„Biserica lui Mateiu Basarab și a lui Varlaam, maica spirituală a neamului românesc, care a născut unitatea limbei și unitatea etnică a poporului, ea care domnește puternică dincolo de granițele noastre și e azilul de mântuire națională în țări unde românul nu are stat, ce va deveni ea în mâna tagmei patriotice? Peste tot credințele vechi mor, un materialism brutal le ia locul, cultura secolului, mână-n mână cu sărăcia claselor lucrătoare, amenință toată clădirea măreață a civilizației creștine.”
Mihai Eminescu
„În cultura lumii, locuim eminescian”, spune profesorul de limba română Costel Zăgan, iar poetul Mihai Robea ne atenționează că „vom exista atâta timp cât îl vom apăra pe Eminescu”, subliniind esențial necesitatea raportării noastre identitare și la dimensiunea Eminescu. În această dimensiune este cuprinsă și relația marelui poet cu Ortodoxia, cu Biserica, contestându-i-se nejust sau, dimpotrivă, exagerându-i-se deseori legătura, preocuparea pentru religie, pentru credința ortodoxă. Dincolo de toate aceste opinii, până la urmă firești când discutăm de un geniu, strălucește imperial adevărul: Eminescu și familia lui au trăit credința ortodoxă.
Numai zelul sincer și iscoditor al unor cercetători responsabili au scos la lumină, după lungi și multe decenii de ignorare sau interesate omiteri, adevăruri nespuse despre poetul nepereche, scos programatic din conștiința multor generații de români. Lor trebuie să le mulțumim pentru faptul că astăzi putem afirma, cu probe, că familia Eminescu a avut dintotdeauna o profundă credință ortodoxă și o strânsă legătură cu Biserica neamului, poetul însuși reflectându-le cu scânteierea geniului în multe din creațiile sale.
Unchii și mătușile din mănăstire ale lui Eminescu
Aflăm așadar din studiile unor eminescologi, precum profesorii Nae Georgescu sau Theodor Codreanu, ca să-i pomenim acum doar pe cei din ale căror cercetări am extras informațiile ce urmează, că, de pildă, din familia poetului Eminescu au ales drumul slujirii lui Dumnezeu mai mulți membri. Astfel, doi frați și trei surori ale mamei poetului, Raluca Eminovici, au intrat în călugărie. Este vorba despre Calinic și Jachift, ultimul fiind chiar stareț, și de Fevronia, Olimpiada și Sofia, toate călugărițe la Mănăstirea Agafton, iar o altă soră a mamei lui Eminescu, Safta, avea o fiică, Xenia, care s-a călugărit și ea tot la Agafton.
De altfel, Mihai Eminescu, în copilărie, cum arată profesorul Nae Georgescu, mergea foarte des la Mănăstirea Agafton, unde rămânea cu săptămânile, participa la viața de obște, asculta povești, cântece și întâmplări povestite de călugărițe, iar mătușa Fevronia l-a ajutat chiar să descifreze alfabetul chirilic și i-a înlesnit accesul la cărțile și manuscrisele din mănăstire. La rându-i, maica Olimpiada Jurașcu, stareța de mai târziu a mănăstirii, l-a urmărit aproape toată viața pe poet, interesându-se la un moment dat de cumpărarea unei case în Botoșani pentru Mihai și sora sa Harietta, care îi îngrijea sănătatea.
Spovedirea și împărtășirea de la Mănăstirea Neamț
Tot cercetătorul Nae Georgescu vorbește într-unul din studiile sale despre un episod mai puțin cunoscut de lume din viața lui Eminescu, care la rândul lui atestă trăirea în comuniune creștină a poetului și primirea Sfintelor Taine. Este vorba de anul 1886, când Eminescu se afla la Mănăstirea Neamț de Sfinții Mihail și Gavriil, unde a cerut să fie spovedit și împărtășit de preot. Consemnarea preotului referitoare la acest moment a fost făcută cunoscută de către profesorul Paul Miron și citată de Nae Georgescu. Iată ce scria la vremea respectivă preotul: „Pe ziua de Sfinții Voievozi în anul 1886 m-au chemat la M-rea Neamțu, la bolniță, și l-am spovedit și l-am împărtășit pe poetul M. Eminescu. Și au fost acolo Ion Gheorghiță, din Crăcăoani, care acum este primar. Iar M. Eminescu era limpede la minte, numai tare posac și trist. Și mi-au sărutat mâna și mi-au spus: Părinte, Să mă îngropați la țărmurile mării și să fie într-o mânăstire de maici, și să ascult în fiecare seară ca la Agafton cum cântă Lumină lină. Iar a doua zi…” Aici textul se întrerupe pentru că pagina următoare a cărții de rugăciuni pe care își făcuse însemnarea preotul s-a pierdut. Au rămas vii în schimb ecourile vibrante ale trăirilor din mănăstire ale poetului în sonetul „Răsai asupra mea”, de pe la 1879, din zona manuscris a cunoscutei „Rugăciuni”, cum spune Nae Georgescu: „Răsai asupra mea, lumină lină,/ Ca’n visul meu ceresc d’odinioară…”
Poetul a gândit serios și sincer să se călugărească
Un alt aspect mai puțin cunoscut de către publicul larg se referă la faptul că la un moment dat Eminescu pare a fi dorit sincer să se călugărească. Despre acest lucru a vorbit cercetătorul Theodor Codreanu în volumul „Eminescu și mistica nebuniei”.
