Mitul dezvoltării prin fonduri europene

Pentru că în campaniile electorale primarii se laudă cu atragerea de fonduri europene, iar partidele mari se laudă cu direcția ”pro-europeană” și cum se va revărsa cornul abundenței peste noi, dacă mergem pe acest parcurs, în loc de a concepe local o strategie bazată pe resursele naturale ale fiecărei țări, să vedem cât este mit și cât este realitate.
Mass-media a implantat la nivelul mentalului colectiv ideea că ne dezvoltăm prin fonduri europene. A făcut acest lucru aruncând informația în timp ce nu erați atent la subiect, ci la ceva diferit: cât erați atent la știri, la TV, radio, vi s-au prezentat reportaje pe această temă, cu așa-zise ”povești de succes”, dar fără rezultate concrete consistente și fără prezentarea tuturor detaliilor și a dedesubturilor. S-au prezentat nu știu ce ”modernizări” făcute de vreun primar care a renovat un oraș sau un primar din mediul rural care a făcut canalizare în sat. Am înnebunit? Asta făceau și comuniștii pe vremea lui Dej. Adică voi prezentați ca poveste de succes cu fonduri UE ceea ce făceau primarii acum 80 de ani cu taxele colectate de stat?
Prin repetare a rămas ideea întipărită în minte, la fel ca atunci când auzi șoapte în mulțime și reții mesajul.

Puține sunt cazurile în care s-au folosit fonduri europene pentru dezvoltare economică reală, serioasă. Ele sunt, mai degrabă, excepția și nu regula! Cunosc și cazuri de făbricuțe făcute cu astfel de fonduri, în regim de cofinanțare. Însă patronii care au reușit cu chiu cu vai acest lucru au venit cu o parte din bani de acasă și de la alți investitori privați, pe lângă experiența vastă în antreprenoriat serios (alte fabrici) avută dinainte.

Menționez că am avut tangență cu obținerea de fonduri și am văzut cum se obțin și cum se utilizează. Nu vorbesc doar dându-mi cu părerea, după o scurtă lecturare online.

De ce dezvoltarea prin fonduri europene este o iluzie?

1. În primul rând, aceste fonduri nu provin din vreo Peșteră a lui Aladin din subsolurile UE, plină cu comori, ci sunt bani colectați tot de la statele membre, dar redistribuiți conform politicilor UE. Deci, tot banii voștri, dar trecuți prin alt mecanism și mai birocratic! De regulă, aceste fonduri se acordă în regim de cofinanțare, adică doar un anumit procent din valoarea proiectului. Procentul variază în funcție de tipul proiectului, axa de finanțare, etc.

2. Fondurile se dau pe diverse axe de dezvoltare sau implementare. Nu se dau pe ce are țara X nevoie stringentă, ci se dau pe niște politici generale gândite pentru toate țările Uniunii, însă pe baza experienței (limitate) de viață a funcționarilor care le stabilesc. Doar cu titlu de exemplu de diferență culturală: Funcționarii vestici au trăit în societăți urbanizate și nu pot înțelege idei precum o gospodărie auto-sustenabilă din mediul rural. Pentru ei mâncarea vine la raft. Habar n-au de ciclul de producție. Așadar este foarte improbabil ca politicile stabilite de aceștia să acopere nevoile specifice unui mod de viață diferit de ceea ce au experimentat domniile lor.
Societățile vestice au alt grad de dezvoltare urbanistică și industrială și politicile comune vor viza chestiuni de care au nevoie și ei în momentul de față.

