Prăznuirea Sf. Apostol ANDREI, botezătorul poporului român! La mulți ani, România Ortodoxă!

În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh.

Iubiţi credincioşi, prăznuim pe Sfântul Apostol Andrei cel Întâi-chemat, Apostolul şi Luminătorul Daciei străbune.
Apostolul Andrei este cinstit, fraţi creştini, nu numai la noi, adică nu-l revendică doar românii ca Apostol Luminător, Luminător cu lumina Evangheliei lui Hristos. Pe Apostolul Andrei îl revendică şi Patriarhia Ecumenică a Constantinopolului, Primul Tron al Bisericii Ortodoxe, acolo unde a predicat în primul veac Sfântul Apostol Andrei, şi anume în localitatea numită pe atunci Byzantion, pentru că încă nu exista oraşul lui Constantin – Constantinopolul. Sfântul Andrei a aşezat acolo episcop pe unul din ucenicii săi, pe Sfântul Apostol Stahie, unul din cei şaptezeci de ucenici ai Domnului.

Pe Sfântul Andrei îl revenică şi ruşii pravoslavnici, pentru că el a predicat în Crimeea de astăzi. A ajuns şi la Kiev, iar monahii din Mănăstirea Valaam, din Nordul îndepărtat, din Athosul Nordic, păstrează şi mărturisesc o tradiţie evlavioasă locală cum că Sfântul Apostol Andrei a predicat şi acolo. Şi chiar dacă seminţele Evangheliei, semănate de Sfântul Apostol Andrei în pământul rusesc, n-au dat rod imediat – aşa cum s-a întâmplat în alte locuri, adică în ţinuturile sud şi nord-dunărene şi în Byzantion – seminţele Evangheliei au dat rod însutit şi înmiit mult mai târziu, peste nouă sute de ani, în anul 988, când Prinţul Vladimir împreună cu întregul popor s-au botezat în apele Niprului, iar astăzi Rusia se închină Dumnezeului Treimic. Învăţăm de aici, fraţi creştini, că niciodată cuvântul lui Dumnezeu nu se întoarce la Dumnezeu fără roadă. Chiar dacă noi oamenii, judecând limitat şi de multe ori greşit, spunem că vorbim în deşert sau că am vorbi cuiva degeaba despre Dumnezeu. Niciodată n-ai mărturisit pe Hristos degeaba. Ţi se pare ţie, că pe moment respectivul te-a repezit, te-a batjocorit, a râs de tine, te-a ironizat, că L-a hulit şi pe Dumnezeu şi-mi spui: „Ce să fac părinte, să mai vorbesc”? Cuvântul lui Dumnezeu nu se întoarce niciodată fără roadă.

Mai devreme sau mai târziu, el rodeşte. De aceea, niciodată nu trebuie să renunţăm la lucrarea misionară, la apostolatul social. Toţi creştinii botezaţi trebuie să fie mici apostoli, mici Andrei; fiecare trebuie să fie un mic Andrei, măcar de ziua Sfântului Andrei. Pentru că Sfântul Andrei, ştiţi cine este? Botezătorul românilor. Dacă astăzi sunteţi ortodocşi şi nu sunteţi păgâni, schismatici sau eretici, sunteţi datorită Botezătorului Andrei. Nu există doar Sfântul Ioan Botezătorul! Există şi Sfântul Andrei, Botezătorul românilor! Şi faţă de Sfântul nostru Botezător noi trebuie să arătăm mare atenţie, mare recunoştinţă, mare evlavie; să nutrim nesfârşită dragoste. El este cel dintâi chemat ucenic al Domnului, cel dintâi care L-a întâlnit pe Hristos dintre cei doisprezece şi cel dintâi care ne-a chemat pe noi la Hristos: „Veniţi, aflat-am pe Cel dorit, pe mântuirea şi luminarea voastră, a celor dintru întunericul necunoştinţei şi din umbra morţii!”. Cel dintâi, pentru că a existat şi un al doilea, care a predicat pe pământul ţării noastre – şi anume Sfântul Apostol Filip. Dar cel dintâi Botezător al nostru este Sfântul Andrei.

