Intrarea Maicii Domnului în Biserică. Teologia ortodoxă despre Maica Domnului

Intrarea în Templul legii a Doamnei de Dumnezeu Nascatoarei a pricinuit ortodocsilor crestini praznic minunat si a toata lumea. Fiindca s-a facut aceasta într-nu chip minunat si este înainte-mergatoare a marii si minunatei taine a întruparii Cuvântului lui Dumnezeu, care avea a se face în lume prin mijlocirea Nascatoarei de Dumnezeu. Deci praznicul Intrarii s-a început din pricina aceasta: Ana cea pururea pomenita, fiindca mai toata viata a petrecut-o stearpa fara sa nasca prunc, ruga împreuna cu barbatul sau Ioachim pe Stapânul firii, ca sa le daruiasca lor prunc, si fagaduindu-se ca, daca vor câstiga dorirea, îndata vor afierosi lui Dumnezeu pe pruncul cel nascut. Si asa a nascut pe ceea ce s-a facut pricina mântuirii neamului omenesc, pe împacatoarea si împrietenitoarea lui Dumnezeu cu oamenii, pe pricina înnoirii de a doua oara a lui Adam cel cazut si a scularii si a îndumnezeirii lui, pe Preasfânta Stapâna de Dumnezeu Nascatoare Maria.

Când a fost de trei ani, au luat-o parintii ei si au adus-o pe ea în ziua de astazi în Templu. Si plinindu-si fagaduinta au afierosit pe fiica lor lui Dumnezeu celui ce le-a daruit-o; si au dat-o pe ea preotilor si mai ales lui Zaharia, arhiereului celui de atunci. Acesta luând-o pe ea, a adus-o în cele mai dinauntru ale Templului, unde numai singur arhiereul o data pe an intra. Si aceasta a facut-o dupa vointa lui Dumnezeu Celui ce dupa putin avea a Se naste dintr-însa spre îndreptarea si mântuirea lumii. Deci acolo a ramas Fecioara doisprezece ani, cu rara cuviinta, hranindu-se cu hrana cereasca de catre Arhanghelul Gavriil. Învrednicindu-se si dumnezeiestii aratari, pâna ce s-a apropiat vremea dumnezeiestii Bunei Vestiri si a descoperirilor celor ceresti si mai presus de fire care i s-au aratat ei. Ca a binevoit Dumnezeu a Se întrupa dintr-însa pentru iubirea de oameni, ca sa înnoiasca de a doua oara lumea cea stricata prin pacat. Atunci Nascatoarea de Dumnezeu, iesind din Sfintele Sfintelor, a fost data lui Iosif logodnicului, ca acela sa-i fie pazitor si martor al fecioriei ei si ca sa slujeasca, atât la nasterea ei cea mai presus de fire, cât si la fuga ei cea în Egipt si la întoarcerea cea de acolo în pamântul lui Israel.

Teologia ortodoxă despre Maica Domnului

Sărbătoarea de astăzi se mai numește Aducerea Maicii Domnului la Templu și este cunoscută în popor sub denumirea de Vovidenia, fiind dezlegare la pește.
Părintele profesor Ene Branişte consemnează că această sărbătoare a luat naștere în secolul al VI‑lea. „Pe 20 noiembrie 543, Justinian a zidit la Ierusalim, lângă ruinele Templului, o biserică închinată Sfintei Fecioare, care, spre deosebire de una mai veche, a fost numită Biserica «Sfânta Maria» «cea nouă». Conform obiceiului, a doua zi după sfințire, adică pe 21 noiembrie, a început să fie serbat hramul bisericii, adică însăși Sfânta Fecioară, serbarea fiind consacrată aducerii ei la Templu.”
Ziua de astăzi este un bun prilej pentru a mărturisi teologia ortodoxă despre Maica Domnului. Sinodul III Ecumenic din 431 de la Efes a stabilit că Sfânta Fecioară Maria este Născătoare de Dumnezeu şi a mărturisit că „Fecioara Maria este Maica Domnului, pentru că Cuvântul Domnului a luat trup şi S‑a făcut om, și în acelaşi timp la concepere – prin zămislire – şi‑a unit templul luat – asumat – de la Fecioară”. Plecând de la hotărârile acestui sinod, s‑au pus bazele la ceea ce în teologie se numeşte mariologie ‑ teologia despre Maica Domnului.
În planul din veci al lui Dumnezeu pentru mântuirea neamului omenesc, Născătoarea de Dumnezeu ocupă un loc central. Dintotdeauna, Biserica a cin­stit‑o pe Fecioara Maria, iar acest lucru reiese din textul Evangheliei, îcăci iată, de acum mă vor ferici toate neamurileÎ, ori îfericit este pântecele care te‑a păstrat pe tine și sânii la care ai supt”. Încă din perioada aposto­lică, figura Maicii Domnului a deținut un loc deosebit, fiind deasupra sfinților, ca îcea mai cinstită decât heruvimii și mai slăvită, fără de asemănare, decât serafimii”. Sfântul Ioan Damaschinul, mare părinte și dogmatist al Bisericii, spune: îPe Sfânta Fecioară o slăvim, ceea ce este Maica lui Dumnezeu. Căci Dumnezeu adevărat din aceasta S‑a născut și cu adevărat Născătoare de Dumnezeu este aceea din care Dumnezeu S‑a întrupatÎ.
Persoana Născătoarei de Dumnezeu este strâns legată de Persoana lui Hristos. Şi vrednicia Preasfintei nu se datorează doar virtuţilor pe care le avea, ci mai ales rodului pântecelui ei. Prin urmare, cultul Născătoarei de Dumnezeu este foarte strâns legat de hristologie. Când vorbim despre Hristos, nu putem să o ignorăm pe aceea care i‑a dat trup, şi când vorbim despre Preasfânta, ne referim în acelaşi timp şi la Hristos, deoarece vrednicia şi harul de la El le dobân­deşte. Acest lucru se vede clar în slujba Imnului Acatist, în care este cântată Născătoarea de Dumnezeu, dar totdeauna în legătură cu faptul că ea este Maica lui Hristos Dumnezeu: „Bucură‑te că eşti scaun Împă­ratului, bucură‑te că porţi pe Cel ce pe toate le poartă”.
Această legătură dintre hristologie şi învăţătura despre Născătoarea de Dumnezeu se vede şi în viaţa sfinţilor. O însuşire caracteristică a sfinţilor, care sunt cu adevărat membri ai Trupului lui Hristos, este faptul că o preacinstesc pe Preasfânta Fecioară. Este cu neputinţă să existe sfânt care să nu o iubească.

