Victoria lui Péter Magyar și a partidului Tisza în Ungaria nu reprezintă în niciun caz un triumf al progresismului sau al agendei liberale globale, așa cum încearcă să o prezinte entuziaștii de la Bruxelles și aliații lor din România. Este, mai degrabă, o corecție internă în cadrul dreptei conservatoare: ungurii au ales un conservator mai pragmatic și mai orientat spre afaceri, nu o ruptură ideologică spre stânga.
Péter Magyar nu este un progresist. Nu provine din mediile neomarxiste sau din vreun USR maghiar. El vine direct din inima sistemului Fidesz, partidul construit de Viktor Orbán. Fosta sa soție a fost chiar ministru al Justiției în guvernele Orbán. Magyar este un produs al establishment-ului conservator maghiar, nu un revoluționar anti-sistem. Nemulțumirea sa față de Orbán a fost legată mai mult de stilul de conducere și de anumite rigidități, nu de valorile conservatoare fundamentale.
El a rămas un politician de dreapta: conservator în valorile sociale, sceptic față de imigrația necontrolată și atent la suveranitatea națională. Susținerea primită din partea Bruxelles-ului nu vine dintr-o convertire ideologică, ci din faptul că Magyar este dispus să fie mai cooperant pe dosarul ucrainean și să nu mai folosească veto-ul cu aceeași fermitate ca Orbán. Diferența este una de nuanță și tactică, nu de substanță ideologică.
Miza adevărată: suveranitate versus presiunea de la Bruxelles
Alegerile din Ungaria au fost, în primul rând, despre blocajul creat de Orbán în fața unui Bruxelles tot mai centralizator și tot mai grăbit să impună agende comune – de la fonduri pentru Ucraina (aproximativ 90 de miliarde de euro) până la politici migratorii și economice discutabile. Orbán a apărat, adesea singur, dreptul statelor naționale de a decide singure în chestiuni esențiale. Magyar pare dispus să relaxeze această poziție. Rămâne de văzut în ce măsură va face concesii reale suveranității ungare.
Ceea ce vedem acum este un clasic exercițiu de ingerință europeană: cancelariile vestice și instituțiile UE îl laudă pe Magyar nu pentru convingerile sale conservatoare, ci pentru că promite o Ungarie mai puțin incomodă pentru proiectul federalist.
Paradoxul românesc: „progresiștii” aplaudă un conservator
Reacțiile entuziaste ale USR, PNL și ale lui Nicușor Dan sunt revelatoare. Aceiași oameni care denunță constant conservatorismul și „extrema dreaptă” îl sărbătoresc acum pe Magyar. De ce? Nu pentru că ar împărtăși valorile lui, ci pentru că speră ca Ungaria să devină mai docilă față de Bruxelles. Interesele geopolitice și dorința de a debloca fonduri europene primesc prioritate în fața principiilor.
Acest lucru demonstrează limpede ipocrizia clasei politice „pro-europene” din România: sunt dispuși să sacrifice suveranitatea și identitatea națională pe altarul „integrării” și al relațiilor bune cu centrul de putere de la Bruxelles. Guvernează alături de PSD fără probleme, dar se scandalizează de suveranismul conservator.
Ungaria nu a virat la stânga. A ales o variantă ceva mai flexibilă a dreptei conservatoare, probabil mai puțin confruntațională cu UE. Rămâne de văzut dacă Péter Magyar va reuși să păstreze echilibrul între interesele naționale maghiare și presiunile tot mai mari venite de la Bruxelles.
Pentru România, o Ungarie mai puțin aliniată la Moscova poate aduce un plus de predictibilitate la frontieră. Însă entuziasmul excesiv al unora față de orice slăbire a rezistenței suveraniste față de UE ar trebui să ne pună pe gânduri. Suveranitatea națională și conservatorismul autentic nu sunt obstacole în calea unui viitor stabil, ci singurele garanții reale împotriva unui proiect european care devine tot mai puțin democratic și tot mai ideologizat.
Ungaria a demonstrat încă o dată că dreapta conservatoare rămâne principala forță de rezistență în Europa Centrală. Schimbarea de la Budapesta este una de ton și de tactică, nu o înfrângere a ideilor conservatoare.
