Iranul este martorul unei recuceriri naționale

Ceea ce se întâmplă astăzi în Iran nu este nici obscur, nici ambiguu; este vizibil, audibil și documentat în toată țara, dar o mare parte a mass-media occidentale tratează acest fenomen ca și cum s-ar întâmpla în spatele unei ceți. Motivul nu este lipsa accesului sau insuficiența dovezilor, ci rezistența ideologică. Iranul este martorul unei recuceriri naționale, un moment în care o societate respinge în mod deschis întreaga ordine de guvernare și se revendică ca națiune politică unificată. Această realitate se ciocnește direct cu obiceiurile interpretative ale mass-media de stânga occidentale, care de aproape jumătate de secol au încadrat Iranul în categorii care nu mai sunt valabile, conform European Conservative.

În ultimele zile, Iranul a fost martorul celor mai mari proteste naționale din 2022, care s-au răspândit în majoritatea provinciilor sale. Aceste demonstrații depășesc cu mult nemulțumirile economice sau cererile reformiste. Ele reflectă o respingere largă și din ce în ce mai explicită a Republicii Islamice ca sistem de guvernare. Mesajul care se conturează în stradă este clar: segmente importante ale societății iraniene cer sfârșitul Republicii Islamice. Rapoartele din interiorul țării indică faptul că, pe 8 decembrie, demonstrațiile din Teheran și Mashhad au fost printre cele mai mari din 2009, cu familii prezente, inclusiv părinți care mărșăluiau cu copiii în cărucioare, un semn puternic al încrederii și unității naționale, mai degrabă decât al unor tulburări episodice.

În tot Iranul, protestele au loc în mod deschis și persistent; zilnic circulă videoclipuri din Teheran, Isfahan, Shiraz, Mashhad, Yazd și zeci de orașe mai mici. Mulțimile scandează „Moarte dictatorului”, distrug simbolurile regimului și, cel mai frapant, invocă o alternativă politică pe nume. Pentru prima dată din 1979, șahul este invocat la nivel național, mai precis, prințul moștenitor, Reza Pahlavi. Sloganuri precum „Aceasta este ultima bătălie, Pahlavi se va întoarce” și „Javid Shah” (Trăiască regele) nu mai sunt gesturi marginale; ele sunt răspândite geografic, diverse din punct de vedere social și repetate cu consecvență. Omiterea acestei realități nu este o neglijență; ea denaturează fundamental ceea ce se întâmplă pe teren.

O caracteristică izbitoare și fără precedent a protestelor actuale este apariția unui punct de referință politic unificator. Demonstrațiile au urmat primului apel oficial al prințului moștenitor Reza Pahlavi către poporul iranian după patruzeci și cinci de ani. În orașele din toată țara și în rândul diverselor grupuri sociale, majoritatea covârșitoare a demonstranților scandează deschis în sprijinul său, chemându-l să conducă tranziția și să se întoarcă.

O mișcare nu are nevoie de o structură formală de partid pentru a-și exprima conducerea. Direcția politică este articulată prin simboluri, memorie și continuitate, iar în Iranul de astăzi această articulare este neobișnuit de coerentă. Afirmația repetată în mass-media occidentală că mișcarea este „fără lider” funcționează mai puțin ca o analiză și mai mult ca un mecanism de protecție, permițând observatorilor să evite recunoașterea unei realități politice care contrazice ipotezele și narațiunile de lungă durată.

Contrastul dintre ezitarea mass-media și claritatea politică de la Washington este revelator. În timp ce mass-media de stânga se eschivează și relativizează, o parte a establishmentului politic american a fost neobișnuit de directă. Președintele Trump și-a exprimat în repetate rânduri sprijinul pentru poporul iranian și a avertizat că un regim care își ucide proprii cetățeni va avea de suportat consecințele, declarând în ultimele zile că, dacă regimul va reveni la uciderea în masă a demonstranților, Statele Unite vor fi gata de acțiune. Pe 9 ianuarie, prințul moștenitor iranian a cerut public sprijinul președintelui Trump în legătură cu X, legând în mod deschis revolta internă națională de un aliat strategic extern.

Această claritate, însă, declanșează rezistență în mass-media de stânga occidentală din motive care nu au legătură cu Iranul în sine. Acoperirea mediatică este filtrată prin prisma politicii interne occidentale, unde opoziția reflexivă față de Trump prevalează adesea asupra evaluării faptice. Sprijinul pentru iranieni nu este tratat ca o imperativ moral, ci ca un inconvenient politic. Când Trump susține iranienii împotriva regimului, instinctul nu este acela de a reevalua Iranul în mod onest, ci de a se opune poziției sale, deoarece provine de la el. Această dinamică a ajuns la un punct în care chiar și scandările auzite în Iran devin incomode. În cel puțin o demonstrație, protestatarii au declarat deschis „Pahlavi este regele nostru și Trump este aliatul nostru”, o frază care dărâmă simultan mai mulți piloni ai ortodoxiei de stânga.

