Cel mai puternic atac la adresa fiinţei naţionale a românilor din perioada postcomunistă îl constituie fără îndoială controversata şi infama “Lege Vexler”, care prin arbitrariul ei a stârnit până şi opoziţia Preşedintelui României – una zadarnică, în cele din urmă, căci presiunile forţelor care au dorit impunerea ei cu orice preţ s-au dovedit a fi mai puternice.
Mai rămâne doar opoziţia românilor, în condiţiile în care aceasta este încă posibilă fără a intra sub incidenţa prevederilor atotcuprinzătoare ale legii, care practic oferă un instrument pentru a incrimina orice atitudine de patriotism, de cinstire a înaintaşilor şi de abordare a unei perspective româneşti asupra istoriei neamului nostru.
Dar, câtă vreme nu se introduce şi un amendament prin care se incriminează explicit şi critica la adresa legii însăşi, aceasta rămâne deocamdată permisă. Astfel încât acum se duce o bătălie între naraţiunea “oficială”, care încearcă să legitimeze introducerea acestei legi şi cea a simţirii româneşti, care e înrădăcinată în sufletul acestui popor. Care are însă posibilităţi de exprimare din ce în ce mai reduse. Şi nu vorbim aici, evident, de vreun discurs al urii sau de incitare la discriminare la adresa cuiva, ci despre ataşamentul legitim faţă de reperele istorice şi culturale ale neamului nostru din secolele trecute, care ajung acum să fie puse din nou la index.
Prin urmare, pe de-o parte e de salutat faptul că au început protestele în stradă împotriva acestei legi, aşa cum a fost cel din 15 ianuarie din Piaţa Universităţii. Cel puţin aceasta a fost intenţia declarată a organizatorilor – Acţiunea Conservatoare, condusă de Claudiu Târziu. Ar fi fost frumos şi de dorit ca în stradă să iasă zeci de mii de români conştienţi de valorile lor identitare, pentru a protesta ferm şi civilizat împotriva acestui atac la adresa acestora, arătând că majoritatea covârşitoare a lor nu pot fi încadraţi în vreo categorie de “extremism”.
Da, pe 15 ianuarie, de ziua lui Eminescu, au ieşit mulţi români pe străzile capitalei. Din păcate însă, exclusiv pentru cauza amintită mai sus, ar fi fost mult mai puţini. Încât, cum se întâmplă de obicei inevitabil în politică, dincolo de intenţiile iniţiale, rezultatul final e în cele din urmă un compromis. Mitingului organizat de Claudiu Târziu i s-a adăugat astfel şi grupul mult mai numeros adunat de George Simion şi AUR (partidul pe care cei doi l-au fondat împreună acum peste şase ani), care a demonstrat pentru toate nemulţumirile şi frustrările acumulate în societatea românească. Astfel, mesajul originar al acestei demonstraţii, de protest exclusiv împotriva “legii Vexler”, a fost diluat şi amestecat cu scandări împotriva guvernului, cu proteste împotriva pensiilor mici, devenind astfel o supapă pentru exprimarea oricărui fel de nemulţumire la adresa actualei puteri. Dar, dacă altfel nu s-a putut, decât tăcere şi resemnare, sau decât o manifestaţie cu un număr mic de oameni, în cele din urmă e bine şi aşa…
Cum era de aşteptat, “naraţiunea oficială” a sărit imediat să delegitimeze protestul şi să legitimeze legea. De asta aminteam la început că acum bătălia se duce la nivelul acestui discurs. Unul din cei cărora le-a revenit sarcina de a interveni pe temă este Laurenţiu Ungureanu de la hotnews: ”Ca orice altă formă de dispreț rasial, antisemitismul nu se termină cu amenințările. Știm cum se termină”. Conţinutul textului e în deplină concordanţă cu titlul, insinuând mai mult sau mai puţin explicit faptul că figuri ale culturii sau spiritualităţii româneşti precum Eminescu, Vulcănescu, Radu Gyr sau Valeriu Gafencu, ar fi un fel de ideologi ai unei politici rasiste, extremiste, care a practicat exterminarea în masă:
“Nimeni nu ne interzice să gândim liber, să citim, să ne cunoaştem şi să interpretăm trecutul. Dar societatea are dreptul – și obligația – să traseze o limită atunci când memoria unor personaje sau idei care au produs violență, discriminare și moarte sunt transformate în cult. Iar dacă unii dintre cei care vor să ne conducă sunt atât de speriați de această limită, poate că problema nu e legea. Ci felul în care-şi construiesc prezentul dintr-un trecut pe care istoria – nu Eminescu – l-a judecat deja.”
