului 1989 și începutul anului 1990 nu se vorbea pe canalele televiziunii franceze decât despre eroismul românilor, cu ample reportaje la ore de vârf, odată cu Mineriada din 1990, totul s-a prăbușit. În doar câteva luni, de la o simpatie uriașă, treceam brusc la o dezamăgire și o neîncredere totală a acestora.

Atât că și în țară, în general studenții, tinerii cu studii superioare și tinerele familii, își pierd încrederea în regimul proaspăt instalat și decid să dea curs visului lor mai vechi, imposibil de atins înainte de 1989 și suspendat din speranță de mai bine, doar pentru câteva luni și încep să emigreze masiv în Europa occidentală, de unde unii pleacă mai departe în Canada, Africa de Sud, sau chiar în îndepărtata Australie. Și aceștia trebuiau ajutați, sfătuiți, îndrumați, în viața pe care o reîncepeau de la zero, iar răniții de la revoluție aduși în Franța, decid, în marea lor majoritate, să nu se mai întoarcă în țară.

Încep să ne sosească din România tot mai multe cărți despre suferințele din închisorile comuniste, despre arestări, temniță, torturi precum și despre toate nemerniciile făcute de către comuniști în aproape jumătate de secol. Timp de zece ani, aproape numai despre asta am citit, cu unele pauze în care aveam lecturi despre artă. Ajunsesem să nu mai pot citi despre așa ceva, atât de mare era încărcătura negativă care-mi apăsa pe suflet. Totodată, trebuie adăugat că centrul exilului este mereu biserica, iar la biserică, ajungi să cunoști atât victimele comunismului scăpate din pușcării după ani grei de închisoare, adesea rămășițe care au supraviețuit din elita de dinainte de comuniști, cât și oameni simpli, scăpați și ei dintr-o pseudo libertate a unei țări închisoare, așa cum era România de dinainte de 1989, complet dezorientați într-o lume nouă, modernă și prosperă. Acea elită exilată înainte de 1989, era fascinantă și adesea doar faptul de a sta alături de asemenea mărturisitori, te făceau să te simți, tu, un biet refugiat sau emigrant, extrem de norocos, iar toți ceilalți aveau nevoie permanent de ajutor și solidaritate.

Șerban Dimitrie Sturdza – Dar de ce la A.U.R. ?

Și cum spuneam că viața exilului are mereu în centrul său biserica, nu s-a putut să nu mă implic și în bunul mers al acesteia, având calitatea de Consilier Parohial al Bisericii (ortodoxe române) Sfinţii Mihail, Gavriil şi Rafail din Paris.

În 1992 particip ca observator la alegerile prezidențiale de la Ambasada României de la Paris.

Călătoresc destul de des în țară unde lăsasem o mamă singură, rude și mulți prieteni.

După alegerile din 1992, înțelegând că în România, perioada de tranziție va fi de durată, neocomuniștii preluând conducerea României postdecembriste, decid să emigrez, de această dată, de la Paris, la Montreal, în Canada. Am și aici șansa să cunosc oameni ale căror vieți reprezintă cu mult mai mult decât imaginația oricărui romancier, pentru care limba română, țara, neamul, biserica sunt tot sensul vieții lor trecute și prezente. Devin și la Montreal Consilier Eparhial al Bisericii (ortodoxe române) Buna Vestire din Montreal și creez Revista Candela.

De aici, de la o distanță mult mai mare de România, paradoxal, revin mult mai des acasă, aceste drumuri culminând cu întoarcerea mea definitivă în țară în 1998.

Din toată perioada în care am locuit în străinătate, unsprezece ani, nici o zi nu a trecut fără să mă gândesc la România și la cei de acasă. România anilor 1998 era una încă cenușie, cu multe disfuncționalități și lipsuri. Iar dintre cei plecați, atât atunci, cât și acum, puțini au luat decizia de a se întoarce în țară. Eram privit inevitabil ca cineva care sigur a eșuat acolo din moment ce s-a întors, în loc să se vadă adevăratul motiv, dragostea de țară și nimic altceva.

În 2002 mă căsătoresc cu o româncă, ortodoxă, cu origini aromâne, care mi-e soție și astăzi.

Șerban Dimitrie Sturdza – Dar de ce la A.U.R. ?

Urmează mai bine de zece ani în care încerc din răsputeri, cu eforturi greu de imaginat, să-mi fac dreptate și să redobândesc câte ceva din bunurile naționalizate bunicilor mei.

Comuniștii naționalizaseră niște bijuterii, iar acum acestea erau niște ruine.

Demarez astfel lucrări ample de consolidare, restaurare și modernizare, care parcă nu se mai termină, mereu apărând încă ceva de făcut și transform, în mulți ani de muncă, ruinele în bijuterii, salvând astfel de la dispariție clădiri cu valoare istorică deosebită.

Între timp se nasc cei doi copii ai noștri, o fetiță în 2004 și un băiețel în 2009.

Și în paralel cu procesele de revendicare, șantierele de reabilitare și creșterea copiilor, având o viață extrem de intensă, începem să fim invitați, soția mea și cu mine, datorită numelui de familie pa care îl purtăm, în cercurile diplomatice de la București, de către diplomați străini, în general ambasadori acreditați în România.

