23 octombrie. 48 de ani de la trecerea la Domnul a părintelui Constantin Sârbu, mărturisitor în temnițe. A fost deshumat și are sfinte moaște

Luni, 23 octombrie, se împlinesc 48 de ani de la trecerea la Domnul a părintelui Constantin Sârbu, mărturisitor în temnițele comuniste.

Părintele Constantin Sârbu a fost arestat și condamnat la 8 ani de închisoare în anul 1954. A trecut prin penitenciarele de la Jilava (1954-1955), Gherla(1956-1962) și Dej (1955) și lagărele de muncă de la Poarta Albă (1955-1956) și Salcia (1959), primind şi 2 ani de domiciliu obligatoriu în Bărăgan.

După eliberare, în anul 1964, părintele Constantin Sârbu a fost numit paroh la Biserica Sapienţei din Bucureşti, acolo unde se află și mormântul părintelui.

Miercuri, 18 octombrie, la aproape 50 de ani de la trecerea la Domnul, părintele Constantin Sârbu a fost deshumat. Potrivit mărturiilor mai multor participanți la acest eveniment, trupul părintelui răspândea bună mireasmă.

Mărturia părintele Gheorghe Calciu, despre părintele Constantin Sârbu:

„Am ajuns la Biserica Sapienţei, despre care știam numai din auzite. Am găsit o biserică plină, majoritatea fiind oameni în vârstă, foști colegi de închisoare, persoane necunoscute, dar și destul de mulţi tineri. Nu era o atmosferă formală, ca la celelalte biserici, ci plutea în aer o pace și o preocupare de rugăciune mai puţin obișnuită decât în alte părţi.

Înţelegeam că aceasta era acţiunea duhovnicească a Părintelui Sârbu, pe care o impunea, nu prin cuvinte imperioase, nici prin mustrări frecvente, ci prin felul lui domol și cald de a fi, prin suflul de credinţă și dragoste ce răzbătea din întreaga lui fiinţă. Credincioșii m-au primit fără ostentaţie și fără suspiciune, fără să știe cine sunt. Ospitalitatea duhovnicească a Părintelui se transmisese tuturor. Era un fel de zumzet duhovnicesc neauzit, o fervoare pe care numai sufletul o putea prinde, o grijă pentru mântuire și de gospodărire a locașului, la fiecare credincios în parte.

La miruit, Părintele mi-a vorbit cu căldură, fără mirare și fără reproș, ca și cum sâmbătă mi-ar fi spus să trec pe la biserică iar eu duminică am și venit. Avea un dar de a desfiinţa timpul și de a anula jena celui cu care vorbea, punând totul pe planul comunicării reale și al unei înţelegeri care numai cere explicaţii. Am mers din când în când pe la Sapienţei, la câteva luni odată și în totală neafișare. Biserica arăta tot mai frumoasă, curtea și clădirile din jur arătau că o mână și un gospodar se ocupă de ele. Apoi am întrerupt.

Terminasem facultatea, eram profesor într-un cartier îndepărtat și aproape am întrerupt venirea la Biserica Sapienţei. Auzisem că Părintele ar fi blonav, dar nu am dat importanţă, ca și cum lui nu i se putea întâmpla nimic. Apoi am aflat că Părintele a murit. Cred că m-a anunţat Părintele Voicescu. Am fost numai la priveghi. Am văzut credincioși rugându-se, mulţi plângeau ca după o persoană din familie, feţele erau palide și îngrijorate, ca ale unor copii orfani care nu știau ce se poate întâmpla cu ei. Pentru mine, murea un Părinte duhovnicesc, un preot care marcase, cu blândeţea și dragostea lui, începutul vieţii mele de om liber, un fel de înger care stătuse mereu, cu răbdare și perseverenţă, neștiut de mine, lângă inima mea și despre care aflasem abia acum, când nu mai era.

Nu am putut merge la înmormântarea Părintelui; aveam oră la școală. De atunci până acum, m-a fulgerat câteodată gândul la Părintele, mai cu seamă după ce am intrat a doua oară în închisoare și aveam nevoie de ajutorul celor pe care îi iubisem, mă ajutaseră și puteam să-i chem acum înajutor. De multe ori, revăzând în duh pe toţi acești oameni care mă puteau întări în suferinţa mea, îl întâlneam pe Părintele Constantin Sârbu, cu zâmbetul lui permanent, cu o anumită timiditate, vedeam lumina care iradia pefaţa lui, câteodată discutam cu el, așa cum discutam cu mama și cu tata mutaţi de mult la cele veșnice – și mă simţeam întărit.”

Biserica Sapienței se află pe strada Sapienței, nr. 5, în București.