Născut din părinţi iubitori de Dumnezeu, în jurul anului 1300, Ioan va creşte în grija mărturisirii dreptei credinţe, împlinind totodată în viaţa sa şi porunca iubirii semenilor. Purtându-se cu toată cuviinţa faţă de cei din jurul său, el se arată chip al blândeţilor, aşa cum deprinsese de la preoţii şi dascălii cetăţii de la care tânărul a luat învăţătură pentru înţelegerea adevărurilor nepieritoare ale Evangheliei şi spre mărturisirea cu statornicie a dreptei credinţe. În îndeletnicirile sale, făcând negoţ asemenea majorităţii locuitorilor Trapezuntului, Ioan adesea călătorea prin cetăţile şi târgurile de pe malurile Mării Negre. Tânărul creştin se arăta tuturor stăpânit de dorinţa dobândirii desăvârşirii şi a agonisirii mântuirii celei făcute de Mântuitorul nostru Iisus Hristos, făcând milostenii celor lipsiţi, mângâind pe cei în necazuri, ocrotind pe cei neajutoraţi şi apărând dreapta credinţă a Bisericii Răsăritului, în care se născuse şi crescuse şi din ale cărei frumuseţi se împărtăşise. Dorea să-i facă şi pe alţii părtaşi comuniunii deplinei bucurii pe care toate acestea le procură sufletului frământat şi însetat de aflarea adevărurilor dumnezeieşti. De aceea, tânărul Ioan se bucura de o deosebită preţuire în faţa tuturor, ceea ce desigur nu era pe placul unor negustori dornici să aibă cât mai multă clientelă.
Cum s-ar putea el lepăda de Hristos Care l-a ocrotit şi i-a dat deplina bucurie a credinţei şi a iubirii?
Într-una din călătoriile sale spre Cetatea Albă, râvnitorul Domnului discuta adesea cu neguţătorul apusean Reiz care îşi arăta făţiş împotrivirea faţă de credinţa propovăduită de el. Dovedindu-i-se că nu are dreptate în cele afirmate, Reiz lăsă totuşi germenele răutăţii să se cuibărească în inima sa, hotărând în sine să se răzbune pe tânărul Ioan. Ajuns la Cetatea Albă, care în acea vreme era încă sub stăpânirea tătarilor nogai, negustorul Reiz căută să-şi ducă la îndeplinire josnicul său gând de răzbunare. Mergând la eparhul cetăţii, negustorul veneţian îi spuse că Ioan ar vrea să treacă la religia cea străveche a tătarilor. Această veste l-a bucurat foarte mult pe dregătorul tătar, care a cinstit cu daruri alese pe Reiz. El a poruncit totodată să-i fie adus şi acest tânăr minunat, dornic să îmbrăţişeze credinţa altaică a strămoşilor săi. De aceea, el l-a întâmpinat rostindu-i cuvinte măgulitoare.
Însă mărturisitorul adevăratului Dumnezeu, înţelegând urzeala şi ticăloşia lui Reiz, a simţit un fior care i-a străbătut întreaga fiinţă: cum s-ar putea el lepăda de Hristos Care l-a ocrotit şi i-a dat deplina bucurie a credinţei şi a iubirii? De aceea, cu tăria izvorâtă din trăirea adâncă a credinţei celei adevărate, ca şi mucenicii de altădată, a răspuns cârmuitorului tătar: „să nu-mi fie mie a mă lepăda de Hristos, căci ce-ar putea despărţi inima mea de „Soarele dreptăţii” şi de „Răsăritul cel de Sus” şi a mă întoarce în întunericul necunoştinţei de Dumnezeu. Preaputernice eparhe, vorbele care ţi s-au spus despre mine sunt mincinoase, sunt iscodiri răutăcioase. Eu nu voiesc să dispreţuiesc bunătatea pe care mi-ai arătat-o, dar nu pot să mă lepăd de Hristos „Lumina lumii””.
Aceste vorbe calde şi pline de blândeţe, dovadă a flăcării credinţei şi iubirii transfiguratoare a „ghiaurului”, au mâniat puternic pe eparh, considerând cele spuse de tânărul Ioan drept o dispreţuire a credinţei tătărăşti. De aceea a poruncit ca el să fie supus unor munci groaznice.
Dar în toiul chinurilor, mărturisitorul ortodox lăuda neîncetat pe Dumnezeu pentru că l-a învrednicit de asemenea pătimiri, mulţumindu-I pentru darul de a purta pe trupul său „rănile lui Hristos”. „Binecuvântat eşti Dumnezeule şi preamărit eşti, Lumină în trei străluciri: Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh”.
