Pr. Prof. Dr. Docent Mihai VALICĂ: Filantropie Diaconală creștină sau asistență socială?

1. Filantropie Diaconală creștină sau asistență socială?

Caracteristica fundamentală a Ortodoxiei, după dimensiunea liturgică este Filantropia diaconală, adică slujirea izvorâtă din iubire de oameni. Diferența dintre slujirea filantropică și asistență socială este una substanțială: prima este de origine treimică, reprezentând una dintre cele mai mari virtuți creștine, definită de Sfântul Ioan Gură de Aur, ca artă și știință dumnezeiască, iar a doua este de sorginte umană, concepută după modele sociale seculare. „Filantropia și diaconia creștină sunt o artă, o știință dumnezeiască, care, ca și alte arte și științe trebuie învățate […] Meșterul și Învățătorul acestor științe sunt Dumnezeu Tatăl și Hristos prin Duhul Sfânt” (Johannes Chrysostomus, Hom. 52, 4-5 in Matthaeum, in: P.G., 58, 500/1; Johannes Chrysostomus, Hom. 52, 3 in Matthaeum, in: P.G., 58, 665).

Aceste puteri dumnezeiești lucrează în noi pentru a face ca arta și știința binelui, precum și credința să devină „lucrătoare prin iubire” (Galateni 5, 6) și ne ajută, de asemenea, să prezentăm convingător lumii iubirea milostivă, ca fiind mai atractivă decât egoismul şi empatia, mai atractivă decât păcatul indiferenței, deoarece „Dumnezeu este cel ce lucrează în noi și ca să voim și ca să săvârșim, după a lui bunăvoință” (Filipeni 2, 13).

Un creștin bun trăiește iubirea milostivă în mod faptic, așa cum se și roagă liturgic: „Că milostiv, bun și iubitor de oameni Dumnezeu ești și Ție slavă înălțăm Tatălui și Fiului și Sfântului Duh…”. Astfel, Filantropia treimică devine model pentru Filantropia Diaconală a Bisericii.

„Primele bolniţe din mănăstiri, primele spitale, farmacii la noi la români şi, în general, în ţările ortodoxe au fost înfiinţate de Biserică. În fiecare din aceste aşezăminte s-a unit rugăciunea cu ştiinţa medicală; rugăciunea, ca ajutor primit de la Dumnezeu, cu înțelepciunea celor care au fost chemaţi să săvârşească această slujire de medic […] întreaga asistenţă socio-medicală este de origine creştină, chiar şi în statele europene, occidentale, secularizate, primele instituţii medicale au fost înfiinţate de Biserică” spune Preafericitul Daniel în predica din duminica slăbănogului.

Termenul de asistență socială este un termen secular, care definește o profesie a unui funcționar public sau privat și are ca obiect de activitate doar pe cei săraci sau aflați în dificultate, pe când Filantropia Diaconală ortodoxă, după cum scrie Sfântul Vasile cel Mare, în epistola nr. 113, are și un caracter profilactic și nediscriminatoriu, cuprinzând, pe lângă săraci și bolnavi și pe cei bogați, sănătoși și puternici: „slujim lui Dumnezeu prin aproapele, cel puțin în trei moduri;

1. îngrijirea bolnavilor şi ajutorul celor săraci, exercitând prin aceasta dimensiunea iubirii vindecătoare şi mângâietoare a Bisericii;

2. protecția celor sănătoși şi sprijinul celor bogați;

3. susținerea şi perfecționarea celor puternici, prin care se exercită dimensiunea profilactică a Bisericii împotriva bolilor, a sărăciei şi a decăderii unei societăți”.

Deci, Sf. Vasile cel Mare consideră Biserica lui Hristos filantropică și diaconală prin excelență, întrucât are în vedere şi pe cei bogaţi şi pe cei sănătoși şi pe cei puternici şi pe cei desăvârșiți.