Biserica o pune în centrul slăvitelor cete de sfinţi pe Maica Domnului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos, care este «mai cinstită decât heruvimii și mai mărită, fără de asemănare, decât serafimii» și «care fără strică­ciune pe Dumnezeu Cuvântul» a născut, de aceea în rugăciune spunem: „Pe Preasfânta, Preacurata, Preabinecuvântata, slă­vita Stăpâna noastră şi pururea Fecioara Maria, cu toţi sfinţii să o pomenim, pe noi înşine şi unii pe alţii şi toată viaţa noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm”. Adică, după ce ne‑am adus aminte de Preasfânta, Curata, Preabinecuvântata, slăvita Stă­pâna noastră şi pururea Fecioara Maria, dimpreună cu toţi sfinţii, să ne oferim pe noi înşine şi pe semenii noştri şi întreaga noastră viaţă lui Hristos, Dumnezeul nostru.
Pe Maica lui Hristos o numim „Preasfânta”, pentru că este mai presus decât toţi sfinţii, este „oricărui sfânt culme şi desă­vârşire”. Este „Preacurată”, adică neprihănită, curată de orice păcat şi de orice gând păcătos, ea nu a păcătuit nici cu trupul, nici cu sufletul. Preasfânta este „Preabinecuvântată”, pentru că a primit mare har din plinătatea harului lui Dumnezeu. Este „Slăvită”, pentru că este plină de slava lui Dumnezeu, de vreme ce şi adormirea ei este slăvită. Este „Stăpână”, pentru că L‑a născut pe Stăpânul tuturor, pe Hristos. În acest sens este numită şi „Doamnă”, aşadar, mijlocirea şi rugăciunile ei au mare putere şi de aceea este „Apărarea creştinilor nebiruită”. Este „Născătoare de Dumnezeu”, pentru că nu a născut un simplu om, ci a născut pe a Doua Persoană a Sfintei Treimi Care este Dumnezeu. Şi este „Pururea Fecioara Maria”, pentru că a fost Fecioară înainte de naştere, Fecioară în naştere şi după naştere tot Fecioară a rămas, aşa cum iconarul o înfăţişează în sfintele icoane cu cele trei stele pe frunte şi pe umeri, ne spune Mitropolitul Ierotheos Vlachos.

Este de netăgăduit faptul că Maica Domnului, Sfânta Fecioa­ră Maria, ocupă un loc ales şi cu totul aparte în conştiinţa creş­tin‑ortodoxă, tocmai datorită înţelegerii depline şi drepte a tradiţiei bisericeşti, aşa cum este exprimată ea în mărturiile Sfintei Scripturi, ale Sfinţilor Părinţi şi ale scriitorilor bisericeşti din primele secole creştine, dar şi în hotărârile sinoadelor ecumenice.
Omul de astăzi trebuie să ceară și mai mult mijlocirea Maicii Domnului, care este izbă­vi­toare. Ori de câte ori are o sufe­rinţă sau o problemă, să nu uite că ea este ajutor celor întristaţi, apărătoare, izbăvi­toare, mângâierea celor care nu au îndrăz­neală, şi la ea pot găsi sprijin, mângâiere, ajutor grabnic şi răspuns.