Pilda celor poftiți la cină. Omilia Sf. Ignatie Briancianinov

Ev. Luca XIV, 16-24:

16. Iar El i-a zis: Un om oarecare a făcut cină mare şi a chemat pe mulţi;
17. Şi a trimis la ceasul cinei pe sluga sa ca să spună celor chemaţi: Veniţi, că iată toate sunt gata.
18. Şi au început unul câte unul, să-şi ceară iertare. Cel dintâi i-a zis: Ţarină am cumpărat şi am nevoie să ies ca s-o văd; te rog iartă-mă.
19. Şi altul a zis: Cinci perechi de boi am cumpărat şi mă duc să-i încerc; te rog iartă-mă.
20. Al treilea a zis: Femeie mi-am luat şi de aceea nu pot veni.
21. Şi întorcându-se, sluga a spus stăpânului său acestea. Atunci, mâniindu-se, stăpânul casei a zis: Ieşi îndată în pieţele şi uliţele cetăţii, şi pe săraci, şi pe neputincioşi, şi pe orbi, şi pe şchiopi adu-i aici.
22. Şi a zis sluga: Doamne, s-a făcut precum ai poruncit şi tot mai este loc.
23. Şi a zis stăpânul către slugă: Ieşi la drumuri şi la garduri şi sileşte să intre, ca să mi se umple casa,
24. Căci zic vouă: Nici unul din bărbaţii aceia care au fost chemaţi nu va gusta din cina mea.

Iubiţi fraţi! Astăzi, Evanghelia ne istoriseşte despre un om necunoscut care a dat un ospăţ măreţ, la care au fost chemaţi numeroşi oaspeţi.După aceea, Evanghelia stăruie asupra unui fapt ciudat: la masă au luat parte nu cei chemaţi la început, ci cu totul alţii. Strălucitul ospăţ a fost dat seara, şi ca atare este numit Cină Mare. “Seară” numim cele din urmă ceasuri ale zilei, dinainte de venirea nopţii.

Istorisirea despre Marea Cină este o pildă prin care Domnul nostru Iisus Hristos a zugrăvit în culori vii Împărăţia lui Dumnezeu, pe care Tatăl Ceresc a gătit-o de la întemeierea lumii (Mt. 25, 34) pentru aleşii Săi – a zugrăvit-o arătând şi cum a fost primită buna vestire despre această Împărăţie de către omenirea care a fost chemată la ea.

Pe toţi, până la unul, ne aşteaptă moartea; suntem datori cu toţii să intrăm pe porţile morţii în veşnicie şi să rămânem în veşnicie pentru totdeauna. Viaţa pământească este cămara din care se intră în veşnicie. Este ca o anticameră strâmtă şi neaerisită înaintea unor iatacuri măreţe şi nespus de neîncăpătoare. În veşnicie este gătită pentru noi Împărăţia lui Dumnezeu; în afara ei e nesfârşită amărăciune, nenorocire ce niciodată nu va înceta, plângere şi tânguire ce niciodată nu vor cunoaşte mângâiere şi niciodată nu vor amuţi. Dacă mâine, peste o săptămână, peste o lună, ar avea să se întâmple ceva ce ne-ar hotărî soarta pământească fie în bine, fie în rău, oare n-am lua toate măsurile, nu ne-am da toată osteneala pentru a îndrepta curgerea întâmplărilor spre deznodământul dorit de noi? Deci, să ne întoarcem luarea-aminte spre soarta noastră din veşnicie. Să lepădăm somnul trândăvirii şi al uitării, în care suntem cufundaţi; să lepădăm orbirea, să lepădăm amăgirea de sine, ce face ca omului să i se pară nesfârşită viaţa sa pământească. Să credem în adevărul cel mai vrednic de crezare. Să credem că pe toţi ne aşteaptă moartea, de care nu putem scăpa. Pe cât de neîndoielnic este faptul că vom muri, pe atât este de neapărată nevoia să ne îngrijim pentru soarta noastră din tărâmul de dincolo de mormânt. În acest scop, să cercetăm pilda Domnului nostru despre Marea Cină.