Biserica este datoare moral să-i sprijine pe toți deopotrivă, ca ei să devină mai puternici, mai bogaţi, mai desăvârşiţi, însă şi mai generoşi faţă de cei săraci, adică nu bogaţi, puternici și desăvârșiți doar pentru sine, ci şi pentru aproapele lor. (Vezi: Koschorke, Klaus, Spuren der alten Liebe. Studien zum Kirchenbegriff des Basilius von Cäserea, (Paradosis 32) Freiburg (CH), 1991, S. 24).

Întrebarea firească este următoarea: de ce în Biserica Ortodoxă Română se folosește doar sintagma asistență socială, având în vedere o asemenea învățătură biblică și patristică atât de atotcuprinzătoare, generoasă și unică din tot spațiul creștin?

Răspunsul este ușor de intuit: există o tendință de organizare „euro-atlantică” a Bisericii creștine și a tuturor religiilor, în contextul globalizării, din partea unor organisme internaționale și ecumenice, care doresc să reformeze și să „reducă” creștinismul la o variantă „soft”, centrat mai mult pe direcții sociale și culturale, la care Biserica Ortodoxă, din păcate, în ultima vreme, se aliniază fără nici o reacție de împotrivire.

Dreapta credință, respectiv Ortodoxia naște Ortopraxia, adică fapta cea bună izvorâtă din dreapta credință, dacă este săvârșită ca o prelungire a slujirii Liturghiei Cuvântului și a Sfintei Euharistii, în care trebuie să-și aibă izvorul. Ea trebuie „să curgă” din Sfântul Altar spre lume. Ortodoxia este actuală și dinamică numai dacă rămâne în jurul Sfântului Altar, ca loc de reper şi de acțiune, în tot ceea ce face, şi rămâne la înălțimea dragostei lui Hristos şi extinde dimensiunea liturgică, până la întâlnirea ei cu dimensiunea cosmică şi științifică, pentru a transforma lumea în slujire hristică a aproapelui, după modelul Mântuitorului nostru Iisus Hristos şi al Sfinților Părinți.

„Cine vrea să slujească filantropic, acela trebuie să trăiască liturgic şi cine vrea să slujească liturgic, acela trebuie sa trăiască filantropic şi diaconic, deoarece noi trebuie să credem şi să acționăm, așa cum ne rugăm”. (Dr. Mihai Valică, Eine heutige Philanthropiewissenschaft und Diakonietheologie im Kontext der Orthodoxen Lehre und der Tradition der Rumänisch-Orthodoxen Kirche, Ph. D defence, Christiana Publishing House, Bucureşti, 2008, pp. 343-347; 412-422; in PDF format on the, Universitätsbibliothek Freiburg, website, at: https://www.freidok.uni-freiburg.de/volltexte/5713/). Sugestive și îndrumătoare, în acest context, sunt cuvintele: „pe noi înșine şi unii pe alții şi toată viața noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm”

Asistența socială folosește modelul lumii, care hrănește trupuri înfometate pentru cimitir (pământ), în timp ce Filantropia Diaconală pregătește pe om pentru cer, prin cateheză și prin viața liturgică, la care beneficiarii trebuie să ia parte.

Filantropia diaconală îşi pierde vocația divină atunci când transformă persoana umană în cifre statistice și cuantificări fiscale, când finalitatea nu mai este mântuirea sufletelor, ci raportarea unui număr cât mai mare de porții de mâncare, pachete sau ajutoare bănești oferite săracilor, bolnavilor, etc., activitate făcută de ochii lumii pentru a „justifica” dreptul nostru firesc de a exista eclezial!

Prin această strategie inutilă, Biserica recentă se aliniază duhului lumii, măsurând cantitativ, statistic și fiscal milostenia. Absolut în nici un verset din Sf. Scriptură nu se menționează fapta bună cu valoare fiscală, ci, doar se aproximează numărul beneficiarilor unei acțiuni de binefacere: exp. Mântuitorul Iisus Hristos a hrănit cu 5 pâini și doi pești „ca la 5 mii de suflete, în afară de femei și copii” (Matei 14, 21).

