Nu există nimic mai rău decât blasfemia! Niciun păcat nu se compară cu acesta! Nimic altceva nu-L umple de mânie pe Dumnezeu, decât faptul că se huleşte Numele Lui. De aceea, trebuie ca nimeni să nu rămână nepăsător şi să se îndemne la rău, dar nici să rămână indiferent dacă-l aude pe prietenul sau vrăjmaşul său hulind. Acest păcat înmulţeşte toate relele, ne tulbură şi ne face confuză toată viaţa, ca în cele din urmă să ne pregătească iadul fără de sfârşit şi pedeapsa de nesuportat.
Omul care se arată necredincios şi-L huleşte pe Dumnezeu, cel care se împotriveşte legilor Lui şi nu vrea niciodată să părăsească această iubire deşartă, nebunească, se aseamănă cu beţivul şi nebunul; mai rău, el se înconjoară de cei care se găsesc în stare de dezmăţ şi şi-au pierdut minţile, chiar dacă el însuşi pare că nu simte acest lucru. Hula şi vorbirea de rău, chiar dacă se nasc în suflet, nu râmân însă înlăuntrul lui, ci întinează şi limba care le grăieşte, pângăresc şi auzul care le îndură. Ca şi alte veninuri, ele otrăvesc şi sufletul şi trupul.
De ce huleşti?
Sunt unii oameni care hulesc degrabă atunci când săvârşesc o greşeală, sunt înjuraţi de cineva, se îmbolnăvesc, sau simt durerea. În felul acesta însă, nici nu-şi îndreaptă greşeala, nici nu se răzbună pe cel care înjură, nici nu-şi alină durerea bolilor, ci mai mult, îşi pierd şi câştigul duhovnicesc la răbdării.
Spune-mi, omule, din ce pricină blestemi şi scoţi din gura ta cuvinte rele? Oare ţi se face suferinţa mai uşoară? Dar să zicem că ar deveni mai uşoară! Deci, vei îndrăzni să jertfeşti mântuirea sufletului tău, ca să aduci mângâiere trupului tău? Ce faci, omule? Pe Mântuitorul şi Binefăcătorul, şi Ocrotitorul şi Tutorele tău Îl huleşti? Sau nu simţi că alergi spre prăpastie şi te împingi pe tine în vâltoarea pierzării cele mai rele? Diavolul pe toate le pune la cale, ca să te arunce în această volbură! Şi dacă vede că prin suferinţă începi să huleşti, imediat îţi va mări durerea, o va face şi mai mare, încât să cazi în deznădejde. Dacă îşi dă seama însă că o rabzi cu bărbăţie şi că îi mulţumeşti lui Dumnezeu pe măsură ce suferinţa creşte, atunci se îndepărtează degrabă, deoarece te luptă zadarnic. Se întâmplă acelaşi lucru ca şi cu câinele care stă lângă masă: dacă îl vede pe unul care mănâncă aruncându-i ceva, atunci rămâne acolo în continuare. Dacă stă însă lângă masă o dată, de două ori, fără să primească nimic, se îndepărtează, de vreme ce nu-i este de folos să aştepte. La fel este şi diavolul: are continuu gura deschisă asupra noastră. Dacă îi arunci precum unui câine un cuvânt de hulă, după ce-l va primi, va ataca din nou. Dacă stărui însă să-i mulţumeşti lui Dumnezeu, îl pierzi prin înfometare, şi-l sileşti să se îndepărteze degrabă.
Mulţumirea ca antidot
Aşa că în loc să huleşti în momentele cele grele, mai bine să mulţumeşti lui Dumnezeu! În loc să cazi în deznădejde, să dai slavă! Deschide-ţi inima Domnului, strigă rugându-te cu putere, grăieşte cu glas mare, preamărindu-L pe Dumnezeu. Astfel, se uşurează şi suferinţa ta, deoarece mulţumind diavolul pleacă departe, iar ajutorul lui Dumnezeu vine lângă tine şi te ocroteşte.