Sfânta Tradiţie ne spune că după Înălţarea Domnului la cer şi după Pogorârea Duhului Sfânt şi întemeierea Bisericii, când s-au aruncat sorţii care apostol încotro s-o apuce şi să propovăduiască Vestea cea Bună a mântuirii, a apropierii Împărăţiei lui Dumnezeu, sorţii lui Andrei au căzut pe teritoriile din jurul Mării Negre, întreaga Sciţie – Sciţia Mică şi Sciţia Mare, Tracia, Bitinia, adică nordul Asiei Mici, Propontida – insulele princiare, Calcedonul, Bizanţul, adică viitoarea Cetate a lui Constantin, întreaga Macedonie şi Tesalie, Grecia şi Hersonul. Şi, să nu credeţi că prin toate aceste cetăţi Apostolul Andrei a trecut aşa, ca într-un pelerinaj, ca într-o călătorie, excursie sau plimbare odihnitoare, ci în multe locuri, sămânţa Evangheliei pe care o predica a stârnit ostilitatea, ura, răutatea, mânia, sălbăticia popoarelor barbare şi închinătoare la idoli, încât, atunci când predica, de multe ori era lovit cu pietre şi toiege, de multe ori era târât prin locuri cu pietre colţuroase, era bătut de moarte şi aruncat în afara cetăţilor respective, pentru că păgânii credeau că deja murise. Dar Cel Răstignit şi Înviat, pe ucenicul şi Apostolul Său cel întâi-chemat l-a păzit nevătămat până şi-a împlinit misiunea de evanghelizare a părţilor încredinţate lui de Duhul Sfânt prin sorţi. Chinuri de moarte a suferit în cetatea Sinope, de unde s-a dus în Noua Cezaree, apoi în Samosata; de la Herson s-a întors în Bizanţ, unde l-a aşezat episcop pe Stahie – aşa cum am amintit. După aceea a trecut în Peloponez, iar în Patra Ahaiei, predica sa a mărturisit-o şi a pecetluit-o cu sângele său, fiind răstignit de păgânul Egheat pe o cruce în formă de X cu capul în jos.

Acesta a fost mijlocul şi sfârşitul misiunii lui. Dar care a fost începutul misiunii Sfântului Apostol Andrei? Evanghelia de mâine ne vorbeşte despre începutul misiunii lui, despre chemarea lui la apostolat.
Andrei se trăgea din Betsaida, un sat de pescari de pe lângă Marea Galileii, în partea de nord a Ţării Sfinte. Tatăl lui era evreul Iona, iar fratele lui era Simon, viitorul Apostol Petru. Erau pescari, dar nu erau legaţi cu inima de îndeletnicirea lor pescărească, aşa cum mulţi dintre noi suntem legaţi trup şi suflet de serviciul nostru, şi am făcut din serviciu un idol. Unii îşi neglijează familia până la destrămare, alţii îşi neglijează copiii până la sălbăticire, pentru că se duc şi departe de casă şi, nu atât nevoia îi duce departe, cât nemulţumirea cu strictul necesar. Doresc mai mult, mai bine, mai frumos. Dacă are omul televizor alb-negru zice că-i sărăcie şi că-i anacronic, că-i întârziat şi înapoiat şi mândria nu-l lasă, vrea televizor color. Dacă are color, vrea cu plasmă, dacă îl are de 1m2, vrea unul cât un perete. Alt exemplu: Dacă are telefon fix, vrea unul mobil; dacă are un telefon mobil simplu şi ieftin, vrea unul cu mai multe opţiuni, polifonic, cu radio, internet, cu display color etc.; dacă are calculator, vrea lap-top; dacă prinde postul naţional de televiziune, vrea şi cablu. Şi toate acestea costă. Deci omul nu întotdeauna e mânat în munca lui şi în ataşamentul lui faţă de serviciu, de dorinţa de a avea strictul necesar – vrea mai mult, mai bine, mai comod, mai confortabil, mai variat, mai distractiv – şi se minte zicând că… el vrea doar o viaţă decentă, aşa i se pare lui. Dar el vrea palate; vrea vilă, nu o căsuţă sau un apartament, vrea vilă, maşină şi piscină şi nu numai. Nu doar o Dacie, vrea cele mai bune maşini, cele mai scumpe – ca să vadă lumea cine e el!