În schimb, Iisus Hristos precizează valoarea fiscală, numai atunci când este vorba de talanții dăruiți de Dumnezeu (Matei 25, 14-28), pentru a-i pune în slujba bunăstării economice personale sau comunitare și pentru a ne cere socoteală de felul cum i-am înmulțit, risipit sau îngropat.

De aceea, în Sfânta Scriptură există 2350 de versete cu temă economico-fiscală, (Howard DAUTON, Studiu Biblic Financiar, Ed. Crown Financiar Ministries, 2004), prin care Dumnezeu ne învață cum trebuie să ne administrăm bunurile în mod eficient. (L. Burkett, H. Dayton, D. Rae, Studiul Biblic Financiar şi Afaceri ca la Carte; Ed. Crown Financial Ministries, 2004).

Însă, atunci când săvârșim o faptă bună, Iisus Hristos ne cere discreție totală și să nu o trâmbițăm (Matei 6, 2), ci milostenia să o facem „într-ascuns” (Matei 6, 4) în așa fel, „să nu știe stânga ce face dreapta” (Matei 6, 3). Nici chiar la Înfricoșătoarea Judecată a lui Hristos, după ultimele șase criterii ale Judecății, vedem că, nu ne cere statistici economico-filantropice sau câți bani s-au cheltuit pentru cei flămânzi, însetați, goi, străini, bolnavi sau în temniță.

Așadar, pentru a nu hrăni pe „mama minciunii”, adică statistica de conjunctură socială, corectă politic, dar neavenită în spațiul eclezial, ar fi potrivit ca „raportul de fapte bune”, cerut de unele centre eparhiale, să fie conceput după specificul filantropic ortodox dintotdeauna, din punct de vedere biblic, patristic și tradițional și să fie depus, semestrial sau chiar anual.

Modelul de a completa un „chestionar de fapte bune” ar putea fi cel de mai jos, care ar evita unele modele neavenite de tip rotaryan/himeric/ipocrit sau secular, din care lipsesc termenul de „creștin/ă”.

Paradoxul este că, la Facultățile de Teologie Catolică, se predă Filantropia (respectiv Caritasul) cu apelativul de „învățătură creștină”, (Caritaswissenschaft und christliche social Lehre), pe când în Ortodoxia românească recentă este folosită doar noțiunea de Asistență Socială, neglijând total apelativul de creștină!

Este un compromis inacceptabil, doar pentru a ne încadra într-o grilă guvernamentală bugetară, care va perverti Filantropia Diaconală a Bisericii într-o propagandă de imagine a unei personalități clericale, va genera mândrie, ipocrizie, laudă deșartă, populism și osândă veșnică.

Este total neavenită diplomația eclezială actuală de a se justifica în fața lumii seculare și a demonstra cu emfază, prin statistici și rapoarte fiscale „faptele mărețe” ale asistenței sociale, culmea, săvârșite de Biserică, însă fără a urma doctrina și tradiția Ortodoxiei, doar pentru a „motiva” dreptul la existența liturgică și ecleziologică, de dragul activităților sociale. Nimic mai jalnic și chiar „apostatic”, cu scuzele de rigoare.

„Hristos nu a câștigat dragostea oamenilor oferindu-le „doar” pâine pământească, nici satisfăcându-le dorința lor de senzație prin săvârșirea unor minuni la comandă, ci, dimpotrivă, tuturor ne-a arătat şi recomandat Crucea biruinței”. Aproape întreaga istorie ne arată că, în mare parte omenirea a ales sclavia înșelăciunii acestei lumi, a păcatului și a bunăstării materiale cu orice preț, a coabitării cu persecutorul, preferând calea ispititoare comodă, sugerată de diavol, decât cea deschisă de Mântuitorul.

Este de preferat bobul de muștar al credinței şi al dragostei, decât mulțimea proiectelor sociale şi a „munților” de bani.