Dacă huleşti, vei pierde şi sprijinul lui Dumnezeu, diavolul se va ridica mai sălbatic împotriva ta, dar şi pe tine te vei vătăma mai rău. Nimic dintre cele bune nu este asemenea mulţumirii, aşa cum nimic nu este mai rău decât hula. Mulţumirea este comoara cea mare, bogăţia sporită, bunul neînfrânt, arma cea tare. Dimpotrivă, hula adânceşte răul şi ne lipseşte încă şi mai mult de cele pe care le-am pierdut. Ai pierdut bani? Dacă mulţumeşti lui Dumnezeu, foloseşti sufletul tău şi dobândeşti bogăţie mai mare, deoarece ai câştigat bunăvoinţa Domnului. Dacă blestemi însă în afară de lucrurile pe care le-ai pierdut, îţi pierzi şi mântuirea. Astfel, nici pe acelea nu le vei mai găsi, şi sufletul tău îl vei pierde.
“Dar simt în necaz, şi îmi pierd cumpătul!” te îndreptăţeşti tu înaintea mea. Nu, nu sunt de vină pentru aceasta strâmtorările care te înconjoară, ci indiferenţa ta.
Dar oare nu este de vină sărăcia? Nu este sărăcia pricina hulirilor, pentru că atunci trebuia ca toţi săracii să hulească. Căci îi vedem pe mulţi care trăiesc în sărăcie şi lipsuri mari, mulţumind continuu, în timp ce pe alţii care, chiar dacă se bucură de bogăţie şi lux, nu încetează să înjure şi să hulească. Deci, să nu zicem că boala, sărăcia şi viaţa grea ne silesc să hulim. Nu sărăcia, ci nesăbuinţa, nu boala, ci dispreţul faţă de Dumnezeu, nu suferinţele care vin una după alta, ci lipsa de evlavie îi conduc la hulă şi la orice fel de răutate pe cei care nu iau aminte.
Pilda lui Iov
Dovadă pentru toate acestea este fericitul Iov care în timp ce se găsea în mare strâmtorare, nu numai că n-a hulit, ci L-a preamărit pe Dumnezeu şi I-a zis: “Gol am ieşit din pântecele mamei mele şi gol mă voi întoarce în pământ! Domnul a dat, Domnul a luat; fie numele Domnului binecuvântat” (Iov 1, 21). Aşadar, când diavolul a crezut că l-a biruit pe Iov, atunci s-a întâmplat să plece ruşinat, fără să scoată niciun cuvânt.
“Stai, diavole! De ce fugi? Nu s-au întâmplat toate câte le-ai voit? N-ai distrus toate turmele lui? Nu i-ai ucis copiii? N-ai vlăguit şi trupul lui? Aşadar, de ce pleci?” “Plec – zice diavolul – pentru că, deşi s-au întâmplat pe de o parte toate câte am voit, însă ceea ce am poftit mai mult, şi pentru care le-am născocit pe toate celelalte, n-am dobândit. Plec pentru că Iov n-a hulit! I-am provocat atâtea suferinţe, ca să-l fac să hulească, însă de vreme ce n-am reuşit acest lucru, n-am câştigat nimic! În loc să-l pierd, l-am făcut mai strălucitor şi mai slăvit!”
Deci, Iov este lăudat nu pentru că a pătimit atâtea rele, ci pentru că le-a răbdat pe toate, mulţumind lui Dumnezeu. Unul ca noi pătimeşte mult mai puţin, şi huleşte, se înfurie, blesteamă pe toată lumea şi se ridică împotriva lui Dumnezeu. Un astfel de om este judecat nu pentru că a pătimit, ci pentru că a blestemat. Şi nu l-au silit necazurile să hulească, pentru că atunci ar fi trebuit s-o facă şi Iov. A blestemat din pricina voinţei lui bolnave. Aşadar, pe măsura dispoziţiei noastre, toate devin fie uşor de îndurat, fie de nesuferit.