Dar Andrei şi Petru, pescarii Galileii, erau nişte muncitori cumpătaţi – în sensul că ei aveau timp sâmbăta şi de sinagogă – nu cum fac creştinii de astăzi care zic că nu mai au timp duminica de biserică. Nu spuneau ca mulţi creştini din zilele noastre că n-au avut timp să vină la biserică. Unii vin doar la Crăciun şi la Paşti. Şi-i întreb: Bine, când te-ai spovedit ultima dată? La Paşti. Şi cum, acum la Crăciun vii să te spovedeşti a două oară? – Păi, n-am avut timp… şi alte motive. – Păi tu eşti creştin doar de Paşti şi de Crăciun, eşti creştin doar de două ori pe an?
Andrei şi Petru, fratele său, încă nu-L cunoşteau pe Hristos, aveau doar Legea lui Moise. Şi totuşi, erau evlavioşi, erau credincioşi în cele pe care Dumnezeu le-a încredinţat lui Moise pentru poporul evreu. Citeau şi ascultau Legea şi pe Prooroci, Lege şi Prooroci care le vorbeau despre Hristos. Citeau Deuteronomul, care în două rânduri menţionează: „Prooroc ca şi mine – spune Moise, vă va ridica Domnul Dumnezeul vostru, pe Acela să-L ascultaţi!”. Îl aşteptau pe Mesia. Se nelinişteau duhovniceşte pentru neamul lor, dar mai ales pentru mântuirea sufletelor lor. Aşadar, erau două fiinţe nobile, nu erau doar meseriaşi, erau oameni credincioşi. Aveau preocupări înalte. Trăiau cu nădejdea venirii lui Mesia şi, atunci când Dumnezeu-Tatăl l-a trimis pe Sfântul Ioan Botezătorul să predice la Iordan botezul pocăinţei, sufletele lor sensibile au părăsit Galileea, au zburat şi s-au dus într-un suflet la Proorocul Ioan la Iordan să se boteze, crezând că el este Mesia. Şi Ioan le spunea: „Nu sunt eu Hristosul, nu sunt eu Mesia. Cel care vine după mine este mai mare decât mine; Aceluia eu nu sunt vrednic să-I dezleg cureaua încălţămintelor”, cum am spune noi astăzi: „Nu sunt vrednic să-i duc sau să-i fac pantofii”. „Acela ţine lopata în mâna Lui ca să treiere aria Sa şi neghina s-o ardă cu foc nestins”.

Aşadar, Andrei şi cu Petru au devenit la un moment dat ucenici ai lui Ioan Botezătorul. Se vede că doar Andrei a rămas mai mult lângă Ioan Botezătorul. Petru s-a înapoiat în casa sa. Şi la un moment dat, într-o bună zi, după Botezul Domnului Hristos, văzând Ioan Botezătorul pe Hristos trecând, arătându-L cu mâna a zis: „Iată, Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatele lumii”. Şi cei către care zicea acestea erau Andrei şi Ioan – ucenicul cel iubit, rezemătorul pe piept de la Cina cea de Taină şi iubitorul de feciorie, evanghelistul, teologul, de Dumnezeu cuvântătorul. „Iată Mielul lui Dumnezeu, cel ce ridică păcatele lumii!” Sfântul Ioan Gură-de-Aur spune că Hristos este Mielul prin excelenţă, nu unul din mieii oarecare, mieii pascali, care erau doar tipuri, preînchipuiri, prefigurări la Paştele evreiesc ale Domnului Hristos, ale lui Mesia cel aşteptat. Hristos este Mielul, Mielul scris cu „m” mare. La orice Sfântă Proscomidie, preotul junghiind, tăind în semnul crucii sfânta pâine care se va preface în Trupul lui Hristos, zice: „Junghie-se Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatele lumii, pentru viaţa şi pentru mântuirea lumii”. Vedeţi? În fiecare Sfântă Liturghie, noi putem fi mici Andrei şi mici Ioani, care ascultăm glasul Înaintemergătorului: „Iată Mielul lui Dumnezeu, care ridică păcatele lumii!”. „Iată Mielul…!” pe Sfântul Disc al Proscomidiei. „Iată Mielul…!” la „Să luăm aminte, Sfintele Sfinţilor!”. „Se sfărâmă şi se împarte Mielul lui Dumnezeu…” – Sfânta Pâine, „Mielul lui Dumnezeu, Cel ce se sfărâmă şi nu se desparte, Cel ce se mânâncă pururi, dar niciodată nu se sfârşeşte, ci pe cei ce se împărtăşesc îi sfinţeşte”. Se junghie şi se împarte spre iertarea păcatelor şi spre viaţa de veci, spre sfinţirea şi mântuirea noastră. Avem urechi de auzit şi ochi care să înţeleagă pe preotul care ţine locul Înaintemergătorului, arătându-ne nouă – micilor andrei – pe „Mielul lui Dumnezeu…”? La fiecare Sfântă Liturghie: „Cu frică de Dumnezeu, cu credinţă şi cu dragoste apropiaţi-vă!” – de Mielul lui Dumnezeu, de Pâinea cea Cerească şi de Paharul Vieţii. Gustaţi şi vedeţi că bun este Mielul! Gustaţi şi vedeţi că bun este Domnul!