Tăcerea cercurilor activiste occidentale dezvăluie aceeași falie ideologică.

Mulți dintre aceiași activiști care s-au mobilizat instantaneu pentru Gaza, care au încadrat Hamas în mod explicit ca mișcare de rezistență, care au inundat campusurile și străzile cu certitudine morală, sunt acum vizibil tăcuți. Când islamiștii se prezintă ca antioccidentali, sunt romantizați. Când o națiune se ridică împotriva islamo-stângismului în sine, când iranienii se confruntă cu sistemul ideologic care i-a guvernat prin autoritarism clerical și socialism revoluționar, răspunsul este indiferența, ezitarea sau cenzura directă. Problema nu este violența, ci direcția. Violența islamistă împotriva Occidentului este prezentată ca rezistență; rezistența iraniană împotriva islamismului este ignorată.

Pentru a înțelege această tăcere, trebuie să ne confruntăm cu o realitate mai profundă: stânga politică ca forță organizatoare a dispărut în Iran. Timp de decenii, narațiunile progresiste occidentale au abordat Iranul prin prisma unor perspective familiare: lupta femeilor, marginalizarea etnică, persecuția minorităților sexuale și nedreptatea economică, detașate cu grijă de suveranitatea națională și legitimitatea statului. Aceste categorii le-au permis comentatorilor străini să vorbească despre iranieni fără a-i recunoaște ca o națiune politică unificată. Acest cadru s-a prăbușit.

Revolta în curs nu este doar o revoltă feministă, nici o mișcare de fragmentare etnică, nici o revoluție bazată pe identitate, nici o luptă marxistă sau postcolonială. Este în mod explicit națională, centralizată și patriotică. Protestatarii scandează pentru Iran ca țară, nu ca o colecție de nemulțumiri. Ei invocă istoria, monarhia constituțională, cultura și memoria colectivă ca surse de legitimitate, opunându-se deschis islamismului. Acest lucru îngrozește mass-media de stânga occidentală, deoarece rupe narațiunea menținută timp de patruzeci și șapte de ani, narațiunea Republicii Islamice ca un proiect antiimperialist defectuos, dar autentic.

Mass-media occidentală de stânga persistă în a încadra Republica Islamică ca fiind reformabilă sau ca un sistem care se confruntă cu tulburări ciclice. Această încadrare se prăbușește sub o analiză atentă. Republica Islamică nu este o democrație defectuoasă. Este un aparat de putere islamist care guvernează prin coerciție, tratând societatea ca pe un captiv.

Reducerea revoltei la sancțiuni sau la costul vieții este, prin urmare, o denaturare profundă. Da, rialul s-a prăbușit, dar aceasta nu este o revoltă pentru pâine. Colapsul economic este acceleratorul, nu cauza. Cauza este ilegitimitatea politică construită de-a lungul a zeci de ani de represiune.

Răspunsul regimului confirmă această realitate. Forțele de securitate au deschis focul asupra protestatarilor. Spitalele au fost atacate. Sanctuarele medicale au fost violate. Aceasta nu este controlul mulțimii; este teroare de stat. Orice mass-media care încă descrie acest lucru ca fiind neclar nu dă dovadă de prudență, ci de evitare.

Ceea ce demonstrează astăzi poporul iranian este ceva ce cadrele de stânga occidentale se străduiesc să interpreteze: o națiune care se revendică fără scuze. Unitatea, istoria, cultura și simbolurile naționale nu sunt folosite ca gesturi nostalgice, ci ca instrumente de coerență și legitimitate politică. Acest moment nu se potrivește cu limbajul rezistenței permanente sau al victimizării. El reflectă, în schimb, o afirmare colectivă a responsabilității, continuității și agenției politice. De aceea, tăcerea care îl înconjoară pare atât de deliberată.

Ceea ce se întâmplă în Iran nu este ascuns. Este filmat, documentat și articulat în mod deschis în toată țara. Provocarea nu este de natură probatorie, ci interpretativă. O mișcare care respinge islamo-stângismul și afirmă suveranitatea națională impune o reevaluare a narațiunilor care au rămas necontestate timp de decenii. Indiferent dacă mass-media occidentală alege să se implice în această realitate acum sau mai târziu, evenimentele în sine vorbesc cu o claritate din ce în ce mai mare. Iranul nu este martorul unor tulburări episodice; el trece printr-o reevaluare națională și va fi înțeles ca atare, indiferent cât timp unii preferă să se uite în altă parte.