Un obicei rău
În multe rânduri, limba din obişnuinţă se grăbeşte să spună un cuvânt urât. Deci atunci, înainte să sloboadă hula, muşc-o puternic cu dinţii. Este mai de dorit să-ţi curgă sânge din limbă, decât să poftească în cealaltă viaţă o picătură de apă, şi să nu poată să-şi împlinească nici această mângâiere. Este mai bine să rabde acum durerea trecătoare, decât să sufere atunci pedeapsa veşnică, precum limba bogatului din parabolă, care chiar dacă se aprindea de sete, nu găsea nici o uşurare (Luca 16, 24-25). Şi de ce iertare vom avea parte, sau ce răspuns vom da, dacă de zeci de mii de ori aducem ca justificare obişnuinţa? Se spune că un retor din vechime avea obiceiul să păşească, mişcându-şi continuu umărul drept. Deci, şi-a biruit această obişnuinţă în felul următor: şi-a aşezat pe umeri cuţite ascuţite şi astfel de frică să nu se taie s-a vindecat de obiceiul cel rău. Acestuia urmează-i şi tu, ca să-ţi domoleşti limba. În loc de cuţit însă aşază deasupra ta pedeapsa lui Dumnezeu, şi în acest fel vei birui. Pentru că este cu neputinţă să fim înfrânţi vreodată, dacă ne îngrijim cu atenţie şi luareaminte, ca să purtăm această luptă.
Mărinimia lui Dumnezeu
Dumnezeu a dat poruncă să iubeşti pe vrăjmaşii tăi şi tu îţi întorci faţa de la Dumnezeu, Care te iubeşte? A dat poruncă să spui cuvinte frumoase celor care te înjură, şi să faci rugăciuni pentru cei care te vorbesc de rău, şi tu grăieşti de rău pe Binefăcătorul şi Ocrotitorul tău, fără ca Acesta să te nedreptăţească cu nimic? Oare n-ar putea să te slobozească din încercarea pentru care îl huleşti acum? N-o face însă ca să devii mai vrednic. Nu este oare nesăbuinţă să avem în gura noastră lipsă de evlavie, dispreţ, şi să luăm în deşert numele Domnului îngerilor, de vreme ce puterile cereşti pronunţă sfânt numele Lui, cu cutremur, uimire şi admiraţie?
“L-am văzut pe Domnul stând pe un scaun înalt şi măreţ şi poalele hainelor Lui umpleau templul. Serafimi stăteau înaintea Lui, fiecare având câte şase aripi: cu două îşi acopereau feţele, cu două picioarele, iar cu două zburau şi strigau imul către altul, zicând: “Sfânt, Sfânt, Sfânt este Domnul Savaot, plin este tot pământul de slava Lui” (Isaia 6, 1-3). Şi dacă trebuie să atingi Evanghelia, îţi speli mai întâi mâinile, şi după aceea o ţii cu mult respect şi evlavie.
Deci, nu te înfiori să scoţi cuvinte nepotrivite cu limba ta faţă de Stăpânul Evangheliei şi să-L huleşti? Desigur, că pe Dumnezeu nimeni nu poate să-L păgubească cu jignirile lui, nici să-L arate mai strălucitor cu doxologiile Lui. Dumnezeu îşi păstrează întotdeauna aceeaşi slavă, care nici nu se măreşte prin elogii, nici nu se micşorează prin blasfemii. Dimpotrivă, la oameni se întâmplă următorul paradox: cei care-L preamăresc primesc ei înşişi folos din doxologie, în timp ce aceia care-L hulesc şi-L dispreţuiesc se pierd pe ei înşişi. Despre cei care-L blesteamă pe Dumnezeu s-a spus: “Cel care aruncă piatră în sus, peste capul său aruncă” (Sirah 27, 25). Adică cel care o aruncă primeşte o lovitură puternică în cap, pentru că piatra nu va putea să străbată cerul, ci se va întoarce la cel care a aruncat-o. Aşa este şi cel care slobozeşte hule spre ceruri. Nu va putea să-L vatăme niciodată pe Dumnezeu cu nimic, de vreme ce este Cel mai sus şi Cel mai înalt. Stăpânul nu este vătămat cu nimic, dar omul prin fapta sa, îndreaptă sabia împotriva propriului suflet, arătându-şi nemulţumirea faţă de Binefăcătorul său.