Aşadar în fiecare Sfântă Liturghie, Mielul lui Dumnezeu ni se ofera şi nouă. Andrei şi Ioan pleacă după Hristos. Îl părăsesc pe învăţătorul lor Ioan. Au terminat „şcoala primară” lângă Ioan Botezătorul şi au promovat în „şcoala gimnazială” a lui Hristos. De acum aveau să urmeze şi „liceul”, şi „facultatea”, şi „studiile postuniversitare” la marea şcoală a lui Hristos. Până a-l cunoaşte pe Ioan Botezătorul, au fost la grădiniţa Legii sau a Sinagogii. Când au ucenicit la picioarele lui Ioan Botezătorul, au învăţat abecedarul. Au învăţat să citească altfel Scripturile şi să-L întrezărească pe Hristos, Lumina lumii, să-L aştepte mai cu ardoare pe Mesia. Din momentul în care ucenicesc la marea şcoală a lui Hristos, începe adevărata şi integrala lor luminare duhovnicească, iar prin luminarea lor, marea operă de luminare şi de mântuire a întregii lumi. Botezătorul nu se supără pe ei că pleacă. El tocmai pentru aceasta li L-a arătat pe Hristos şi le-a zis ,,Iată Mielul…!”; ca ei să plece după Hristos. Ioan considera că şi-a îndeplinit misiunea. A spus:

– Eu trebuie să scad, să mă micşorez; Acela, Mielul, El trebuie să crească, pentru că Hristos este totul. Hristos este Începutul şi Sfârşitul, Alfa şi Omega, Cel ce a fost şi este şi va fi.
Hristos se întoarce şi-i întreabă:
– Pe cine căutaţi?
Iar ei răspund la întrebarea lui Hristos cu o altă întrebare:
– Învăţătorule, unde locuieşti?
Vedeţi, s-au lepădat de învăţătorul cel dintâi, de Ioan Botezătorul şi L-au recunoscut drept Învăţător pe Cel pe care Ioan Îl arătase ca Miel.
Şi Domnul ce le răspunde?
– Veniţi şi veţi vedea!

Dar Mântuitorul avea o casă a Lui? Nu spunea El că vulpile au vizuini şi păsările cerului au cuiburi, dar Fiul Omului nu are unde să-Şi plece capul? Domnul nu avea o casă a Sa. Umbla din casă în casă. Găzduia la acela care-I deschidea uşa ospitalităţii. N-avea o casă a Lui, n-avea unde să-Şi plece capul. În cele din urmă, Şi l-a plecat pe cruce, în văzduh. Pentru că oamenii asta I-au rezervat Creatorului şi Binefăcătorului şi Mântuitorului lor. N-avea casă Hristos. Atunci de ce le-a spus: – Veniţi şi veţi vedea!?

I-a dus în casa unde era găzduit, unde locuia provizoriu, în trecere. Astăzi, noi am vrea să ştim ce le-a spus Hristos celor doi; pentru că acea întâlnire a fost una deosebită, care le-a marcat întreaga viaţă. Nu putem însă decât să ne imaginăm, să intuim – pentru că Evangheliile nu consemnează nimic referitor la asta – că Domnul Hristos a vorbit cu ei despre pocăinţă, despre Împărăţia lui Dumnezeu, despre proorociile Vechiului Testament, care aveau să se împlinească în persoana Sa. Şi că a fost foarte importantă această întâlnire a lor cu Hristos, dă mărturie Ioan, însoţitorul lui Andrei, cel care ne-a lăsat în scris a patra Evanghelie, cele trei Epistole soborniceşti şi Apocalipsa. El scrie în Evangelia Sa: “Era atunci ca la ceasul al zecelea”, adică orele 16.