Cine dă această cină? Sfânta Evanghelie îl numeşte om oarecare, adică om necunoscut, nehotărnicit. Lucrurile sunt limpezi: este vorba de Dumnezeu. În pilda Sa, El S-a înlocuit pe Sine printr-un chip – omul. Iar întrucât oamenii au uitat de Dumnezeu, au pierdut adevărata Lui cunoaştere, concepţia corectă despre El. Ei bine, Dumnezeu Se numeşte pre Sine nu numai “om”, ci “om oarecare”: Un om oarecare a făcut cină mare şi a chemat pre mulţi. Marele număr al celor chemaţi arată că toată omenirea, până la cel de pe urmă om, a fost menită de către Dumnezeu fericirii veşnice. Fraţilor! Suntem chemaţi cu toţii! Nimeni nu e uitat! Nimeni nu are nici pricină, nici drept să se lase pradă tânguirii şi trândăvirii.

Când a venit vremea doritei mese, Dătătorul ospăţului trimite pe Sluga Sa să-i înştiinţeze pe cei chemaţi. Atât vremea ospăţului, cât şi persoana Slugii au înţeles adânc. În textul grec al Evangheliei, scris de Sfântul Luca, înaintea cuvântului “Slugă” este pus articolul (τόν δούλον), ceea ce, potrivit firii acestei limbi, dă cuvântului “Slugă” o însemnătate deosebită, aparte. Aici “Slugă a lui Dumnezeu”, în deplinul înţeles al cuvântului, Domnul Iisus Hristos S-a numit pre Sine şi pre nimeni altcineva. El, deopotrivă fiind cu Tatăl şi cu Duhul după Dumnezeire, este după omenitatea Sa singura şi adevărata Slugă a lui Dumnezeu. El singur a împlinit deplin şi desăvârşit voia lui Dumnezeu şi a fost curat de tot păcatul. Ceilalţi oameni sfinţi sunt sfinţi numai relativ (Rom. 4, 2); sfinţenia omenească este cea mai mică păcătoşenie de care este în stare omul. Singura slugă a lui Dumnezeu este înfăţişată în pildă ca singur lucrător al mântuirii oamenilor: proorocii, apostolii, dascălii Bisericii au fost doar slujitori, unelte ale Cuvântului: Toate printr-Însul s-au făcut şi fără de Dânsul nimic nu s-a făcut din câte s-au făcut (In. 1, 3). Vremea chemării celor poftiţi e seara – adică Domnul nostru Iisus Hristos S-a pogorât pe pământ în cele din urmă ale lumii văzute. Optsprezece veacuri s-au scurs din vremea acestei neasemuit de fericite întâmplări; viaţa lumii nu s-a curmat încă: că o zi înaintea lui Dumnezeu este ca o mie de ani, şi o mie de ani ca o zi (II Ptr. 3, 8). Seara lui Dumnezeu se prelungeşte, sorocul ei se tot amână, ca toţi cei chemaţi să apuce să se pregătească pentru Cina Lui, ca nici unul dintre cei aleşi să nu rămână lipsit de ea.

Astfel este înfăţişată în pildă iconomia lui Dumnezeu cea privitoare la oameni; să privim acum în ce fel apare purtarea oamenilor faţă de Dumnezeu. Parcă s-ar fi vorbit între ei, toţi cei chemaţi s-au lepădat, cerându-şi iertare, de cină. Ce fel de uneltire să fie asta: toţi într-un suflet împotriva lui Dumnezeu? Aceasta e urmare a căderii, care-i de obşte pentru toţi; aceasta e dovada bunei voiri faţă de propria stare căzută, a rămânerii de bună voie în ea; acesta este semn al omorârii de către păcat a sufletului, care nu poate şi nu vrea să se trezească din somnul morţii nici măcar când este chemat de glasul Fiului lui Dumnezeu. Ca pricină a nedorinţei lor de a merge la cină, cei chemaţi au arătat legăturile pământeşti. Unii au dat atâta însemnătate îndeletnicirilor cărturăreşti, sau datoriilor lumeşti, sau toanelor proprii, încât au socotit că-şi pot îngădui să-L nesocotească pe Dumnezeu; alţii s-au cufundat în grijile de familie şi au uitat de Dumnezeu; în fine, alţii s-au arătat purtaţi de patimi, s-au afundat în plăceri trupeşti grosolane şi s-au făcut străini de Dumnezeu cu totul. Comoara noastră duhovnicească nu ne este răpită de către un singur păcat care să sară în ochi: ne-o răpeşte orice îndeletnicire pământească, orice situaţie pământească, atunci când sufletul este atras şi ţintuit de aceasta în întregime.