Această alternativă a mărturisit-o poetul în perioada epuizantă de la „Timpul”, în iunie 1883, când era „stricat cu toată lumea”, iar Maiorescu și Simțion cloceau o viitoare internare „salvatoare” a lui Eminescu. Iată ce nota criticul referitor la intenția poetului: „Foarte excitat, sentiment al personalității exagerat (să învețe albaneza!), vrea să se călugărească, dar să rămână la București”.
De ce dorea el o călugărire la București? Ne explică profesorul Codreanu: pentru că dorea avantajul „păstrării contactului cu marele centru cultural al țării”.
De altfel, gândul călugăririi l-a mărturisit și lui Zamfir C. Arbore, un confrate de la „Românul”, în 1882, când Maiorescu nu-i descoperise încă semne de „alienat”. „Știi ce, dragul meu, hai să demisionăm, tu de la „Românul”, eu de la „Timpul”, și hai să ne călugărim, căci nu suntem făcuți să trăim între lupi. La mănăstire, în chiliile solitare, să scriem letopisețe în cari să înșirăm tot ce îndură nenorocitul neam românesc, pentru ca să se știe cât amar a suferit românul, cât a trăit pe acest pământ„, îi spunea poetul.
În 1884, repetă gândul salvării prin călugărire, ecoul lui răzbătând într-o scrisoare a lui Petre Missir către Maiorescu, pus însă pe seama nebuniei și luat drept glumă.
Că nu putea fi vorba doar de o simplă glumă sau de un semn al alienării, o dovedesc eroii săi din „Sărmanul Dionis”, „Cezara”, „Povestea magului călător în stele”, aflați în ipostaza cea mai grăitoare, aceea a călugărului, cum susține profesorul Codreanu. Tatăl poetului, fiu de dascăl, cu biserică lângă casă
Încheiem această scurtă prezentare citându-l și pe Corneliu Botez, cel care a avut initiațiva omagierii lui Mihai Eminescu, pentru prima dată de la moartea sa, la Galați. Iată ce scria acesta despre tatăl lui Eminescu, Gheorghe Eminovici, în lucrarea sa, „Omagiu lui Eminescu”, scrisă la 20 de ani de la moartea gânditorului, în 1909: „…obijnuia să-și invite rudele și prietenii la Ipotești, unde-i primea și ospăta bine, mai ales la sărbători mari, cum e la Paști ori la Sf. Gheorghe, când își sărbătorea ziua numelui. Îi ducea la biserică, unde asculta slujba cu multă evlavie, căci atât dânsul cât și mama poetului erau religioși, nu lipseau duminica și în zi de sărbătoare de la biserică și se supuneau obiceiurilor religioase în mod strict”. Iar Nae Georgescu amintește și el că „tatăl poetului avea bisericuță lângă casă” și chiar „că era fiu de dascăl de biserică. Iar tatăl său, Vasile Eminovici, bunicul patern al poetului, a plecat din Blaj și s-a stabilit în Bucovina, la Călinești, prin 1802, unde a ridicat o căsuță și, alături, o biserică din lemn la care a slujit. În București, Gheorghe Eminovici trăgea la o adresă din Strada Biserica Enei nr. 1, unde și Eminescu a locuit un timp”.
Iată așadar adevărul despre modul în care familia Eminescu, poetul însuși, a trăit relația cu Ortodoxia, sincer și evlavios, cu speranță și respect, întocmai unor buni creștini. Și ca să nu mai fie nici un dubiu, acest lucru îl mărturisește însuși Eminescu, atunci când spune: „Istoria omenirii este desfășurarea cugetării lui Dumnezeu. Nu se mișcă un fir de păr din capul nostru fără știrea lui Dumnezeu”.
