ULTIMII ANI DE DETENȚIE ȘI MUCENICIA ÎN TEMNIȚA CRUNTĂ A AIUDULUI
„Adevărul este mărturisire, care cere luptă și apărare și dezmințire a orice l-ar umbri și întina, cu prețul vieții tale, iată ce creează adevărul cel viu. Numai mărturisitorii adevărului, martorii vii ai lui, martirii fac adevărul cel viu”.
Ieroschimonahul Daniil va fi condamnat fără dovezi plauzibile, la 25 de ani de temniță grea și 10 ani degradare civică, conform art. 196 CPP, pentru infracțiunea de a fi uneltit contra ordinii sociale, citind și comentând în public texte dușmănoase la adresa regimului, ca și pentru activitatea de susținere a fascismului, de organizare a unei activități contrarevoluționare în cadrul Asociației Rugul Aprins în perioada 1945-1948 și de întruniri subversive cu foști membri ai Asociației Rugul Aprins și alte elemente în perioada 1955- 1958 (vol. 4, f. 299-300). Refuzând orice compromis în fața anchetatorilor, neacceptând sub nicio formă să „toarne” pe alții, părintele Daniil este încarcerat între zidurile temutului Aiud. Într-una din declarațiile unui informator introdus de Securitate în aceeași celulă cu părintele Daniil, putem citi următoarea consemnare: „Din capul locului mi-a atras atenția că dacă vrem să discutăm amândoi, nu vom vorbi decât despre probleme bisericești, de morală creștină și filosofie, natural dacă mă interesează. Altfel refuză orice discuție și preferă să mediteze, fiind învățat cu aceasta din viața de sihăstrie pe care o duce. Are multă experiență din obiceiurile polițienești și știe că este frecvent cazul de a se introduce în celule tot felul de codoși care să tragă de limba pe cei năpăstuiți”.
Primul an de închisoare îl va petrece cu scurte întreruperi într-o totală izolare, la celular fără niciun mijloc de comunicare cu exteriorul, agățat doar de zălogul de foc al rugăciunii lui Iisus coborâte din minte în inimă, fiind singurul preot care a purtat lanțuri la picioare pe toată durata detenției. Din „pridvorul de smirnă” al unei inimi îmbrăcate în zeghea suferinței se va ivi „harica depănare a unei grăiri de minune”: Acatistul Sf. Ioan Bogoslovul alcătuit de părintele Daniil în temnița Aiudului și salvat din menghina uitării grație memoriei prodigioase a studentului Jenică Popescu.
Depănând caierul amintirilor din detenție, părintele Arsenie Papacioc, într-un interviu, îl evocă pe părintele Daniil astfel:
„Am trăit în mănăstire cu el și am făcut și pușcărie împreună. Chiar la un moment dat, când am fost repartizat la zarcă – o «închisoare în închisoare», de unde ne scoteau afară doar zece minute pe lună, unde regimul era clar de exterminare și de unde m-a ajutat Dumnezeu să ies viu – am stat împreună. Ne dădeau câte puțin terci de mâncare, dar ne dădeau o singură lingură, nu două. Și pentru că eram amândoi monahi, am împărțit aceeași gamelă. Și luam, eu o lingură, el o lingură și a mai rămas puțin pe fundul gamelei. Și zic: «Ia sfinția ta mai departe» – îi purtam evlavie, căci ne cunoșteam de la Antim, de pe vremea când îl chema Agaton – «ia sfinția ta mai departe…»”. În ciuda torturilor, a bătăilor și a reeducării introdusă la Aiud mai degrabă ca pe „o formă de pipăire a rezistenței unora”, părintele Daniil rămâne și în robia lanțurilor același apărător intransigent al adevărului și al dreptei credințe: „Sandu Tudor a trecut prin pușcării ca un meteor. Aprindea inimile și le lăsa lumină. În dezbateri cu sectele sau cu catolicii era ca un dulău în luptă cu niște căței. Repede îi rupea, îi trântea repede la pământ. Era o spaimă pentru neortodocși, îi sfărâma repede”[15].
Somat să dea declarații din care să reiasă compromiterea Bisericii și a ierarhilor ei, „primind hârtie și cerneală, în loc să facă plăcerea adversarului, părintele a făcut un rechizitoriu detaliat concepției materialiste și guvernării comuniste, deconspirând lucrarea satanică prin care iudeo-masoneria și celelalte forțe atee încearcă să lovească în Hristos și în Biserica Sa. Aproape o lună de zile a scris într-una și aștepta din zi în zi să fie chemat la confruntare”[16]. Ieroschimonahul Daniil n-a mai apucat să înfrunte prin sabia cuvântului forțele telurice ale întunericului. Zdrobit în bătăi de torționarii Aiudului, suferind de o acută hemoragie cerebrală, se va elibera din cercul robirii pământești în noaptea de 16/17 noiembrie 1962 pentru a păși cu sufletul fierbinte de har pe calea Numelui de Lumină a doritului Mire, odihnindu-și până astăzi trupul de tină în groapa de țărână a Râpei Robilor sub omoforul „Miresei, urzitoare de nesfârșită rugăciune”, căreia tainic și fierbinte îi strigă: „Odihnește-mă sub adăpostul Chipului tău, ca sub privirile Tale de auriu cărbune, să ard și eu nemistuit, din plămada arcanei de negrăit a trăirii de rugăciune. Și dintru inelul Tău de răcoare, Izvorule pecetluit, din nou, mereu, să îmi pot împrospăta, cu unda harului tău de nelipsit, marea pace a odihnei săltătoare”[17].
Citiți pe larg Viața Părintelui Daniil Sandu Tudor, realizata de maicile de la mănăstirea Paltin Petru Voda