Caznele la care a fost supus i-au întărit întreaga fiinţă. Prin suferinţele cele trecătoare, de Dumnezeu iubitorul Ioan a ajuns la vrednicia de a se face părtaş tuturor darurilor dumnezeieşti, a dobândit „cununa” vieţii veşnice. Pentru aceasta i s-a luminat faţa de o lumină strălucitoare, mai presus de fire.
Văzând cei care-l chinuiau pe Ioan că prin grele pătimiri nu reuşesc să biruiască tăria credinţei „ghiaurului”, l-au înfăţişat din nou ighemonului care l-a ispitit: „Dacă vei primi credinţa noastră, îndată voi chema medici iscusiţi din India şi din Persia, care-ţi vor tămădui durerile şi rănile trupului”.
Dar Ioan, încredinţat că mai de preţ este să obţină „cununa” prin aceste pătimiri, i-a răspuns: „O, preamărite conducător, nu te îngriji de rănile trupului meu, căci prin cele stricăcioase se dobândesc cele netrecătoare. Numai cel ce rabdă până la sfârşit se va mântui, iar mie să nu-mi fie a mă sfinţi şi a mă încununa decât prin răbdarea chinurilor pentru mărturisirea lui Hristos, Care a spus că „în lume necazuri veţi avea; dar îndrăzniţi. Eu am biruit lumea” (Ioan 6, 33)”. Aceste cuvinte ale purtătorului de chinuri l-au mâniat şi mai mult pe eparh, care a poruncit să fie pus la cazne şi mai înfricoşătoare. Astfel, iubitorul de Dumnezeu a fost legat de coada unui cal şi târât pe caldarâmul cetăţii. Trupul lui era sfâşiat de pietrele ascuţite ale străzilor, însă buzele nu încetau să înalţe rugăciuni către Atotţiitorul, Care pe toate le rânduieşte cu înţelepciune. Tăria în credinţă a lui Ioan l-a determinat pe unul dintre chinuitori, cuprins de furia întunecată a necredinţei, să scoată sabia şi să-i taie capul. Astfel, prin moarte mucenicească, mărturisitorul Domnului a primit cununa cea neveştejită a slavei sfinţilor şi vrednicia de a fi unul dintre „casnicii” Lui.
Aceste slăvite moaşte au fost aşezate în Catedrala mitropolitană din Cetatea de Scaun a Sucevei
Pentru a-şi exprima mânia lor faţă de Sfântul Ioan, tătarii nu au dat voie creştinilor din Cetatea Albă să ia trupul de pe caldarâm şi să-l prohodească după rânduiala creştină. Dumnezeu însă, înaintea Căruia bineplăcută este moartea celor ce şi-au săvârşit viaţa în cucernicie şi bună-credinţă, a arătat marea Sa iubire faţă de noul ales trimiţând îngerii să tâmâieze trupul lui Ioan cu laude cereşti şi cu doxologii. Un necredincios din cetate, văzând această arătare minunată a îngerilor în veşminte strălucitoare, a crezut că acolo au venit preoţii creştini, care încălcând porunca hanului s-au apucat să-l prohodească pe martir. De aceea, păgânul a vrut să tragă cu săgeata asupra lor, cu gândul de a-i ucide, pentru neascultarea şi nesupunerea lor. Dar iată că o altă minune s-a petrecut: mâinile acelui necredincios au rămas lipite de arc şi de săgeţile cu care voise să săvârşească o nouă nelegiuire. Abia după ce a mărturisit cele întâmplate a fost izbăvit de pedeapsa cerbiciei lui, prin puterea şi lucrarea lui Dumnezeu, Care săvârşeşte fapte minunate prin sfinţii Săi. Relatarea tainicelor întâmplări a înfricoşat pe eparh, care a dat slobozenie creştinilor să ridice trupul lui Ioan şi cu cinstea cuvenită să-l prohodească. Astfel, moaştele slăvitului pătimitor au fost îngropate, după rânduiala Bisericii Ortodoxe, în cimitirul creştin din Cetatea Albă, săvârşindu-se prin aceasta „logodna” mucenicului lui Hristos cu pământul nostru strămoşesc.
Deşi se simţea vinovat în faţa conştiinţei sale de moartea mucenicului Ioan din Trapezuntul Anatoliei, negustorul Reiz şi-a încărcat cugetul cu o nouă nelegiuire. El
şi-a pus în gând să fure aceste moaşte şi să le ia cu sine, pentru ca de revărsările minunilor de care auzise să se bucure conaţionalii săi. Dar şi cu acel prilej are loc o altă minune. Preotului care slujea la biserica cimitirului i s-a arătat în vis chipul mucenicului Ioan, descoperindu-i gândul mârşavului veneţian. Mergând la cimitir, preotul a surprins pe Reiz asupra faptului, după cum i se spusese în vis, zădărnicind astfel planul nelegiuitului. De aceea aducând creştini în procesiune, a dus cu mare cinste moaştele Sfântului Ioan în biserica cetăţii a cărui hram îi poartă numele, aşezându-le în sfântul altar. Aici au stat ele aproape 70 de ani, revărsând multe binefaceri asupra celor ce veneau şi îngenuncheau în faţa raclei, cerând mijlocirile sale înaintea lui Dumnezeu, de la Care pogoară toată darea cea bună şi tot darul cel desăvârşit.