Toate faptele Filantropiei Diaconale sunt fără suflet, dacă nu au pe Duhul Sfânt. Biserica Ortodoxă are nevoie de duhovnici și preoți devotați pe probleme pastorale, orientate spre îndumnezeirea omului și nu are nevoie neapărat de preoți, pe post de directori generali și consilieri peste consilieri, preocupați doar de bunăstarea credincioșilor, pe principii de politici sociale, europene, economice și utilitariste.

Or, Ortodoxia trebuie să poarte de grijă de social, în cadrul Bisericii și să aducă socialul în Biserică și în jurul Evangheliei și nu Biserica în social, fară ca socialul și politicul să se simtă îngrădite, neglijate sau frustrate. (Pr. Prof. Dr. Mihai Valică, Prof. dr. univ. Pavel Chirilă, dr. Andreea Băndoiu și dr. Cristian George Popescu, Teologia Socială, Ed. Christiana, București, 2007, pp. 54-55).

Altfel, se va neglija propovăduirea Cuvântului și a Sfintei Euharistii, slujind „la mesele secularismului, birocrației statisticii „politically correct” și ale globalizării fără de Hristos, aglomerând viața pastorală a preotului, până la risipire, până la epuizare fizică și psihică, dacă vor încerca să pună în practică modelele laice de „binefacere și de inventariere a milosteniei”.

Vor rezista sănătoși, dar ipocriți, doar cei ce vor raporta fals „recolta la hectarul de neghină” a administrației parohiale. O birocrație inutilă este întotdeauna în dauna vieții pastorale.

Forma de raportare, cerută de unii neavizați teologic, cu precizarea: „Se vor menționa ajutoarele oferite exclusiv de parohie, nu se vor trece praznice sau pachete oferite de alte persoane” este neavenită și neconformă cu Revelația divină, întrucât credincioșii, care fac praznice sau oferă pachete săracilor, în Biserică, sunt excluși de la faptele comune ale Bisericii, contrar a ceea ce ne spune Îngerul Bisericilor din Apocalipsă 2, 2, 19; 3, 1, 8, 15: „Știu faptele tale…”, bune și rele.

Deci, faptele, fie bune fie rele, a fiecărui credincios botezat în Biserica lui Hristos sunt văzute și știute de Dumnezeu, lăudate sau dezaprobate, întrucât Biserica cuprinde și pe cei buni și pe cei răi, iar faptele credincioșilor sunt considerate generic ca: „faptele tale…”, adică ale comunității ecleziale, așa cum scrie și Înaltpreasfințitul Părinte Arhiepiscop CALINIC, în valoroasa carte intitulată: Familia și Filantropia. Două instituții divino-umane, (ed. Crimca, Suceava, 2020), p. 130: „Binefăcătorii aduceau daruri spre a fi împărțite în Biserică…”.

Germania alocă 52 de miliarde de Euro cultelor pentru a face programe de caritate. Nouă, ortodocșilor români, nu ne-au restituit, aproape nimic, din ce ne-au jefuit părinții comuniști ai actualilor guvernanți, însă au pretenția să facem asistență socială în locul lor, cu banul văduvei și cu banii puțini ai Bisericii, și eventual, să devenim o anexă a Ministerului Protecției Sociale.

Taxele și impozitele se plătesc de cetățeni către Stat și nu către Biserică, pentru a avea grijă de ei, inclusiv din punct de vedere social, întrucât conform Constituției, Art. 1 (3), „România este stat de drept, democratic și social, în care demnitatea omului, drepturile … sunt garantate”.

2. Concluzii

Primii creștini pentru a face față slujirii aproapelui, nedreptăților sociale și persecuției de tot felul, au separat slujirea cuvântului lui Dumnezeu, de „slujirea la mese”, considerând că, prioritare sunt săvârșirea Sfintelor Taine, propovăduirea și mărturisirea revelației divine și nicidecum oferirea de servicii sociale de cinci stele. Aceasta este paradigma istorică autentică a Filantropiei Diaconale creștine și comportamentul pastoral-duhovnicesc firesc al Bisericii Ortodoxe.

