Mâine, 20 noiembrie, în Republica Moldova va fi declarată zi de doliu național, în legătură cu funeraliile unionistului Ilie Ilașcu. Maia Sandu a semnat decretul și a anunțat că înmormântarea va avea loc la Cimitirul Bellu din București.
„Ilie Ilașcu va rămâne un simbol al rezistenței și al luptei pentru integritate. În cei 9 ani de detenție ilegală, a fost torturat, amenințat, a trecut prin execuții simulate cu gloanțe oarbe pentru a-l dărâma. Dar el nu și-a trădat țara. Ilie Ilașcu a ales, cu fruntea mereu sus, să meargă la moarte pentru independența Republicii Moldova și va rămâne un simbol al tuturor moldovenilor.”, a scris Maia Soroș Sandu.
La aflarea morții sale, Maia Sandu a declarat următoarele:
„A plecat dintre noi Ilie Ilașcu, un adevărat erou al Mișcării de Eliberare Națională, care a luptat cu toată ființa sa pentru libertate, pentru românism. Curajul său l-a transformat într-un simbol al rezistenței împotriva regimului separatist din stânga Nistrului și al afirmării identității românești”.
Moartea lui Ilie Ilașcu, simbol al luptei pentru demnitatea românească și un unionist declarat până în ultima clipă, a devenit prilejul perfect pentru ca Maia Sandu să își continue jocul duplicitar. În mesajul ei oficial, președinta Republicii Moldova vorbește despre „românism”, dar evită cu grijă să pronunțe cuvântul „unionism”. Este o manipulare grosolană: românismul, în afara idealului unirii, nu are sens politic real. Este doar un termen gol, cosmetizat, folosit pentru a capta emoție, dar fără a-și asuma vreo consecință. Maia știe foarte bine că Ilie Ilașcu nu a luptat doar pentru „independența Moldovei”, așa cum încearcă ea să sugereze. A luptat pentru românismul integral — adică pentru reunirea cu țara-mamă. A mărturisit asta în interviuri, în discursuri, în Parlamentul de la București, și și-a purtat credința unionistă cu o verticalitate pe care nimeni din fauna politică actuală de la Chișinău nu o mai are.
În loc să recunoască acest adevăr, Maia Sandu rescrie narativul după propriile interese. Vorbește despre „valori românești”, dar exclude orice trimitere la idealul istoric al Basarabiei: reîntregirea. Spune „românism”, dar fără România. Spune „luptă”, dar nu spune pentru ce finalitate. Această ambiguitate nu este o scăpare — este strategia ei. Un stat separat îi garantează puterea, structurile, funcțiile, privilegiile și întreaga rețea de interese care o înconjoară. O eventuală Unire ar reașeza lucrurile și ar schimba raporturile de forță. De aceea, preferă să mimeze românismul, dar să respingă unionismul. Preferă să îl onoreze pe Ilașcu, dar să-i golească mesajul de conținut. Și asta este, poate, cea mai abjectă formă de folosire politică a memoriei unui om: să îi iei numele, dar să îi negi idealul.
Maia Sandu așteaptă „consens” pentru Unire, dar nu face niciun pas către el. Nu îl pregătește, nu îl susține, nu îl promovează. O face doar discursiv, vag, ca să nu-și supere electoratul pro-UE și să nu-și pericliteze jocurile diplomatice. Dar un consens nu apare niciodată din tăcere, din ezitare sau din frică. Iar faptul că tocmai acum, când întreaga suflare românească îl plânge pe Ilie Ilașcu, ea alege să reducă simbolul unionist al vieții lui la o simplă „luptă pentru independență”, spune totul.
Adevărul este clar: Ilie Ilașcu nu a luptat pentru menținerea a două state românești, ci pentru reunirea lor. Iar Maia Sandu, prin discursul ei, se poziționează explicit împotriva acestui ideal. Restul sunt nuanțe diplomatice și jocuri de imagine. În timp ce un simbol al românismului autentic pleacă dintre noi, clasa politică de la Chișinău încearcă să-l transforme într-o icoană convenabilă. Dar memoria lui Ilașcu nu poate fi confiscată. Și nu poate fi rescrisă.