3. Obținerea fondurilor este condiționată de mai mulți factori: de la diverse condiții de eligibilitate (care impun, uneori, bariere artificiale pentru cei ce vor să aplice), până la formalismul în care proiectele trebuie elaborate. Dacă pentru unele axe de finanțare formatul în care este scris proiectul poate fi realizat și de către persoane mai istețe care se apucă de unii singuri să le conceapă, pentru altele este nevoie de firme sau echipe specializate pe scrierea de proiecte, cu experiență anterioară pozitivă în obținerea lor. De exemplu, am lucrat cu o firmă în care respectivii știau din experiența trecută ce este acceptat și ce nu, ce barem se aplică, de regulă, etc. Lucruri necesare care nu se regăseau menționate explicit în caietul de sarcini sau anunțurile de lansare. Acestea sunt și niște mici capcane în care cei fără experiență în proiecte anterioare își rup gâtul.
Se naște, astfel, o nouă industrie și birocrație: cei care scriu și derulează proiectele. Și ca o notă auxiliară majoritatea acestor firme îți scriu proiectul nu doar pentru taxa de scriere, ci ca să faci cu ei și derularea lui: partea de management, partea de execuție, partea de marketing, partea de auditare, alte servicii, etc.

4. Execuția proiectului se face în etape, dar banii din fonduri se decontează de către finanțator la sfârșitul fiecărei etape. Adică, tu, ca persoană juridică, cheltuiești în avans banii pentru fiecare etapă fie din bugetul firmei/ instituției și abia după ce cheltuiești banii, faci cererea de decontare. O parte au bani, dar majoritatea fac credite bancare pentru finanțarea etapelor, credite care nu-s gratuite, ci cu dobândă. Dacă la verificarea operațiunilor din fiecare etapă se constată abateri de la planul inițial sau de la condițiile vagi ale axei de finanțare, cheltuielile corespunzătoare nu se decontează sau, în unele cazuri, nu se mai decontează nimic.

5. Auditare cu probleme
În unele axe de finanțare regulile sunt atât de stricte încât se riscă pierderea tuturor banilor deja cheltuiți pe etapele anterioare dacă se încalcă niște reguli absurde. Ca exemplu, una din firmele care se ocupă cu scrierea și derularea proiectelor pe fonduri mi-a povestit că au derulat un proiect, care la dotări, printre altele, au luat un router Wifi de Internet. Acesta s-a defectat după scurtă vreme. Clientul a aruncat router-ul și a cumpărat altul din banii proprii. La audit, la fața locului, s-a constatat înlocuirea router-ului cu altul care nu era cu numărul de serie prevăzut în contractul de achiziție. Auditorul a intrat la bănuieli de suspiciuni de fraudă la achiziții și s-a cerut returnarea banilor pe întreg proiectul, din cauza unui banal echipament de o valoare ridicolă.
Așa că există un risc major de insolvență dacă banii necesari pentru a implementa fiecare etapă sunt luați prin credit!

6. Lipsa controlului
Orice antreprenor serios (nu buticar cu covrigărie la colțul străzii) care a creat o afacere medie sau mare știe că unul din cele mai importante lucruri este să deții controlul asupra tuturor elementelor afacerii tale. Politicile UE variază cu timpul, iar pe viitor nu ai nici o certitudine că banii colectați de la țările membre vor fi folosiți pe aceleași axe. În plus, țările membre se plâng că pentru acordarea fondurilor de către Uniune către fiecare țară, birocrații de la Bruxelles au ajuns să impună condiții sau să forțeze prin negociere directă sau chiar să condiționeze întreg procesul de acceptarea de către statele naționale a unor condiții/ politici în alte domenii. De genul, vă dăm drumul la tranșe, dar schimbați chestiile X, Y și Z în legislația voastră, de regulă chestiuni care țin de protecționismul național sau de suveranitate, sau chestiuni care înlesnesc afacerile multi-naționalelor (facilități fiscale, redevențe minime la exploatarea resurselor, etc.) Ex: vândut pământuri la străini fără nici o limită, privatizarea unor active ale statului, etc. După principiul ”Ce vă dăm cu o mână, vă luăm pe altă parte, cu mâna cealaltă.”