Într-un mod subtil, dar cu atât mai aberant, autorul insinuează că ar trebui pedepsită prin lege “ignoranţa” în materie de istorie, atunci când aceasta îi afectează pe “ceilalţi”:
“Sigur, oricine e liber să creadă că Gyr a fost un personaj istoric exemplar, oricine poate rămâne sedus de conspiraţii „iudeo-marxiste”. Însă doar atât timp cât ignoranţa sa nu-i afectează pe ceilalţi.”
Numai că înfierararea devierii de la linia ideologică oficială, denumită aici eufemistic drept “ignoranţă care afectează”, este un element caracteristic al oricărui totalitarism. Ca să înţelegem mai bine ce vrea să spună această formulare: cei care ar prezenta asupra istoriei o versiune “ignorantă” pot rămâne liberi în ignoranţa lor. Dar, din momentul în care această naraţiune devine “virală” şi cu priză la popor, atunci cei care o promovează nu merită sau chiar nu trebuie să mai rămână liberi! Adică cenzură sau chiar puşcărie pentru credinţe şi idei! Nu mai contează dacă acestea sunt sau nu “extremiste”…
Iată care a fost de fapt mobilul protestului împotriva “Legii Vexler”. Atitudinea articlierului de la hotnews o confirmă din plin. Nu cere nimeni cenzurarea şi aruncarea sa după gratii, deşi e evident că omul e cu adevărat ignorant în materie de istorie, din care cunoaşte doar nişte detalii de suprafaţă, precum la fel de evident e şi faptul că ignoranţa sa e menită în mod explicit să-i influenţeze (afecteze) pe cei cărora li se adresează prin textele şi videoclipurile sale. Dar nu, nimeni nu îi bagă pumnul în gură şi nu cere băgarea lui la puşcărie. Ignoranţa de orice fel ar trebui să fie … “sfântă”, cel puţin din perspectiva legii penale.
În mod normal, într-o societate civilizată, dezbaterea legitimă de idei este un simptom esenţial al stării de sănătate democratică a acesteia. În spaţiul public ar trebui să poată fi discutate, fie şi în contradictoriu, dar decent, puncte de vedere diferite asupra oricărui subiect. Aducând argumente pertinente în favoarea uneia sau alteia dintre teze, desigur.
Totul devine însă mult mai greu atunci când eşti nevoit să te lupţi cu mâinile legate în faţa unui adversar care are la dispoziţie toate armele. A spune însă adevărul este cea mai puternică armă, care va învinge întotdeauna în cele din urmă.
Pentru a arăta cât de aberantă este această lege pentru care unii au ordin să promoveze de-acum o naraţiune legitimantă – şi pe care românii conştienţi au datoria să o combată, voi prezenta un studiu de caz.
E vorba de cel al lui Ion Gavrilă Ogoranu, cunoscutul luptător anticomunist din munţii României. Păcatele sale, în opinia susţinătorilor “legii Vexler” ar fi: apartenenţa la “Frăţiile de Cruce”, organizaţia legionară de elevi de la Liceul “Radu Negru” din Făgăraş. E acelaşi liceu pe care l-a absolvit şi actualul preşedinte al României! Nu, nu, lui Ogoranu nu i-a reproşat totuşi nimeni că a urmat acelaşi liceu cu Nicuşor Dan, ci dimpotrivă, unii au mers cu aberaţiile până într-acolo încât să-i reproşeze preşedintelui această … coincidenţă, că nu o putem numi altfel. Dar istericii neobolşevici de azi cred cu adevărat că atitudinea de opoziţie faţă de legea Vexler a preşedintelui Dan s-o fi datorând vreunui “duh legionar” care bântuie prin pereţii liceului făgărăşean… Poate că un sâmbure de adevăr o fi existând în toate astea, dar modul în care ele au fost prezentate e o caricatură grosolană şi o deformare grotescă a realităţii. Despre care, se pare, că preşedintele ţării e conştient – dar de-acum nu mai are pârghii pentru a face ceva.
