Vasile-Jacques Iamandi, fost deținut politic, mărturisitor și luptător neobosit pentru libertate, a trecut la Domnul vineri, 16 ianuarie, la vârsta de 98 de ani.
„Slujba înmormântării va avea loc luni dimineața ora 11.00 la biserica „Sfântul Silvestru”, urmând ca să fie îngropat în cimitirul Sfânta Vineri din București. Este depus la biserica „Sf. Silvestru” din București, iar slujba de Priveghi, a Stâlpilor, se va oficia sâmbătă, la ora 18.00”, anunță Revista Atitudini.
Dumnezeu să-l odihnească în pace!
Gazeta de Maramureș: Incredibila poveste a lui Jacques Nemuritorul
A trăit, întreaga viață în umbra morții. Nu s-a temut de ea, ba chiar a căutat-o. Și culmea, asta l-a făcut „nemuritor”. Nemuritorul Jacques, cum îl numesc apropiații pe Vasile Jacques Iamandi, un erou cu o poveste incredibilă: a supraviețuit unui război în Indochina, lagărelor sovietice și închisorilor comuniste, după 30 de ani, s-a întors din exilul în Canada în patria pe care a păstrat-o totdeauna în suflet. A ajuns la 86 de ani, cu împăcarea și senitătatea omului care n-a făcut niciun compromis. O viață la care n-a ținut deloc, dar pe care a trăit-o din plin.
N-ai zice că ochii senini, de un albastru intens, au privit moartea în ochi de atâtea ori, încât și el a pierdut șirul. Și n-ai spune că, în spinarea îmbolnăvită de vreme, dar mai ales de vremuri, duce un munte de demnitate și curaj. De fapt, la prima vedere, Vasile Jacques Iamandi pare, la cei 86 de ani ai săi, un bătrânel senin. E drept, unul cu sufletul tânăr și cu credința și idealurile mai întregi decât a unei mulțimi de tineri. Dar nimic nu trădează la prima vedere povestea incredibilă a vieții sale. Dintr-o modestie și o sfială specifică oamenilor mari, nu face caz de experiențele după care s-ar fi putut scrie cărți și turna filme. Le-a făcut, pe toate, cu dârzenia unui soldat și cu resemnarea unui mucenic. Nu o dată a plecat asumat, spre moarte și nu o dată a căutat și a privit-o drept în ochi. Dar Dumnezeu a vrut altfel. Așa că, azi, poate spune zâmbind că, paradoxal, „secretul nemuririi” sale e faptul că a stat mereu în umbra morții…
Născut într-o familie cu rădăcini imperiale bizantine, Paleologu, și deopotrivă în boierimea locală, Iamandi, Vasile Jacques Iamandi a primit de mic educație creștină și națională. Tatăl său, Dimitrie, a fost avocat al Poliției și al Siguranței statului pâna la 23 august 1944. Din cauza hărțuielilor și presiunii, s-a sinucis. Așa că, Vasile Jacques Iamandi a început drumul prigoanei de tânăr. Foarte tânăr.
În primăvara lui ’45 a fost dat afară din ultima clasă de liceu și din Clubul Sportiv al Armatei, unde practica motociclismul. După o vreme, a reușit să fugă cu mama lui din țară, dar prinși de miliția iugoslavă și însoțiți spre graniță, au reușit, cu prețul aurului pe care îl aveau la ei, să obțină două ore de libertate în care să dispară.
Întors în țară, s-a înscris în Marina Militară, tot cu gândul de a găsi o variantă de a fugi din țară.. După doi ani de Marină Militară a aflat că stagiul se prelungește cu un an.
A urmat o „revoltă în surdină”, cu mesaje de genul „Moarte lui Bodnăraș”. Știind că e căutat și bănuit a fi capul revoltei, a decis să plece din țară. E drept, „mobilul” nu era frica, ci dragostea pentru o tânără din suita regală.
Ajuns în Franța, a aflat că iubirea vieții lui urma să se mărite. Atunci decide să moară, dar nu oricum, ci eroic. S-a înrolat în Legiunea Străină și a fost trimis după o instrucție sumară în Indochina. Lupta contra gherilelor comuniste locale, cerându-se mereu, în linia întâi. A căzut prizonier și a pornit, împreună cu 800 de oameni, într-un marș forțat, pe jos, spre Moscova. După aproape un an, au ajuns 14 din 800 în lagărele rusești.