Vestea minunilor ce se săvârşeau prin moaştele Sfântului Mucenic Ioan cel Nou se răspândiseră în toată ţara Moldovei, al cărei ocrotitor a fost socotit atunci. Evlaviosul domn Alexandru cel Bun, care cu înţelepciune reuşeşte să obţină din partea Patriarhiei Ecumenice recunoaşterea canonică a mitropolitului Moldovei, Iosif Muşat, dorea ca această împlinire istorică şi de mare importanţă bisericească s-o pecetluiască cu mutarea sfintelor moaşte ale Mucenicului Ioan cel Nou de la Cetatea Albă la Suceava, unde îşi fixase reşedinţa şi noul ierarh. Astfel, în 1402, voievodul moldovean a „adus moaştele Sfântului Mare Mucenic Ioan cel Nou” la Suceava, bineînţeles, la stăruinţa mitropolitului Iosif.
O procesiune, având în frunte pe Grigorie Tamblac, a însoţit nepreţuitul odor şi a fost întâmpinată, după mărturia cronicarilor, la „Poiana Vlădicăi” lângă Iaşi, de alaiul domnesc al lui Alexandru cel Bun. Aceste slăvite moaşte au fost aşezate apoi în Catedrala mitropolitană din Cetatea de Scaun a Sucevei, azi, Biserica Mirăuţi. De atunci, Sfântul Ioan cel Nou a fost cinstit ca „apărător şi ocrotitor” al ţării sale, adică a Moldovei, care a devenit ţara adevăratei sale naşteri în Hristos, locul în care s-a învrednicit de primirea cununii celei neveştejite a muceniciei.
Sfântul Ioan cel Nou de la Suceava este ocrotitor a toată ţara Moldovei
Multe minuni s-au revărsat până astăzi asupra celor care cu credinţă au venit să se închine Sfântului Ioan cel Nou, minuni amintite parţial şi de mitropolitul Kievului, Petru Movilă. Dintre ele remarcăm pe aceea din 2 iunie 1622, când cetatea a fost apărată de pârjolitoarea năvălire a tătarilor, care părea să nu aibă nici o oprelişte. Plini de groază, locuitorii Sucevei se refugiaseră în oraş, căutând scăpare între zidurile cetăţii. Voind să ridice racla, pentru a o adăposti în cetatea Sucevei, preoţii n-au reuşit să o urnească din loc. Şi astfel, înţelegând că ocrotitorul lor nu voia să fie mutat de la locul său, aceştia au înălţat rugăciuni fierbinţi către Sfântul Mucenic Ioan cel Nou, ca să mijlocească la Dumnezeu ca oraşul şi cetatea Sucevei să nu cadă în mâinile năvălitorilor. În acest timp, când preoţii începuseră slujba, o ploaie abundentă a învolburat apele Sucevei care au devenit o oprelişte neaşteptată în calea tătarilor, şi, astfel, capitala a fost izbăvită de pârjolul şi pustiirea lor.
Pe de altă parte, urgia otomană ameninţa din ce în ce mai mult ţările române aflate – prin poziţia lor geografică – la „cumpăna” dintre marile imperii cotropitoare ale timpului.
Dorind să le aibă sub dominaţie şi control, ele făceau ca existenţa acestora să fie permanent ameninţată. Aşa se explică de ce, după depresurarea Vienei, armatele lui Ioan Sobieski s-au înapoiat spre Polonia prin Moldova, luând ca pradă multe din avuţiile acestor plaiuri. Între ele s-au aflat şi moaştele Sfântului Ioan cel Nou de la Suceava, care, la 1686, însoţite de mitropolitul Moldovei, au fost duse în pământ străin. Ele au fost repatriate abia la 13 septembrie 1783 şi depuse din nou în fosta Catedrală mitropolitană „Sfântul Mare Mucenic Gheorghe”. Dar valurile de năvălitori n-au încetat pe acest pământ străbun. Ororile Primului Război Mondial au cuprins întreaga Europă. Multe bunuri s-au pierdut atunci ori au fost înstrăinate. În scopul ocrotirii lor, sfintele moaşte au fost duse la Viena şi adăpostite până la 25 iulie 1918 în paraclisul ortodox român de acolo. Revenirea în patria mamă în ţinuturile bucovinene a făcut ca Sfântul Ioan cel Nou să fie iarăşi ceea ce a fost odinioară – „ocrotitor a toată ţara Moldovei”.