1. Sunt două tipuri de întrebări obsedante şi pline de obidă care ne muncesc minţile şi sufletele cu ocazia fiecărei noi catastrofe care depăşeşte în tragism şi absurditate dezastrul imediat anterior.Pe scurt, iată-le: de ce ei nu păţesc niciodată nimic? de ce noi, în schimb, suntem vinovaţi fără vină sau suspecţi uzuali?
Pe larg, iată-le:(i) cum este posibil ca, pentru ilegalităţi atât de făţişe, comise parcă(a) în dispreţul armatelor de organe de control şi al redundantelor autorităţi plătite regeşte din bani publici,(b) sfidând eticheta de cea mai „transparentă” şi mai „informată” dintre lumi şi(c) batjocorind „ordinea liberală bazată pe reguli”,infractorii, criminalii, drogaţii şi chiar nătărăii care, din incompetenţă crasă, aruncă în aer bugete naţionale, spitale sau depozite de carburant, să reuşească mereu să scape nepedepsiţi şi nevătămaţi?(ii) cum e posibil ca, în timp ce noi, toţi ceilalţi, am ajuns să fim suspectaţi, controlaţi, executaţi silit, carantinaţi şi spionaţi permanent, o întreagă pletoră de corupţi, de prestatori de servicii infracţionale şi de cocalari să reuşească să îşi blureze identitatea şi să îşi dilueze vina în mulţime, fiind mereu beneficiari ai imunităţii de răspunderea juridică, morală sau politică?Explicaţia simplificată se rezumă la două atribute ale lumii subterane şi ale statului profund: stabilitatea şi predictibilitatea.
• Stabilitatea …Reţelele mafiotice de sens se aglutinează în timp, deci necesită stabilitate. Este nevoie de lideri interminabili, transformaţi în idoli (falşi, desigur, dar care dau bine pe soclu) aureolaţi cu mitul invincibilităţii şi al infailibilităţii. Cu astfel de ancore, locotenenţii şi consilierii dobândesc gravitaţie, atrăgând fluxurile de numerar, oportunităţi şi resurse. Devin rapid dispeceri de bani şi, deci, noduri indispensabile în reţeaua mafiotică de sens.
Locotenenţii şi consilierii lor, ONG – urile, presa şi influencerii care se alimentează de la fluxul de grăunţe aruncate de statuile vii ale reţelelor, ba chiar ambasadele şi instituţiile financiare sau politice internaţionale la care sunt mufate zisele statui vii reprezintă exoscheletul care îi fac aproape inexpugnabili pe toţi membrii reţelei.
• Predictibilitatea…Pentru reţea, să crezi că: (i) dacă pleci din punctul A, după ce achiţi tichetul (în bani, natură sau libertate) şi (ii) respecţi indicaţiile preţioase ale şoferului, (iii) ajungi cu siguranţă în punctul B, unde vei putea bea şampanie cu roaba, este o regulă sfântă.
Fluxurile de bani şi resurse, administraţia, diplomaţia (relaţiile cu reţelele paralele, concurente sau rivale) sunt precise şi de nezdruncinat.
Afacerile, politicile, trendurile sociologice sau culturale – toate se derulează aproape exclusiv în reţea. Aşa-numitele „externalităţi” sunt fie rarităţi exotice sau excentrice, fie probe falsificate, de faţadă, ale caracterului aşa-zis concurenţial şi liberal al activităţii.
De exemplu, achiziţiile publice nu se câştigă – ele se încredinţează. În ultimii 20 de ani, jumătate din achiziţiile publice ale României au luat căi corupte. Vorbim de peste 500 de miliarde de euro. Nimic nu a ieşit din reţea către concurenţii neaveniţi.Dacă membrul reţelei a plătit, el îşi va fi recuperat înzecit investiţia, în vreun fel sau altul.
• Imunitatea şi convingerea că membrul reţelei este implacabil…Chiar dacă „afacerea” este criminală, membrul reţelei va fi apărat de răspundere, atât prin intervenţii directe în administraţie şi justiţie, cât şi prin conspiraţia tăcerii (cunoaşteţi acest fenomen mai ales sub numele de omerta).
Pentru a salva aparenţele, din când în când, un ţap ispăşitor este aruncat la lei sau obligat să ia asupra sa toate crimele. Unul ispăşeşte, altul se ascunde, ca să nu ispăşească. Este sacrificiul necesar …În acest fel, fenomenul infracţional se extinde ca o pecingine în lumea noastră şi, frustrant, nu generează aproape deloc puşcărie şi nici faliment şi nici excomunicare a delincvenţilor, în ciuda alunecării statului modern către totalitarismul digital.
Circulaţia elitelor sau a etichetelor în reţea nu subminează reţeaua, ci conduce la cimentarea relaţiilor şi a încrederii în cercul din jurul idolilor eternizaţi pe post ai sistemului, la cultivarea conştiinţei faptului că mafiotului, mic sau mare, nu i se poate întâmpla nimic în reţea, pentru că are o imunitatea totală şi interminabilă, atribut pe care şi-l procură în schimbul cotizaţiei la sistem (cu excepţia ţapilor ispăşitori, care fac parte din joc).
Stabilitatea şi predictibilitatea reţelelor mafiotice de sens vor perpetua la nesfârşit acest fenomen. Fenomenul nu va fi oprit prin execuţia publică, la TV, a sărăntocilor reţelei, care au avut neşansa de a trage paiul scurt al pariului de desemnare a vinovatului de serviciu.
Demolarea trebuie să înceapă prin torpilarea postamentului pe care au fost puse statuile idolilor falşi, eternizaţi pe post, ai sistemului.
Păi,să-i torpilăm! Da’ cu ce?
Mafia s-a militarizat total. Din nefericire epoleții nu se mai poartă pe umerii sacoului sau paltonului, la vedere. Se poartă pe sub cămașă, prinși de bretelele maiou-lui. Epoleții, că sunt românești sau din altă țară, fac diferența, asigurând protecție și chiar imunitate.
Poate ar trebui menționat că începând din anul 1933 în Germania nazistă justiția judeca făptuitorul și nu fapta încălcând două principii fundamentale ale justiției:
1 – egalitatea în fața legii;
2 – prezumția de nevinovăție.
Aceeași faptă comisă însă de persoane diferite era mult mai sever pedepsită pentru una din ele.
Dacă bănuiala cădea asupra unei persoane iar acea persoana făcea parte din categoria celor mai sever pedepsite, atunci era nevoie de mult mai puține dovezi pentru a fi declarată vinovată sau nici nu mai erau necesare dovezile pentru a fi dovedită fapta. Sunt sigur că maestrul Piperea știe la ce categorii de persoane mă refer.
Am ajuns să retrăim acele cremuri în propria noastră țară.