Cei chemaţi n-au vrut să ia parte la cină. Cel ce a făcut cina trimite pe aceeaşi Slugă pe uliţe şi străduţe, pe drumuri şi la răspântii, ca să-i adune pe betegi, săraci, şchiopi, orbi şi, înduplecându-i, să-i aducă la cină.

“Chemaţi” îi numeşte Evanghelia pe iudei, fiindcă, prin mijlocirea legii şi a proorocilor, au fost primii chemaţi la creştinism. Săracii şi betegii lipsiţi de adăpost, ce hoinăreau pe uliţe ori se opriseră la răspântii ca să-şi aleagă drumul, sunt păgânii, care petreceau în afara casei – în afara Bisericii, în afara cunoştinţei de Dumnezeu; bolile lor trupeşti arătate aici trebuie înţelese ca privind de fapt sufletul. Iudeii s-au împotrivit cu hotărâre chemării; în urma lor, păgânii de-abia s-au lăsat înduplecaţi să vină la cină: de multe veacuri, nenumărate jertfe şi râuri întregi de sânge a fost nevoie ca să-i înduplece Cuvântul lui Dumnezeu a primi creştinismul.

În sânul creştinismului, “chemaţi” trebuie socotiţi cei slăviţi, bogaţi, învăţaţi ai acestei lumi, cărora toate le merg bine pământeşte. Întâietăţile faţă de ceilalţi pe care Dumnezeu le-a dăruit lor, faptul că de aceste întâietăţi este legată o mai lesnicioasă cunoaştere a lui Dumnezeu şi slujire a lui Dumnezeu de către ei, arată fără îndoială faptul că Dumnezeu i-a chemat la mântuire, la cea mai înaltă fericire… Vai! Ce privelişte vrednică de plâns! Cei chemaţi rămân ca nişte pietre, nu iau aminte la Cel care îi cheamă. S-ar părea că numai cei loviţi de nenorociri, de boli, de nevoi, de lipsuri, doar cei “handicapaţi”, “infirmi” şi “sărăntoci” în înţelesul lumesc al cuvântului sunt în stare să asculte de Dumnezeu. După spusa Apostolului, arată supunere lui Dumnezeu cei neştiutori potrivit înţelegerii lumeşti, cei ce sunt neputincioşi, de neam prost, defăimaţi în această lume (I Cor. 1, 27). Şi aceşti defăimaţi ai lumii sunt datori, sub călăuzirea Cuvântului Dumnezeiesc, cu puternica Lui împreună-lucrare, să ţină piept în neasemuit de crâncena luptă cu propria cădere, să se supună pe sine cu de-a sila lui Dumnezeu, să-şi dea cu sila mântuirea. Foarte nimerit arată pilda că pentru ca săracii, orbii, şchiopii şi betegii să vină la cină, minunata Slugă trebuie să-i înduplece. Căderea noastră ne-a intrat în fire, am îndrăgit-o: ne vine greu să ne despărţim de ea. Propria noastră fire ne face neînstare de bine, şi fără Mântuitorul ea nu poate face niciun bine adevărat, neştirbit: Fără de Mine, a zis El, nu puteţi face nimic (In. 15, 5). Binele nostru este spurcat prin amestecarea cu răul. El n-are cum să nu fie aşa: izvorul lui – firea omenirii căzute – este un amestec de bine şi rău, şi neîncetat naşte o lucrare pe potriva sa.

Domnul încheiat pilda printr-o hotărâre ameninţătoare. Prevăzând cu ochiul Său atoatevăzător neluarea-aminte a oamenilor faţă de El din acea vreme şi din viitor, a zis: mulţi sunt chemaţi, dar puţin aleşi (Mt. 22, 14). Pe toţi îi cheamă Milostivul Dumnezeu la mântuire, dar foarte puţin se supun Lui. Potrivit negrăitei iubiri dumnezeieşti faţă de noi, cu toţii facem parte din cei chemaţi, dar foarte puţin dintre noi intră în rândul celor aleşi, fiindcă intrarea în rândul celor aleşi este lăsată în seama alegerii voii noastre. Amin.

[1] Cuvânt extras din cartea Sf. Ignatie Briancianinov, Predici, trad. din lb. rusă de Adrian şi Xenia Tănăsescu-Vlas, Ed. Sophia, Bucureşti, 2008, pp. 245-248