Pedeapsa cea dreaptă
Scriptura spune: “Cel ce va grăi de rău pe tatăl sau pe mama sa, acela să fie omorât” (Numeri 21, 17). Porunca aceasta a fost potrivită pentru Vechiul Testament, când vârsta duhovnicească a omenirii era copilărească. Ce-am putea însă, să spunem acum despre cei care în timp ce vieţuiesc în vremea harului, rostesc cuvinte grele nu faţă de tatăl sau mama lor, ci faţă de însuşi Dumnezeu, Care este Creatorul şi Cârmuitorul lumii întregi? Ce pedeapsă se va da acestora? Ce chin pe măsură ar fi de ajuns pentru răutatea lor? Ce râu de foc, ce vierme neadormit, ce întuneric mai dinafară, care legături, ce tânguiri, ce plânset? Toate chinurile, şi cele prezente şi cele viitoare nu sunt de ajuns ca să pedepsească pe măsură, sufletul care a ajuns la o asemenea răutate! Aşadar, hulitorii nu merită să vadă nici soarele! Cei care îl hulesc pe Dumnezeu nu sunt vrednici să se bucure de creaturile Lui, mai ales de vreme ce acestea îl preamăresc şi-L cinstesc pe Făcătorul lor. Aşa cum un fiu care-l înjură şi-l necinsteşte pe tatăl său nu este vrednic să fie slujit de robii lui, ci dimpotrivă, este vrednic de pedeapsa cea mai grea! Şi dacă sunt pedepsiţi cei care-L hulesc pe împăratul pământesc, cu cât mai mult trebuie să fie pedepsiţi cei care-L blesteamă pe împăratul îngerilor? Dar cineva va întreba: “de ce unii simt pedepsiţi în viaţa aceasta şi alţii în viaţa cealaltă?” Într-adevăr, Dumnezeu îi pedepseşte pe unii aici, şi pe alţii nu. Adică, îi pedepseşte aici pe unii hulitori, ca să înceteze răutatea lor şi să le uşureze pedeapsa în viaţa viitoare. Sau ca să-i izbăvească cu desăvârşire, iar ceilalţi hulitori văzând pedeapsa pedagogică, poate vor deveni mai înţelepţi. Pe alţii Dumnezeu nu-i pedepseşte ca să-i ruşineze îndelunga lui răbdare, să se pocăiască şi să scape şi de pedeapsa de aici şi de cea de acolo. Dacă stăruie însă în răutatea lor, atunci vor răbda mai mare pedeapsă pentru dispreţul deplin faţă de lipsa de răutate a lui Dumnezeu.
Dumnezeu ne rabdă
Aşadar, să lepădăm cuvintele rele, hulele şi grăirea de rău. Să nu-l hulim nici pe aproapele, nici pe Dumnezeu, pentru că mulţi dintre aceştia care grăiesc cuvinte rele semenilor lor, au ajuns chiar la această nebunie: să-şi ridice glasul împotriva Domnului întregii zidiri! Şi vedem că Dumnezeu este hulit în fiecare zi, şi nimănui nu-i pasă! Dar ce zic în fiecare zi? În fiecare ceas! Este hulit de cei bogaţi şi de cei săraci, de cei cărora le merge bine şi de cei care sunt strâmtoraţi, de cei prigoniţi şi de cei aflaţi la cârmuire. Şi este înjurat în timp ce este prezent, şi vede şi aude! Îl mâniem în fiecare zi, şi Acela îndură cu îndelungă răbdare. Ia seama în ce mod ne vorbeşte însuşi Dumnezeu când este hulit! În Vechiul Testament spune: “Poporul Meu, ce ţi-am făcut?” (Miheia 6, 3). Şi în Noul Testament: “Saule, Saule, de ce mă prigoneşti?” (Fapte 9, 4). Nici fulgerul nu l-a aruncat, nici n-a poruncit mării să se ridice şi să-i înghită pe hulitori, nici pământului să se deschidă şi să-i înghită. Dar şi soarele îl înalţă, trimite ploaia, şi pe toate le dăruieşte din belşug celor care-l hulesc. Dumnezeu îndură, rabdă îndelung şi este gata să-i ierte pe hulitori dacă se pocăiesc şi promit că niciodată nu vor mai blestema. Este de ajuns să mărturisească cineva păcatul său şi va fi izbăvit de pedeapsa dumnezeiască.
Cum vei fi îndreptat ?