Ne străduim să menținem viu acest site și să vă punem la dispoziție informații care să facă lumină în provocările pe care le trăim. Activitatea independentă a OrtodoxINFO funcționează strict cu ajutorul cititorilor, din acest motiv vă cerem acum sprijinul. Ne puteți sprijini printr-o donație bancară sau prin PayPal, completând formularul de mai jos.
Biserica este întemeiată pe Adevărul Hristos și nu pe un sentimentalism bleg!
Epistola semnata de
Episcopul Dimitrios Ploumis și Cardinalul Matthieu Rougé.
Fabien Clairefond (Le Figaro)
Ortodocșii sărbătoresc Paștele la o săptămână după catolici și protestanți.
Dar o dată comună a sărbătorilor pascale ar fi un semn magnific al unității depline a creștinilor, susține președintele Adunării Episcopilor Ortodocși din Franța și episcopul de Nanterre.
La o săptămână după catolici și protestanți – și societățile occidentale împreună cu ei – ortodocșii au sărbătorit anul acesta învierea lui Hristos.
De ce această diferență de date?
Nu trebuie sa coincida cu pastele evreiesc, in urma unei decizii luate la Conciliul de la Niceea din 325, Paștele este sărbătorit în mod tradițional în Duminica de după luna plină de după 21 martie, data teoretică a echinocțiului de primăvară.
La sfatul matematicienilor și astronomilor, evidențiind o prăpastie tot mai mare între calendarul oficial și cel al soarelui, Papa Grigore al XIII-lea a instituit așa-numitul calendar „gregorian” la sfârșitul secolului al XVI-lea, țările catolice trecând fără tranziție într-o singură noapte între 4 și 15 octombrie 1582. Dar ortodocșii, nefiind legați de această decizie romană, au rămas la calendarul iulian, instituit de Iulius Cezar în 46 î.Hr.
Acesta este motivul pentru care Revoluția „din octombrie” a avut loc în noiembrie 1917 și poate exista o diferență de până la o lună între datele estice și occidentale ale Paștelui.
Această discrepanță umbreste ceea ce îi unește în cel mai înalt grad pe toți creștinii: credința în Hristos, Dumnezeul-Om, Dumnezeu adevărat și Om adevărat, rastignit pe cruce, înviat pentru a deschide tuturor ucenicilor săi porțile vieții noi și veșnice, ale vieții ceresti.
Cum să ne mulțumim cu un asemenea sabotaj asupra forței mărturiei pe care trebuie să o dăm împreună Celui care este Adevărul izvor de speranță și de pace?
De fiecare dată când sărbătorim Paștele în aceeași zi, aproximativ o dată la șapte ani, suntem fericiți să manifestăm bucuria noastră comună. Dar nu ar trebui să ne asigurăm că în fiecare an proclamăm, cu o singură inimă și un singur suflet, intensitatea bucuriei noastre pascale și dorința noastră de a o împărtăși cât mai mult posibil?
Urmeaza ca în anul jubiliar 2025, a 1700-a aniversare a Conciliului de la Niceea, de referință pentru toți creștinii, vom celebra împreună Paștele pe 20 aprilie.
Nu am putea, de la această dată, să găsim o decizie de sărbătorire nedivizată a Paștelui?
###
Preasfintia voastra,
Declarația recentă, co-semnată cu monseniorul Rougé, cardinalul catolic de Nanterre, și publicată în Le Figaro la 21 aprilie 2023, lasă o oarecare nedumerire credincioșilor ortodocși simpli.
Mizele fiind ireductibile pentru persoana mea, mi s-a părut util să le analizez.
În acest text, deplângeți absența unei date unice pentru a sărbători Paștele, această sărbătoare a sărbătorilor; acest lucru ne poate întrista cu siguranță. Dar aceste diferențe provin din decizii care sunt cu totul externe credinciosilor și, dacă au dus la schisme, nu sunt o chestiune de erezie, adică de opoziție fundamentală, explicită și conștientă față de credința mărturisită de Biserica lui Hristos. Prin urmare, aceste dezacorduri calendaristice nu afectează aspectele esențiale ale credintei.
De altfel, mă tem foarte mult că o eventuală modificare a celor două modalitati de calcul pascale, până acum în vigoare, ale datei sărbătorii menționate, oricât de generoasă ar fi această sugestie, va provoca noi rupturi (schisme) și va sfârși agravând starea de rău pe care intenționa să o abolească!
Dubla oportunitate pentru un astfel de proiect ne este dată, spuneți, de această aniversare de 1700 de ani de la Sinodul de la Niceea (325), pe care unii se pregătesc să-l celebreze, precum și de implinirea a unui mileniu, de la schisma din 1054 dintre Bizanț și Roma.