În comparație cu cele românești, Iamandi spune că erau mai „umane”: „Așa a fost. Am nimerit în Rusia, în ajunul morții lui Stalin. Înainte de debarcare ne-au dat niște pufoaice noi. Rușii ne-au dezbrăcat și ne-au dus la deparazitare. Când am ieșit n-am mai găsit pufoaicele, ci niște zdrențe militare rămase din al doilea război mondial, rupte și pline de sânge și așa mai departe. Am fost dus la Moscova, într-o școală de elevi tractoriști. Pentru prima oară după doi ani am dormit pe un pat cu cearceaf și prima oară când am făcut o baie după 2 ani. Aveam căcâiele așa bătute, că dacă intra un spin în talpă nu-l mai simțeam, că o perioadă am umblat desculți. Asta a durat 2 zile, apoi am fost anunțați că seara va avea loc un banchet. Rumoare între noi. Conducerea noastră o luase un băiat basarabean care știa rusește. El ne spunea tot ce se întâmplă. Seara ne-au dus cu un camion, la o sală cu multe mese, o masă de prezidiu. Era mâncare, băutură, era totul un mit. Pe la 12 am fost aduși înapoi. Pe la 2 noaptea au intrat gardienii cu mitraliere, basarabeanul nostru i-a luat la rost și l-au împușcat în fața nostră. Am fost duși la Lublianka”.
Românii au fost trimiși apoi în țară. Iamandi a fugit de sub escortă și a „haiducit” doi ani în capitală, perioadă în care a fost ascuns și în casa poetului Tudor Arghezi, de către fiica lui.
În 1955, un cunoscut care îl provocase să-l ucidă pe Gheorghiu Dej l-a trădat. A urmat arestarea și nouă ani de tortură în închisorile comuniste: Rahova, Jilava, Aiud, Gherla, coloniile de munca silnică din Delta Dunării.
Cel mai greu spune însă că fost la „stuf”: „a fost cea mai grea perioadă din puș-căria mea. Stuful se taie la temperaturi sub zero grade. Ei ne scoteau în noiembrie, stăteam cu picioarele în apă, de la 6 dimineața, la 6 seara. Alimentația era groaznică. Noaptea, când veneam și ne dezbrăcam cu hainele ude, se făcea condens și dimineața ne trezeam mai uzi decât la culcare. Dacă îngheța Dunărea, două-trei zile nu mai primeam mâncare. Mortalitatea era extrem de mare. Erau oameni bătrâni, infirmi, oameni la aproape 80 de ani. Comandantul era un plutonier analfabet. Dimineața dacă aveai o haină mai groasă, te dezbrăca că spunea că dacă ți-e cald nu muncești. Seara se aplicau pedepsele, cu lovituri, pentru cei care nu-și făceau norma. Norma era opt snopi de stuf pe zi. Snopul trebuia să aibă o mărime pe care abia să o cuprinzi cu brațul. La trei zile era câte un mort. Totul a culminat când aproape terminasem de recoltat stuful, și caralii aveau un cort unde fumau și beau votcă. De la un chiștoc a luat foc stuful. Am găsit un pistol mitralieră și am zis că-i secer pe toți. M-a oprit un camarad și mi-a spus „nu te gândi la tine, gândește-te la noi, care rămânem”, și l-am predat lui. Trei zile s-au purtat foarte frumos cu noi. Apoi a fost o anchetă, pe ei i-au arestat, pe noi ne-au trimis la altă colonie. Când am ajuns la Periprava, era Dunărea înghețată, și în loc să se pună puntea, au pus o prăjină. Lumea aluneca în apă, în râsul caraliilor.
I-am oprit pe colegi să mai coboare. Au pus puntea și am fost primul care am coborât. Pe mal mă aștepta Fecior, pe care îl condamnă acum, și mi-a dat un pumn în gură, am scuipat doi dinți și a început să dea în mine că i-am instigat. A doua oară, având voie să verificăm bagajul, am observat că mi-au dispărut bocancii și pentru că am raportat asta, a dat ordin caraliului să mă bată cu 25 la fund”.
În închisoare însă a cunoscut oameni excepționali, care spune că l-au ajutat să devină ceea ce este astăzi. Dintre toți, cel mai mult l-a impresionat un țăran simplu, arestat pentru că nu vroia să-și predea capra comuniștilor: „După revolta din Gherla, găsindu-se că am avut un amestec, deși n-am avut, am fost izolat 6 luni singur. Apoi am fost mutat într-o cameră pestriță. Într-o zi, caraliul a observat că acest țăran, Scripnic se numea, avea o cruce la gât. Caraliul a întins mâna să i-o ia, el s-a împotrivit. Caraliul a închis ușa, iar în acest moment Scripnic a luat cruciulița și a înghițit-o.
