Armata Română, la răscruce. Reflecțiile unui militar după dezbaterea publică de la MApN despre proiectul legii Poliției Militare

Cele mai multe discuții s-au purtat pe tema articolului 14 din Proiectul de Lege, cel prin care Poliția Militară ar avea jurisdicție și asupra civilor, în starea de urgență, pe timp de pace. Având în vedere că România se află în stare de urgență/stare de alertă de aproape un an, tema a fost de mare actualitate.

Săptămâna trecută, la Ministerul Apărării Naționale (MApN) a avut loc o dezbatere publică pe tema unui proiect de lege, care reglementează activitatea Poliției Militare.

Articolul 14, alineatul 1, prevede că pe timpul stării de urgență „poliția militară continuă să îndeplinească misiunile și să exercite atribuțiile specifice de pe timp de pace, iar la solicitare, îndeplinește misiuni în sprijinul structurilor sistemului național de apărare, ordine publică și securitate națională, astfel:

a) participă la legitimarea și stabilirea identității persoanelor, precum și la verificarea motivului deplasării/circulației persoanelor în afara localității/locuinței/gospodăriei;
b) asigură avertizarea persoanelor, prin orice mijloace de comunicare, pentru încetarea acțiunilor prin care sunt afectate măsurile de limitare a deplasării, de carantinare sau izolare;
c)interzice temporar pătrunderea în clădiri, localități sau zone geografice, delimitate și marcate, în care sunt dispuse măsuri de limitare a deplasării, de carantinare sau izolare, ori dispune evacuarea temporară din aceasta a oricărei persoane, dacă există un pericol la adresa vieții, sănătății sau integrității corporale, a sa ori a altei persoane;
d) transmite semnale, dă indicații și dispoziții participanților la trafic;

Proiectul poate fi citit integral aici.

În acest context, publicăm în exclusivitate reflecțiile asupra acestui subiect ale lui Eugen Sechila, militar de carieră, fost membru, timp de 16 ani, al Legiunii Străine a Armatei Franceze și fost consultant militar.

Armata Română, la răscruce

Autor: Eugen SECHILA

„Armata Română, la răscrucea dintre vocația să primordială și alienare”, s-ar putea numi mai cuprinzător acest articol motivat de subiectul proiectului de lege inițiat de MApN, cu privire la Poliția Militară și prerogativele ei într-un context nou, neobișnuit și nemaiîntâlnit până acum în istoria armatei că instituție a statului de drept.

Scriu, deci, aceste rânduri, sub puternica impresie pe care mi-a lăsat-o întîlnirea de joi, 11 martie, cu purtătorii de cuvânt și reprezentanții Ministerului Apărării Naționale, întîlnire la care am participat alături de alți membri și reprezentanți ai Societății Civile. Cînd vorbesc despre „impresie puternică”, nu mă refer la un sentiment pozitiv, ci dimpotrivă, la unul negativ, pe care nu aș putea să-l pronunț  într-un cuvânt; un amestec de decepție, frustrare, uimire și  îngrijorare, o îngrijorare sora cu teama de a vedea concretizate premizele unei dictaturi asemenea celei instaurate de bolșevici în 1945, fără că noi, societatea civilă să putem face ceva să împiedicăm acest lucru și fără să putem conta pe propria Armată, sau ce se recomandă astăzi că fiind Armata Română.

Nu vreau să discut aici despre articolele din proiectul de lege a căror neconstituționalitate a fost demonstrată în detaliu la modul cel mai profesionist posibil, magistral și incontestabil, de către colegii mei co-participanți la dezbatere, aceste aspecte de ordin juridic fiind disponibile în integralitate pe filmarea realizată de echipa de la Nașul TV. Eu vreau să aduc în atenția cititorilor acestui articol, a cetățenilor români responsabili, niște întrebări și remarci ce țin atît de etică și rolul armatei unui popor, cît și de marea problema de fond pe care o reprezintă orientarea instituției statului în relația lui cu poporul Român. În termeni normali, această din urmă ar trebui să fie reglementată de Constituție, dar se pare că odată cu pandemia și marea resetare de care mai-marii vremii se felicită, Constituția se vrea substituită altor priorități pe care statul le poate decide după bunul său plac.

La dezbaterea de ieri am asistat oarecum siderat de deruta cadrelor militare în față întrebărilor pe care colegii mei le-au pus, întrebări cum nu se poate mai concrete și pertinente, la care cadrele militare erau efectiv incapabile să dea un răspuns clar. Asta în contextul în care acest proiect de lege se vrea inițiat și elaborat exclusiv de către MApN, iar cadrele de față fiind principali participanți la realizare. Ceea ce arată foarte clar că originea și motivația articolelor de lege contestate și abordate în dezbatere, nu aparține MApN.

În afară de penibilul acestei situații în care în loc de răspunsuri clare auzim bâlbâieli, oftaturi, sau invariabilă formulă “vom analiza și va vom răspunde în scris”, mai auzim foarte des pe aceea de “ haideți să revenim la subiectul dezbaterii noastre de astăzi”, că și cum nu eram pe subiect, atunci cînd argumentele prezentate includeau la modul cel mai firesc subiectul discutat (principalmente articolul. 14 din proiectul de lege), în contextul social în care evoluăm deja de un an. Acest refuz de a include subiectul discutat în contextul măsurilor abuzive din ultimul an denotă ori o manieră de a ocoli întrebările jenante, ori mai rău, o incapacitate de a vedea problema întreagă cu care ne confruntăm, realitatea completă, „the big picture”…

Sintagma des utilizată „Vom analiza și va vom răspunde în scris”, denotă din partea MApN-ului o atitudine de mic funcționar care nu are răspunsuri de la sine, ci trebuie să meargă să le ceară de la stăpânii care au inventat acest text de lege abuziv și care vor să scoată castanele din foc cu mâna militarilor.  

