Un om bun. Are două surori care Îl iubesc pe Mântuitorul. Îl cheamă cu liota de ucenici, îi hrănesc cu dragoste. Hristos Îl iubește pe Lazăr pentru firea lui simplă, interiorizată. Îi place să tacă și să asculte cuvintele Cuvântului. Stă la masă cu Însuși Dumnezeu.
Și deodată se îmbolnăvește. Grav. Cheamă surorile să trimită cuvânt Logosului. Se zbate în chinurile morții. Așteaptă în zadar pe Dumnezeu. Se uită în praful drumului poate vine Mângâietorul. Și plânge. Marta cea bătăioasă și Maria cea simțitoare ca o mlădiță de măr, îi stau aproape. Îi șterg sudoarea. Au trimis veste. Dar veștile merg greu. Nu sunt telefoane, în vremea aceea.
Iisus întârzie încă două zile acolo unde era. Prietenul lui era în ghearele morții și El, Viața cea nemuritoare, stă departe. E toată pedagogia iubirii lui Dumnezeu care ne lasă să murim pentru a învia. Așa cum a făcut și cu minunea Lui infinită: Fiul Lui.
Iisus le zice ucenicilor că Lazăr a adormit. Amin, moartea e un somn, o ațipire lină în brațele Celui ce te-a iubit de când nu existai. Și apoi, văzând cât de naivi sunt ucenicii, le zice pe față: Lazăr a murit. Și mă bucur că n-am fost acolo. Ca să vedeți că am putere asupra Vieții și pot porunci morții să piară din fața Mea și din întregul univers.
Și Iisus ajunge la Betania. Lazăr murise de patru zile. Muștele verzi bâzâiau în căldura infernală în jurul trupului lui mort. Mirosea greu, primii viermi mâncau din carnea lui. Sufletul lui cutreiera prin smârcurile morții, prin adâncul Sheolului. Vedea drepții și patriarhii și proorocii cum stau și așteaptă izbăvirea. I se rupea inima de așa durere prin cețurile întunericului.
Hristos ajunge la mormânt. Marta Îl mustră. Maria plânge cu amar și El îi mărturisește că El e Învierea și Viața. Începutul veșniciei și Veșnicia însăși. Și Dumnezeul cerurilor plânge pe buza gropii umanității condamnate la întuneric. Vede miliardele de suflete pe care le iubește infinit cum se pierd în moarte din prostie. Simte toată povara Crucii mai grea decât tot universul și toată iubirea lui călcată în picioare de bebelușii pe care i-a zidit.
Dumnezeu plânge.
Și strigă Lazăr, vino afară! E în aceste cuvinte toată zbaterea omenirii înaintea mormântului, toată iubirea lui Dumnezeu, proorocia Învierii, vestea de taină a ridicării universale din morți, durerea infinită și bucuria nesfârșită a Tatălui care sărută plângând rănile Fiului Său pe Cruce. E revolta lui Dumnezeu, strigătul Lui când schimbă osia istoriei, când condamnă umanitatea la nemurire. Din iubire.
Și bietul Lazăr. Sufletul lui intră în trupul putred, și o forță enormă de viață il umple de vlagă si de lumină. Toată viața lui va sta în tăcere și în rugăciune, ascultând în adâncul inimii, strigătul acela dumnezeiesc: Lazăr, vino afară.
preot Ioan Istrati