De peste două zeci de ani, suntem prezenți constant, la zile naționale, dineuri, conferințe, invitații pe care mereu le acceptăm cu unicul scop de a pune România sub cea mai bună lumină în ochii diplomaților străini în post la București, ambasadori cu care ajungem să stabilim relații foarte strânse de prietenie care dăinuie uneori chiar și la mult timp după plecarea acestora din România.

În plus de această activitate diplomatică benevolă și permanentă ce poate părea doar un lucru extrem de agreabil, dar pentru care am făcut multe sacrificii doar din voința puternică de a ne ajuta țara, din 2016 sunt și Consulul Onorific al Macedoniei de Nord la Constanța, alt sacrificiu și această activitate fiind tot una benevolă, dar care implică multă muncă, având ca unic scop dezvoltarea relațiilor bilaterale dintre cele două state europene prietene și cu popoare înrudite.

Și cum de la întoarcerea mea în țară, am avut des privilegiul de a mă afla alături de alți foști deținuți politici, cercuri în care era nelipsit și tânărul Claudiu Târziu, cel în care toți acești bătrâni frumoși își puseseră și încă își mai pun, întreaga speranță, ușor a fost să mă împrietenesc cu acesta din urmă. Nu voi uita să-l menționez nici pe fratele nostru mai mare, maestrul Dan Puric, căruia îi datorăm enorm pentru dragostea și dăruirea cu care foarte mulți ani la rând ne-a fost exemplu de mărturisitor demn, drept și de neînvins în lupta sa pentru Hristos, neam și țară, fiind totodată pentru noi un catalizator, un susținător necondiționat, mereu prezent la orice apel în care era vorba despre biserică sau națiune.

Astfel, fiind deci prieten de peste două zeci de ani cu Claudiu Târziu, în 2019 particip la primele întâlniri dintre acesta și domnul George Simion, în vederea creării unui partid politic conservator, iar apoi susțin partidul România Mare în Europa, devenit ulterior Partidul Alianța pentru Unirea Românilor.

În anul 2020 susțin public candidatura prietenului Claudiu Târziu pentru postul de Primar General al municipiului București.

Particip la inaugurarea primului sediu central al Partidului Alianța pentru Unirea Românilor.

În luna iunie 2021 călătoresc în Republica Moldova alături de familia Târziu la Chișinău și Soroca, înaintea alegerilor parlamentare anticipate din Republica Moldova și am întâlniri cu conducerea A.U.R. din Republica Moldova.

Devin membru al Institutului Conservator “Mihai Eminescu” și iau parte la majoritatea întrunirilor acestuia.

Finanțez, particip și iau cuvântul la Conferința Europeană a Conservatorilor, “Acea Europă în care credem”, organizată de către Institutul Conservaror “Mihai Eminescu” în 6 noiembrie 2022 la Palatul Parlamentului, cu prezența reprezentanților de vârf ai partidelor conservatoare din zece țări europene, conferință ce fost extraordinar de apreciată la nivel european și a poziționat tânărul partid A.U.R. printre cele mai importante partide conservatoare din Europa.

În 2022 am deosebita onoare să fiu ales Președinte de Onoare al Asociației ROST.

Șerban Dimitrie Sturdza – Dar de ce la A.U.R. ?

Astfel, în calitate de român conservator, doresc să-mi pun toată experiența mea diplomatică în slujba țării, să am un rol important de reprezentare a Alianței pentru Unirea Românilor în Parlamentul European, iar alături de toți conservatorii membri ai Parlamentului European să pun umărul la reformarea Uniunii Europene, să lupt împotriva unei Uniuni Europene cu două sau mai multe viteze și să reprezint România la Bruxelles și la Strasbourg în cel mai demn mod, cu fruntea sus.

Doresc ca prin implicarea mea să contribui ca România să redevină mândră și respectată în lume și să apăr credința și identitatea noastră națională !

Doresc să lupt în Parlamentul European pentru o Românie demnă și suverană, precum și pentru o Uniune Europeană a Națiunilor, Creștină și Conservatoare !

Înțeleg să promovez ideea integrării Republicii Moldova în Uniunea Europeană prin unirea cu România.

Consider că sunt un adevărat om de dreapta, soț, tată, bun creștin, apropiat bisericii și patriot, un om al dialogului, o persoană care știu să clădesc punți și să înlătur barierele dintre oameni.

Sunt profund european prin rădăcini, dar și prin educația pe care am primit-o. Respect valorile europene, dar îmi doresc o Uniune Europeană creștină, a națiunilor, ca un mozaic splendid, în care fiecare țară să contribuie cu frumusețile, bogăția culturală și spirituală și cu particularitățile sale. O Uniune Europeană în care fiecare țară să fie independentă și suverană, fiecare cu forța sa de decizie,

Cred că anul 2024 va aduce succes partidelor conservatoare și reformiste din Uniunea Europeană și că totodată, astfel, A.U.R. poate obține un număr important de eurodeputați, cu atât mai mult pentru un partid conservator tânăr, astfel încăt să cântărim suficient alături de colegii noștri conservatori europeni, putând face bine împreună țărilor noastre, susținându-ne reciproc în fața tăvălugului neo-marxist.

Acestea sunt, pe scurt, motivele care m-au condus la decizia de a candida la alegerile pentru Parlamentul European din 2024, precum și cele pentru care am înțeles să sacrific, comfort, timp și energie atât până în 9 mai 2024, cât și mai ales după această dată, în cazul în care voi fi ales.

Trăiască România Conservatoare !

Cu Dumnezeu înainte !

București, 5 septembrie 2023.