Comemorarea primului Sinod Ecumenic ar invita cu siguranță multe comunități creștine să-și reafirme credința în termenii Crezului de la Niceea, o practică liturgică care s-a extins oarecum în ultimele decenii, în afara Ortodoxiei. Cu toate acestea, celebrarea acestui Sinod Ecumenic nu va omite să amintească faptul că episcopii romano-catolici se referă la paisprezece alte sinoade, inclusiv infailibilitatea papală și afirmarea Imaculatei Conceptiei (Neprihănita Zămislire) in legatura cu Fecioara Maria, în timp ce majoritatea confesiunilor care au rezultat dupa Reformă acordă autoritate numai primelor șase dintre aceste Sinoade Ecumenice.
Mă tem că insistența asupra unei celebrări comune a Pastelui si a primului dintre Sinoadele Ecumenice va da credibilitate erorii de a crede că, reconcentrându-ne asupra a ceea ce a fost teologhisit pentru prima dată la Niceea, ne-am ancora în partea cea mai profundă a credinței, ca și cum importanța textelor sinodale ar fi prezentată în maniera cercurilor concentrice, a căror importanță s-ar diminua pe măsură ce se trece de la primul la a șaptelea dintre aceste Sinoade Ecumenice.
Desigur, nu este cazul: fiecare dintre aceste șapte Sinoade Ecumenice, prin prezența și harul Duhului Sfânt, a reușit să aprofundeze și să clarifice unele dintre afirmațiile anterioare, iar contribuțiile respective ale fiecăruia dintre textele sinodale adoptate formează o totalitate dogmatica riguros nedivizată.
Deci, atunci când textul pe care l-ați co-semnat afirmă că „ceea ce îi unește pe toți creștinii (este) credința în Hristos, Dumnezeul-Om Dumnezeu adevărat și Om adevărat”, rămâne totusi îndoielnic. Desigur, această afirmație este
într-adevăr comună tuturor confesiunilor creștine.
Numai că, în credința noastră ortodoxă, tocmai această proclamație hristologică continuă să fie refuzată, pentru a fi explicată, în fiecare din celelalte Sase Sinoade Ecumenice.
În special, validitatea cinstirii icoanelor, apărată de Sinodul al VII-lea, a fost confirmată și cerută tocmai din acest motiv: pentru că Hristos a fost pe deplin Dumnezeu și pe deplin Om, pentru că în Persoana Sa (Ipostasul) a fost prezentă plinătatea Dumnezeirii, este pentru că Unul din Treime a devenit vizibil prin kenoza Sa, că icoana a fost confirmată solemn în legitimitatea ei, fiind o manifestare inseparabilă a credinței ortodoxe în Întruparea Cuvantului.
O credință creștină daca devine iconoclastă poate fi asemănată de Biserica Ortodoxa cu un cerc pătrat. Acum, mi se pare că toate confesiunile rezultate dupa Reformă mărturisesc credința lor în Hristos, Dumnezeu adevărat și Om adevărat, fără a admite validitatea dogmei ortodoxe a icoanei.
În ce mod această opoziție/diferenta dogmatica, care nu este secundară, așa cum ne amintește numărul martirilor pe care i-a dat Biserica, va fi modificată de virtutea, dacă nu magică, cel puțin ca un fel de reclama publicistica, a stabilirii unei date comune a sarbatoririi Invierii Domnului? Este adevărat că epistola dumneavoastră pare să fi ignorat vasta intindere a confesiunilor protestante… Nici „sarbatorirea reuniunii la cota cea mai înalta” sugerata de textul semnat de dvs., fără a fi accentuată sau redusă la lipsa Adevarului, nu pornește nici ea de la o marturie sau marturisire de credinta completă!
Dar, subliniind evocarea unei „plinătăți a unitatii ecleziale” redescoperită, prin 2054, după o schismă de un mileniu și o Biserică divizată, aceasta evocare emană, desigur, nu numai de la cosemnatarul dumneavoastra, trebuie să mărturisesc că m-am frecat la ochi: cum, dacă nu pot sa aprob textul, cel puțin să nu contest implicațiile unor astfel de afirmații?
A fost Biserica, Trupul lui Hristos, divizată in 1054?
Nu este învățătura constantă, de la Sfintii Părinți pana prezent, că Biserica Ortodoxă este singura Biserică Una, Sobornicească și Apostolească?
Anul 1054 a divizat cu siguranță creștinătatea, dar nicidecum nu a divizat Trupul Bisericii!