7. Risipa
Achizițiile de bunuri și servicii trebuie făcute doar din anumite sisteme, gen SEAP, dacă depășesc anumite valori. În teorie este o idee bună, pentru a preveni cheltuieli iraționale și pentru a forța gradul de verificare. În practică, firmele înregistrate în astfel de sisteme practică adaosuri comerciale considerabile, uneori dublu sau triplu față de achiziția aceluiași bun sau a unuia echivalent ca performanțe de la firme din alte zone. Ca să nu mai zic că unele firme înregistrate în astfel de platforme sunt ale clientelei politice/ securistice. Altă condiție este ca bunul/ serviciul să fie achiziționat din spațiu UE (măsură protecționistă). Iarăși, pare o idee bună, dar nu înseamnă că obții raportul calitate/ preț optim și minimizezi risipa.

8. Caietele de sarcini, unele condiții impuse, unele politici sunt restrictive pentru actorii economici locali și sunt gândite să favorizeze firmele occidentale. Se ajunge ca marile proiecte să fie luate de companii din Vest sau să cumperi produse/ servicii de la ele, indirect, prin firmele locale. În Polonia a fost o întreagă dezbatere pe această temă anul trecut, pentru că majoritatea banilor atrași de ei prin fonduri ajungea la firme din Germania din cauza baremelor pe care trebuiau să le respecte pentru a obține finanțarea. La fel, fondurile UE date pentru energie verde ajungeau să susțină economia Germaniei, pentru că parcurile foto-voltaice sau eoliene erau construite cu echipamente UE. Și cine le producea? Germania! Adică noi, birocrații UE, vă colectăm banii voștri și vă dăm voie să-i folosiți doar dacă luați marfa de la firmele noastre.

9. Datele oficiale spun că România a obținut de 3 ori mai mulți bani din fonduri UE decât suma cu care a contribuit la UE.
Parțial adevărat, însă Diavolul se ascunde în detalii. Precum am menționat în punctele de mai sus, banii direcționați prin fondurile UE nu sunt cheltuiți optim, ajung la finalul circuitului la firme din Vest, banii necesari pentru derularea etapelor proiectului până la decontare sunt luați de la bănci din Vest care percep dobândă (inclusiv primăriile se împrumută la bănci și dobânzile se plătesc din banii din taxe și impozite). Deci acest 3X, care nu e obligatoriu să rămână la fel pe termen lung, sunt bani care nu ajung în economia românească/ locală, neapărat, ci doar ni se dă cu ei pe la nas, după care o parte din sumă ajunge unde trebuie.

10. O altă impresie falsă este că fiind ”europene” totul e cinstit și nu există corupție! Fals! S-au creat rețele de influență și de spăgi pentru acordarea acestor fonduri. Atât la nivel național, cât și la nivel european! Mafia și corupția nu au dispărut, ci s-au metamorfozat într-o formă mai elaborată și mai cizelată, care nu mai bate la ochi din exterior pentru profani.
Omul simplu, de regulă salariat, nu-și bate capul cu detaliile economice-financiare despre ceea ce înseamnă derularea unui proiect cu fonduri. El reține doar ceea ce-i convine, niște povești de succes din întreaga aventură. El ignoră riscurile și costurile ascunse pentru că nu și le asumă el, ci alții. Ca un cumpărător care admiră o mașină de lux în vitrină dar nu știe cum s-a fabricat și cu ce costuri.

Fondurile UE nu pot fi un instrument de dezvoltare principal în strategia unui stat. Când auziți din gura unui politician că strategia lui este de a atrage fonduri europene înseamnă că e plin de gargară și că trebuie să schimbați canalul. Fondurile UE pot fi văzute ca un bonus, nu zic nu! Însă o strategie serioasă de dezvoltare a unei țări trebuie să se bazeze pe specificul local (geografic, resurse naturale), pe dezvoltarea și perfecționarea capitalului uman. Și totul ținând cont de ce resurse ai disponibile în scurt timp.