Dacă Filantropia Diaconală se va transforma în justificare socială de fațadă, pentru a-și „apăra” dreptul la existență în fața lumii seculare și va intra în jocul de marketing concurențial cu Statul sau cu alte culte, atunci se va vorbi, cât de curând, de o eșuare şi de o secularizare „de tip ortodox” a Filantropiei Diaconale, așa cum s-a întâmplat cu caritatea sau diaconia altor culte, care nu știu, actualmente, cum să mai scape de poverile sociale, sub care s-au angajat benevol cândva în istorie, deoarece Statul respectiv nu putea face față solicitărilor numeroase ale celor săraci.

În același impas va intra și Biserica Ortodoxă Română, dacă va implementa metodele sociale laice, masonice, rotaryene sau confesionale și nu va urma Filantropia Bisericii tradiționale, care se săvârșea inițial, în subsidiar cu multă discreție, cu scop misionar, profetic şi soteriologic. Biserica Ortodoxă nu trebuie să devină o anexă a Ministerului Protecției Sociale, ci trebuie să rămână un Spital Duhovnicesc de vindecare și de îndumnezeire a omului.

O Biserică, dacă se ascunde în spatele fațadelor sociale, nu are viitor. O Biserică, dacă se teme într-atât de prigoanele timpului, încât îşi cosmetizează diplomatic mesajul mântuitor, sub masca unui sistem social adus la zi, și cu iluzia falsă că, va fi tolerată pentru mesajul hristic mărturisit uneori cu curaj, nu are viitor.

O Biserică, dacă foloseşte dubla măsură – adică una spune în Biserica şi alta în faţa lumii seculare -, privind propovăduirea și apărarea credinţei ortodoxe și nu are puterea de a declara cu bărbăție mărturisitoare ceea ce trebuie, deschis, fără şiretenii şi făţărnicii diplomatice, nu are viitor.

3. Propuneri și perspective paradigmatice ale Filantropiei Diaconale ortodoxe

O Biserică aliniată la duhul mondialismului ocult, la modelele filantropice străine de duhul Ortodoxiei, care va neglija modelul hristic/treimic şi patristic al filantropiei diaconale tradiţionale, care va neglija aspectul iubirii milostive, profetice, soteriologice și apologetice, acea Biserică va conduce la un creştinism post – Ortodoxie.

Speranţa şi steaua polară a Creştinismului rămâne doar Ortodoxia mărturisitoare în duh şi-n adevăr, Ortodoxia firească a Sfinților Părinţi, dacă îşi arată și își oferă razele ei mântuitoare în Ortopraxie, adică Filantropia Faptelor Diaconale de pe Calea cea Dreaptă, ca rod al experienței Harului şi al Filantropiei Cuvântului, ce încununează Liturghia de după Liturghie¹ .

3.1. Un posibil model „de raportat faptele bune cu discreție” având ca fundament teologic Revelația divină și Catehismul ortodox

Acest model solicită conștiința fiecăruia, în mod firesc, întrucât fiecare preot poate da un răspuns sincer și pozitiv, datorită activității sale pastorale preoțești, care include în mod inevitabil multe din faptele milei trupești și a milei sufletești. Se evită, astfel, ipocrizia statistică a numărului de beneficiari și cuantificarea fiscală a milosteniei.

Din punct de vedere misionar și pastoral este firesc să încurajăm și să impulsionăm pe clerici și pe credincioși la săvârșirea faptelor bune, ca văzând (nu trâmbițând) oamenii faptele noastre cele bune să slăvească pe Tatăl nostru cel din ceruri ( Matei 5, 16).

Însă, trebuie să mai știm, în același timp că, „prin har suntem mântuiți, prin credință, și aceasta nu este de la noi: este darul lui Dumnezeu; nu din fapte, ca să nu se laude nimeni. Pentru că a Lui făptură suntem, zidiți în Hristos Iisus spre fapte bune, pe care Dumnezeu le-a gătit mai înainte, ca să umblăm întru ele” (Efeseni 2, 8-10).

Pr. Prof. Dr. Docent Mihai VALICĂ