Oh! Știu cât de mult astăzi, chiar mai violent decât în trecut, această afirmație este capabilă să ofenseze, să șocheze, să rănească, atât de dificilă a devenit realitatea mistagogica a Bisericii, care este Trupul lui Hristos, greu de înțeles pentru mulți dintre contemporanii noștri, chiar bine intenționați.
Dar atunci credința creștină ortodoxa este cea care ipso facto devine neînțeleasă!
Nu ar fi trebuit să îndrăznim să repetăm, cu privire la unitate, că unitatea Trupului lui Hristos, și numai ea, este cea care face această unitate, făcându-ne con-corporali (Efeseni 3:6) sau de un trup cu Hristos? Aceasta este ceea ce afirmă credința ortodoxă, care este mărturisită în Crezul niceo-constantinopolitan. Și asta face ca metafore (teoria ecumenista) anglicană a ramurilor sau metafora (teoria ecumenista) romano-catolica a celor doi plămâni (catolicismul si ortodoxia) să fie radical inadmisibile pentru marturisirea dogmatica a credinței ortodoxe.
A aminti cu fermitate și claritate această învățătură de credinta ortodoxa, la fel de veche în fundamentele sale ca și Biserica însăși, trebuie, desigur, să fie însoțită de o bunăvoință nelimitată față de cei care nu o înțeleg. Credincioșia față de Biserica lui Hristos nu poate justifica în niciun fel nici cea mai mică mișcare de îndreptățire de sine sau mândrie din partea unuia dintre membrii ei:
„Ce ai ca zestre și nu ai primit in dar? Și dacă l-ai primit, de ce să te slăvești ca și cum nu l-ai fi primit? (I Cor 4, 7) Dar, dacă nu frica, cel puțin preocuparea pur umană, pur și simplu a acestei lumi de a nu risca să irite sau să fie înțeleasă greșit, nu poate trece cu vederea prin tăcere sau sa fie politic-corecta cu privire la un punct atât de fundamental: nu mai este vorba de date pascale, ci de însăși înțelegerea misterului Trupului lui Hristos – de Biserica Soborniceasca si Apostoleasca.
De aceea mi se pare o greșeala să se spuna că „nimic in definitiv nu justifică” diviziunile din cadrul creștinătății. Acest verb „a justifica” oferă desigur o polisemantica bogată: este adevărat că nu putem accepta diviziunile din lumea creștină și, în acest sens, nu le putem „justifica”. Dar nu rezultă că etiologia acestei stări de lucruri ar consta în cele din urmă într-un amestec (ghiveci) de neînțelegeri regretabile, ele însele blocate în ceața și mlaștinile circumstanțelor politice sau culturale ale trecutului.
Voi menționa un singur exemplu: opoziția Sfântului Grigorie Palama față de scolasticismul latin.
Nu era neînțelegerea unui „oriental” insuficient de „luminat”; ea a fost ancorată, la acest Sfant Părinte Grigorie, în conștiința sa acută a simțamantul tainei teologiei care este inima Ortodoxiei și care se numește apofatism.
Această opoziție dintre Bizanț și Roma este într-adevăr o provocare ultimă și mereu a noastră, cea pe care Sfântul Pavel a numit-o nebunia crucii: deci care sunt, în fața lui Dumnezeul-Om Hristos, locul și greutatea rațiunii umane?
Unitatea creștinilor este într-adevăr un orizont real, pentru că este un orizont duhovnicesc: cel al Ierusalimului ceresc în care Dumnezeu va veni să-și facă salasluire cu oamenii
(Apocalipsa 21:3).
Unitatea, facilitată de nevoințele noastre ascetice personale, ne va fi dată în Hristos, prin Duhul Sfânt; În opinia mea, nu va apărea dintr-o instituție umană organizată în acest scop; dar cu siguranță, Duhul suflă unde voieste!
Să ne asigurăm, așadar, că in lamentările noastre, ca oameni divizați, nu ne lasăm intoxicați de o teatralitate facilă și mediatizată, care ar duce foarte repede la o situație de o gravitate complet diferită: impostura unei „unități” așezate pe pomul otrăvitor al relativismului, un copac împodobit anterior și parcă înfășurat într-o contrafacere a umilinței, redenumit „spirit de deschidere”:
această așa-zisă unitate ar fi atunci numai o APOSTASIE totală.
Vă cer binecuvântarea episcopală și, făcându-vă metanie,
vă sărut drepta,
Cu umilință,
Jean Gobert
ORTHODOXOLOGIE: L’église est fondée sur la Vérité [le Christ] et non sur un sentimentalisme mièvre
https://orthodoxologie.blogspot.com/2023/06/leglise-est-fondee-sur-la-verite-le.html?m=1