Aşadar, plânge, oftează, dă milostenie, răspunde lui Dumnezeu şi împrieteneşte-te cu El. Curăţă-ţi limba şi nu-L mânia. Dacă cineva cu mâinile pline de murdărie ţi-ar cuprinde picioarele şi te-ar ruga, nu numai că n-ai voi să-l asculţi, ci l-ai şi îmbrânci. Tu cum îndrăzneşti acum să te apropii de Dumnezeu, cu limba ta murdară? Pentru că limba este mâna celor ce se roagă, şi cu aceasta se sprijină pe genunchii lui Dumnezeu. Prin urmare, n-o întina cu hulele, ca să nu-ţi spună şi ţie Dumnezeu: “Când înmulţiţi rugăciunile voastre, Eu nu le ascult” (Isaia 1, 15) pentru că de limbă depinde viaţa sau moartea” (Pilde 18, 21) şi: “Din cuvintele tale te vei îndreptăţi, şi din cuvintele tale te vei osândi” (Matei 12, 37). Păzeşte-ţi limba mai mult decât ochii! Limba este ca un animal împărătesc. Dacă-i pui căpăstru, şi-l înveţi să se mişte cu supunere, împăratul va putea să stea deasupra lui. Dacă o laşi însă fără frâu, să meargă pe unde voieşte, fără rânduială, atunci se face şaretă a diavolilor şi a demonilor.
Gândeşte-te că atunci când te împărtăşeşti, primeşti în gura ta Trupul şi Sângele lui Hristos. Deci, păzeşte-ţi curată limba de grăirea cea rea, de înjurături, de hule, de jurăminte false, etc. Pentru că este lucru josnic ca limba care s-a colorat cu Sângele Stăpânului şi s-a făcut sabie de aur, tu s-o foloseşti spre hule. Respectă cinstea cu care a cinstit-o Dumnezeu, şi n-o coborî în josnicia păcatului.
Ridică-l pe fratele tău!
Aşadar, de vreme ce vorbim despre blasfemie, vreau să vă cer tuturor o favoare: să-i înţelepţiţi pe oamenii din cetatea voastră care hulesc! Să le limitaţi mânia, să le cuminţiţi cugetul, să vă îngrijiţi pentru mântuirea lor, să înceteze această mânie care este înlăuntrul lor. Să le puneţi strajă gurii, să le închideţi gurile ca pe nişte izvoare dătătoare de moarte, să le preschimbaţi în ceva contrar pornirii lor. Şi dacă trebuie să murim pentru acest lucru, vom primi un mare câştig. Deci, să nu rămânem nepăsători când vedem că este hulit Stăpânul nostru comun. Nepăsarea aceasta va aduce un mare rău în cetate, întrucât, crima hulei îi va împovăra pe toţi. Este o nedreptate publică. Şi nu spune acest cuvânt nepăsător: “Ce mă interesează pe mine? Eu n-am nicio legătură cu hula!”
Doar cu diavolul n-avem nicio legătură, în timp ce cu ceilalţi oameni, avem multe în comun. Pentru că şi aceştia au aceeaşi fire ca şi noi, locuiesc pe acelaşi pământ, au acelaşi Domn şi urmează să se bucure de aceleaşi bunuri ca şi noi. Deci, să nu spunem că n-avem nimic comun cu aceştia, pentru că rostim cuvânt satanic, care vădeşte neomenie diavolească. Nu este oare necuviincios când vedem în agora încăierare de oameni, să alergăm să ne împrietenim cu cei certăreţi, – de ce să-i numesc oameni? – iar când vedem un animal căzut, să alergăm cu toţii să-l ajutăm să se ridice, în timp ce faţă de fraţii noştri care se pierd rămânem nepăsători? Hula se aseamănă cu dobitocul împovărat care a căzut, pentru că n-a putut să ţină povara supărării lui. Apropie-te şi ridică-l şi cu cuvintele şi cu faptele, şi cu blândeţe şi cu asprime. Felurit să fie medicamentul vindecării! Dacă ne îngrijim astfel pentru mântuirea aproapelui, se vor îndrepta degrabă şi hulitorii, dar şi noi vom deveni râvnitori şi vrednici de iubire. Şi ceea ce este mai important, toţi ne vom învrednici să ne desfătăm de bunurile care ne-au fost pregătite, cu harul şi iubirea de oameni a Domnului nostru lisus Hristos Căruia Se cuvine slava şi cinstea, împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt, în vecii vecilor.”
(extrase din Glasul Sfintilor Parinti – Sf. Ioan Gura de Aur, p. 258-271, Ed. Egumenita, 2008)