Pe toată durata dezbaterii, ideea principală ce a răzbătut din alocuțiunile membrilor societății civile a fost aceea de suveranitate ce trebuie să aparțină poporului Român și de vocație a Armatei de a apară această suveranitate și, deci, acest popor. Constituția formulează această idee foarte clar și explicit. Însă atunci cînd se pune întrebarea „față de cine trebuie Armata să apere poporul și suveranitatea lui?”, cadrele militare par să fie foarte stingherite, căci, ce-i drept, nu-i nici o doctrina elaborată, încă, și care să vorbească explicit despre un inamic ce ar putea atacă suveranitatea unui popor din interior, prin însăși instituția statului. Acesta pare să fie un subiect tabu, căci despre el nu vorbește nici o doctrină. Militarii depun cu bună credință jurământ de jertfă pentru țară și poporul lor, în față unor dușmani ce vin să-l cotropească și să-l distrugă din exterior, și iată, își îndeplinesc misiunea cu succes, căci nu avem nici o amenințare la granițele noastre. Dar ce ne facem dacă inamicul a schimbat de mult strategia să și nu mai acționează din exterior? Ne facem că nu-l vedem, sau nu-l vedem pe bună dreptate?

De mai multe ori, în cursul discuțiilor, reprezentantul MApN a spus că poliția militară va fi mobilizată la solicitare, nerealizând că asta nu garantează nimic poporului român, ci din contra. Mai mult decît o problema punctuală cu o unitate specifică a armatei, avem aici de-a face cu o atitudine generală a armatei, în raport, pe de o parte cu poporul român pe care ar trebui să-l apere, și pe de altă parte cu statul care va solicita armatei să facă ceva, la un moment dat. Și aici nu vorbim în abstract de lucruri ipotetice, ci de fapte deja survenite în istoria poporului român și din care Armata ar fi trebuit deja să învețe ceva. Vezi revoluția – lovitura de stat din decembrie 1989, mobilizarea forțelor militare în zona civilă la începutul pandemiei de anul trecut.

Ne punem întrebarea: ce este în neregulă cu Armata de nu înțelege un lucru atît de simplu? Că ea nu are că prerogativ decît apărarea poporului și a suveranității poporului; nu apărarea haitei politice care la un moment dat se poate erija în aparat de stat opresiv, așa cum au făcut-o comuniștii în 1945. Este Armata gata să facă ce-i cere Constituția, sau ce-i cere cel care o plătește (în accepțiunea curentă – Statul)? Sunt militarii fii ai neamului, sau mercenari ai statului?

De unde această atitudine servilă, obediență, față de un stat care nu-și respectă partea lui de contract, nici față de popor, nici față de Armată? De unde această incapacitate de a înțelege principiile de funcționare – aproape contractuale între aceste entități – stabilite foarte clar în Constituție?

Mi-am pus întrebarea asta de nenumărate ori, și că civil, dar și că fost militar, care cunoaște însemnătatea ordinelor primite dar și finalitatea și principiul în virtutea căreia ele ar trebui să fie date.

Să fie oare o chestiune de educație militară incompletă, trunchiată, viciată de această paradigmă a statului modern și secularizat, desacralizat, care-și permite să-și aloce Armata că pe un apendice subordonat exclusiv voinței lui? Sugestie subtilă dar profund înrădăcinată în cultură ei, la care Armata nici nu clipește, nu discuta, ci doar execută. Să fie oare o reminiscență a epocii comuniste, unde Armata era total subordonată politicii de partid, iar cadrele militare formatate politic pe același calapod?

Ar mai fi un aspect important ce merită discutat: capitalul de încredere pe care Armata îl are din partea poporului și care este periclitat în acest moment, prin astfel de legi. Încrederea se câștigă greu și se pierde repede, dar iată, în ciuda greșelilor din trecut, Armata, alături de Biserica, se bucură de încrederea poporului; există însă motive serioase să credem că avem de-a face cu o tentativă de discreditare a armatei, că instituție investită de încrederea cetățenilor. La urmă-urmei, această tactică machiavelică nu este o noutate în istoria noastră, ea a fost folosită de comuniști în perioada colectivizării, cînd oamenii cei mai de încredere ai obștilor rurale, învățătorii și preoții, erau forțați să mergă prin sat că să convingă oamenii să adere la colectivizare. Și asta se întîmplă și astăzi, la adresa Bisericii, pe care politicul o solicită să convingă cetățenii că ar fi bine să se vaccineze. Revenind la cazul de față, în care iată, Armata este băgată “la înaintare” pe un teren ce o deposedează de virtutea ei și-i ruinează capitalul de încredere, este bine să reținem ce spunea domnul General Radu Teodoru în mesajul sau, și anume că dacă o astfel de lege intră în vigoare, Armata își va atrage oprobriul general. Mai mult, atît ea, cît și poporul, vor ieși pierzătoare, iar cei ce vor câștigă vor fi cei care dezbină. 

Poate, din milă lui Dumnezeu, cei responsabili din Ministerul Apărării Naționale vor dobândi atît discernământ încît să revizuiască și să elimine din acest proiect de lege articolul 14, dar rămâne întrebarea de fond privind rolul armatei, neînțeles de ea însăși și neasumat, nici față de stat, nici față de popor. Este Armata garanta suveranității naționale, a libertății și drepturilor fundamentale ale cetățenilor acestui popor, sau se pregătește să devină o unealtă suplimentară de presiune asupra lui? Este arma pregătită să-și îndeplinească datoria ei sacră, sau să accepte obediență și tăcută acest statut  alienat de la vocația ei primordială?

Quo vadis, Domine?