I-a spus: „bă, voi purtați steaua lui Stalin în frunte, eu am crucea în inimă și nu puteți să mi-o luați chiar dacă mor”. Mi-am dat seama că acel caraliu o să-l lovească, din instinct,
l-am tras la o parte pe Scripnic. A plecat și s-a întors cu comandatul și opt caralii, ne-a cerut numele și a început să ne lovească, ne-au scos pe culoar, sub o ploaie de lovituri și
ne-au băgat într-o celulă, au început să ne bată. Am căzut jos, eram o masă de sânge. Obosind, comandantul Istrate a urinat pe noi. Am rămas acolo, ne-a ajutat Dumnezeu și ne-am revenit. Am fost împreună cu acest om, peste tot, era un om extraordinar. E un om care merită să-i sărut picioarele. De câte ori venea cineva de la izolare, Scripnic scotea din desaga lui o bucată de pâine pe care și-o ținuse de la gură. Un gest extraordinar în condițiile acelea”.
I-a cunoscut și pe studenții arestați după Revoluția din Ungaria, așa că, atunci când a plecat, deși știa că pleacă spre „libertate”, a plâns, și el, și colegii săi. N-a plecat spre libertate, a mai fost ținut încă 8 luni la Dumbrăveni, fiind eliberat abia în decembrie 1964.
Cu greu, după eliberare, a putut să-și continue liceul, la seral. Se îndrăgostise însă de profesoara sa de chimie, Mariana Feneș, soția lui Duiliu Zamfirescu, nepotul scriitorului cu același nume. După ce a divorțat, Mariana a plecat în Canada, fiind „răscumpărată” de la regimul comunist de un unchi bogat. Dar în scurt timp, s-a întors și s-a căsătorit cu Iamandi. Cu greu, a plecat și el în Canada, dar cei doi au divorțat. Iamandi s-a întors în țară în 1977 și s-a căsătorit cu o fostă colegă de școală, Ștefana, femeia care îi poartă o grijă uriașă și datorită căreia spune că e azi în viață și cât de cât sănătos: „cea mai mare mulțumire e familia care se ocupă de mine, soția și nepoata. Eu nu țin cont de medicamente, de doctori, ele mă ajută și mă tratează. De un an și jumătate din cauza durerilor de coloană dorm în fotoliu, dar ele au grijă de mine”.
A plecat din nou în Canada, unde și-a făcut o situație, prin muncă. A devnit un reper în comunitatea românească de acolo. Dar în 2004 a decis din nou să se întoarcă în țară. Și a luat-o încă o dată de la zero.
Are, totuși, și o nemulțumire. Faptul că românii nu știu să trăiască libertatea pentru care generația lui a trăit și a murit: „Asta e lovitura cea mai grea. Noi am desconsiderat ce au făcut comuniștii. Am crezut că n-au reușit să facă acel om de tip nou, fără mamă, fără tată, fără patrie, fără Dumnezeu. Cu cât trece timpul, îmi dau seama că au reușit”.
Totuși, ca un luptător adevărat, nu-și pierde speranța și, citându-l pe Grigore Gafencu, spune că: „Această țară va fi salvată de tineri”, apoi continuă: „Eu n-o să văd deznodământul, dar sunt convins că până la urmă ne vom pune pe picioare”.
Azi, își deapănă amintirile cu detașarea cu care ai povesti un film: „A fost atât de miraculos, încât și eu mă minunez cum am putut rezista. Și mie mi se par de necrezut aceste aventuri, am rezistat poate și datorită constituției fizice, dar mai ales credinței. Mă ajută Dumnezeu, împotriva voinței mele. De unde am avut curajul? Atunci nu te gândeai la curaj, te gândeai doar că trebuie să faci cutare lucru. Mă consider un soldat care voi muri pe aceeași baricadă”. De fapt, Vasile Jacques Iamandi a descoperit secretul nemuririi: să nu ții la viață cu orice preț. Numai o viață demnă, liberă, „pe baricada” credinței tale merită trăită. Și, tot ea te scapă de moarte. De moarte sufletească.
„După 23 august, erau manifestațiile din Piața Palatului, unde scria „Regele și Patria”, acolo nu eram chemați de nimeni, veneam datorită credinței și educației pe care o aveam. Apăreau camioanele cu bătăuși, tăbăreau pe noi, fugeam în diverse locuri și după ce plecau, ne întorceam iar. Pe care puneau mâna îi duceau nu se știe unde. Am trecut prin aceste evenimente, bătându-mă parte-n parte cu ei”.
„Era educația primită: dragostea de patrie și de Dumnezeu. Aveam pe perete în clasă o icoană și fotografia familiei regale care au fost înlocuite cu cei din Comitetul Central. Aceste lucruri au generat și condamnări. Un tânăr care a văzut unde erau depozitate icoanele și tablourile, i-a dat jos pe bărboșii comuniști și-a pus iar pe rege și icoana. Acest lucru i-a adus o condamnare de 15 ani, și, mai mult, a trecut prin Reeducarea de la Pitești, care l-a distrus. Și ca el erau mulți alții”.
Vasile Jacques Iamandi