Să revenim la cazul lui Ogoranu. După ce a fost singurul supravieţuitor din grupul său de rezistenţă din Munţii Făgăraş, a reuşit să trăiască peste 20 de ani în clandestinitate, deşi era vânat de întreaga Securitate. A fost în cele din urmă prins în anul 1976, dar a fost scăpat de condamnarea la moarte prin intervenţia preşedintelui american. În decembrie 1989 atunci când Televiziunea Română era deja sub controlul revoluţionarilor, a încercat la rândul său să intre, pentru a-şi transmite mesajul către popor, dar la auzul numelui său, nu a fost lăsat să treacă.
Desigur, aceasta a fost o formă de cenzură relativ minoră, în haosul acelor zile. Ogoranu a devenit ulterior foarte cunoscut tocmai prin intermediul TVR, prin serialul “Memorialul Durerii” realizat de Lucia Hossu Longin şi, desigur, prin publicarea volumelor sale de memorii din seria “Brazii se frâng, dar nu se îndoiesc”.
Ei bine, în decembrie 1989 s-a ieşit în stradă şi s-a murit pentru libertate! Inclusiv pentru libertatea ca cineva ca Ion Gavrilă Ogoranu să se poată manifesta public, pentru libertatea ca istoria sa să fie cunoscută prin intermediul televiziunii şi ulterior a unui film artistic, “Portretul luptătorului la tinereţe”, realizat în anul 2009.
Ei bine, ce face acum legea Vexler? Dacă ea ar fi fost în vigoare imediat după 1990, atunci în frunte cu Ogoranu, toţi cei implicaţi ar trebui să facă puşcărie! Cel puţin asta e o interpretare foarte plauzibilă, că legea e intenţionat atât de vagă încât dacă într-un anumit caz se doreşte explicit aplicarea ei strictă, atunci se va face, iar dacă nu se doreşte, se va interpreta drept activitate în interesul “artei, ştiinţei şi dezbaterii legitime de idei” – adică singurele excepţii pe care legea le mai prevede.
Desigur, apărătorii legii vor sari şi vor spune că nimeni nu ne interzice să vorbim despre Ogoranu, ci doar să nu facem nu ştiu ce soi de apologie. Încât am recitit cu atenţie rândurile de mai sus, şi sper că am prezentat doar fapte şi scenarii, fără să discut concret despre crezul lui Ogoranu. Pentru ca acesta să fie însă înţeles, ar trebui să-i fie citite cărţile. Iar pentru aceasta, ar trebui ca ele să poată fi publicate şi distribuite în mod liber. Doar aşa ne putem forma o opinie cu adevărat obiectivă asupra istoriei noastre naţionale. Numai că, în contextul legii Vexler, autorii, editorii şi distribuitorii unor astfel de cărţi sunt oricând pasibili de condamnare la puşcărie.
Ne vor garanta apărătorii “legii Vexler” că NU este aşa? Dacă nu sunt în stare să dea un răspuns concret la un caz concret, de genul celui prezentat mai sus, nu înseamnă nimic altceva decât că aceşti influenceri sau cum se vor mai numi ei nu sunt altceva decât nişte propagandişti ai unei naraţiuni care nu are nicio tangenţă nici cu adevărul, nici cu fiinţa noastră naţională. Ci care e o reînviere în epoca modernă a ideii bolşevice. Una camuflată, dar căreia, încet, începe să-i cadă masca şi să i se vadă chipul hidos de fiară.