Când ţi se întâmplă în viaţă ceva important, ţii minte ora. Ţii minte ziua sau scrii undeva, îţi notezi. Dacă ai şi un jurnal, scrii acolo, pomeneşti ziua în care ţi s-a întâmplat vreo binefacere, vreun lucru minunat, important, ca să dai slavoslovie şi mulţumire lui Dumnezeu, ca să spui un ,,mulţumesc” binefăcătorilor tăi, chiar dacă a trecut un an, sau doi, sau zece, sau douăzeci, sau treizeci. Ştiţi, recunoştinţa e o floare rară. Şi e o floare rară. Dar tocmai pentru că recunoştinţa e o floare rară, tocmai de aceea trebuie cultivată foarte des, trebuie semănată foarte des, tocmai pentru ca să nu fie o floare pe cale de dispariţie.

Andrei l-a chemat şi pe Petru la Hristos.
– Am aflat pe Mesia! Am aflat pe Mesia, Care este Calea, Adevărul,Viaţa, Izvorul cel fără de moarte, Soarele dreptăţii, Lumina cea adevărată care luminează pe tot omul ce vine în lume, Pâinea care s-a coborât din cer, din care dacă mănâncă cineva, nu mai moare, Mielul lui Dumnezeu, Care ridică păcatele lumii, Mărgăritarul cel de mult preţ şi Comoara, pe Cel vestit de Moise şi de prooroci.

Aşadar, pentru Andrei şi pentru Ioan, cel mai important moment din viaţa lor a fost acela al întâlnirii lor cu Hristos. Andrei l-a ţinut minte până la celălalt ultim moment important din viaţa lui.

Care este ultimul moment important din viaţa fiecărui om? Ultimul. Atunci când omul îşi dă duhul în mâinile Creatorului său. Acesta este cel mai important moment; moment care marchează marea trecere, cel mai mare examen din viaţa noastră. Şi acest moment – pentru Andrei – a fost acela al crucificării lui pe o cruce în formă de “X” cu capul în jos. În acele momente L-a contemplat în Duhul Sfânt pe “Mielul lui Dumnezeu, Cel care ridică păcatele lumii” şi în acelaşi timp pe Mai-marele păstorilor, a cărui pildă şi ca Miel, şi ca Păstor, a urmat-o în toată viaţa lui, dar şi în moartea cu care L-a slăvit pe Mielul şi Păstorul; pentru că Hristos Domnul, aşa cumse spune în rugăciunea Heruvicului, este “Cel ce aduce şi Cel ce se aduce, Cel ce primeşte şi Cel ce se împarte” ca jertfă. El este Jertfitorul – prin preot, Jertfa sau Mielul, dar şi Cel ce primeşte jertfa sau Primitorul. De necuprins pentru mintea noastră limitată este taina aceasta, dar nu mai prejos de măreţiile lui Dumnezeu şi de Dumnezeul nostru, Care este Dumnezeul minunilor!

Dacă v-aş întreba pe frăţiile voastre, care a fost până în momentul de faţă cel mai important moment din viaţa voastră, ce aţi răspunde?

Probabil că fiecare ar răspunde având în vedere anumite evenimente, lucruri sau persoane. Pentru unul, cel mai important moment din viaţă e când şi-a luat cea mai scumpă maşină. Pentru altul, cel mai important moment din viaţă e când s-a logodit sau s-a căsătorit. Pentru altul, cel mai important moment din viaţă e când a intrat în casă nouă. Pentru un datornic, când a scăpat de datorii, când a scăpat de bănci. Pentru un întemniţat sau un captiv, momentul eliberării lui din închisoare. Pentru un bolnav internat la spital sau bolnav la pat acasă, momentul când se ridică sănătos din patul suferinţei. Pentru cel care-şi alege să se căsătorească, aşa cum am spus, momentul nunţii. Pentru cel care nu se opune planurilor lui Dumnezeu, momentul în care aduce pe lume un copil, şi nu numai unul sau doi şi apoi să zică: “Gata, ajunge, stop!! Cu ce-o să-i cresc, doar n-o să-i fac, ca să-i omor sau să-i chinui!” Pentru că uită creştinii noştri cuvântul lui Dumnezeu despre purtarea de grijă a lui Dumnezeu. Uită că fiecare copil vine pe lume cu bucata lui de pâine şi cu ceva în traistă pentru tine, cel necredincios şi îndoielnic, egoist şi criminal. Ţineţi minte: Fiecare copil vine pe lume cu bucata lui de pâine şi cu multe alte nebănuite binecuvântări!

Pentru altul însă, cel mai important moment din viaţă poate fi atunci când lozul lui sau ruleta îi aduce milioane. Sau când merge la blestematele aparate, iar aparatele îi întorc banii înmulţiţi.

Dar, iubiţi credincioşi, nu acestea trebuie să fie cele mai importante momente din viaţa noastră. Pe cât de superior este sufletul faţă de trup, pe atât de superioare trebuie să fie momentele din viaţa noastră sufletească sau duhovnicească faţă de realizările pământeşti, stricăcioase, lumeşti, materiale. Ce ia omul când pleacă din lumea aceasta? Nu ia mare lucru. Cel mult un rând de haine şi de bijuterii, pentru că unii, fără de minte, în loc să vândă bijuteriile, iar preţul lor să-l dea la săraci, împodobesc cadavrul. Şi asta o fac din prostie şi întunecarea minţii, pentru că ar putea să-i ajute sufletul prin milosteniile care s-ar face cu banii de pe bijuterii.

Cel mai important moment din viaţa noastră ar trebui să fie trezirea noastră din somnul păcatului şi întrezărirea luminii lui Hristos.

Cel mai important moment din viaţa noastră este – şi dacă nu este, să faceţi în aşa fel încât să fie! – în primul rând, ziua Botezului nostru.

Câţi din frăţiile voastre ştiu ziua în care s-au botezat? Ziua în care s-au botezat. Nu ziua în care s-au născut pentru lumea aceasta, ci ziua în care s-au născut pentru Cer. Mă îndoiesc că ar şti cinci din toţi câţi sunteţi de faţă. Cinci, ar fi o performanţă duhovnicească. Cinci persoane din biserica aceasta, care să ştie ziua în care s-au botezat! Dar şi dacă există aceşti cinci, oare cinstesc ziua aceasta, îşi amintesc de ea măcar atât cât îşi amintesc de ziua de naştere şi de cea onomastică? Mă îndoiesc. În astfel de zile, dar mai ales în ziua de aniversare a Botezului, creştinul trebuie să-şi aducă aminte cu simţăminte de recunoştinţă faţă de Dumnezeu, faţă de părinţii care i-au născut, faţă de naşii care i-au botezat, faţă de preotul botezător – că nu-i un nimeni nici acela care te-a băgat în scăldătoarea, în cristelniţa Botezului; iar dacă e mort şi aşa să-l pomeneşti, să aduci pentru el colivă la biserică şi să se facă un trisaghion pentru el.

Aşadar, cel mai important moment din viaţa noastră trebuie să fie în primul rând acela al Botezului, apoi acela al reînnoirii Botezului, al re-întâlnirii noastre cu Hristos – după ce L-am părăsit prin păcate – în Taina Spovedaniei, care-i al doilea Botez, apoi întâlnirea cu Hristosul cel euharistic, cu „Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatele lumii” în Sfânta Taină a Împărtăşaniei; dar nu o întâlnire formală şi exterioară, ci o întâlnire personală, care să marcheze momentul schimbării vieţii noastre cu dumnezeiască schimbare; pentru că nicăieri omul nu-şi găseşte bucuria, pacea, împlinirea, odihna, izbăvirea, mântuirea, decât în Hristos Domnul Cel Răstignit şi Înviat, Care este „lauda Apostolilor şi bucuria Mucenicilor”, Căruia se cuvine toată slava, cinstea şi închinăciunea, împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt, în vecii nesfârşiţi. Amin.