Iată vedem un Apus, care de 1000 de ani nu a mai cunoscut Biserică, de când Roma s-a despărţit de Biserică, şi a căzut în erezia, socotesc eu, cea mai cumplită din istorie. Am „văzut” pe pielea mea cum Apusul a suferit din această erezie, în mii de feluri: am văzut în literatură, am văzut în toată cultura apuseană, am văzut-o în politică, am văzut-o în toate lucrurile cu care am avut de-a face. Totuşi, acum, Apusul, în mare măsură, vine la Ortodoxie, sau poate nu în măsură aşa mare, dar în comparaţie cu ce a fost în istorie, în orice caz mai mare decât oricând.

Despre cei care vin la Ortodoxie, întrebarea care se pune este: „Cat de neortodocşi au fost străbunii lor ?”, care n-au ştiut de Ortodoxie. Ce s-ar fi întâmplat dacă ar fi ştiut de Ortodoxie, aşa cum ştiu fii lor de astăzi ?

Sunt întrebări la care nu ne putem da răspuns, dar zic: în baza cuvintelor dumnezeieşti, a vieţii lui Hristos care S-a jertfit pentru vrăjmaşi (când noi eram vrăjmaşii, el ne-a iubit şi s-a jertfit), cum putem gândi că Dumnezeu lasă să se nască oameni pe pământ, numai spre pierzanie (pentru că nu-s ortodocşi) ? Însă, am văzut-o, tot pe pielea mea, că nu numai ce numim noi Ortodoxie, este Ortodoxie ! Vă spun că Ortodoxia nici nu ar trebui să aibă nume în istorie, nici măcar Biserică. Ortodoxia am văzut-o ca pe firea adevărată a omului, către care tânjeşte tot omul, sub diferite forme. Observând ce este, istoric, Ortodoxia, noi suntem ortodocşi, dar vai de ortodoxia noastră! Părintele Sofronie spunea: „Un Ortodox a fost în istorie, şi pe Acela L-au rastignit”.

Dar, când zic că Ortodoxia este firea omului, multora dintre voi o să vă fie greu să înţelegeţi aceasta. Eu am trăit-o (iarăşi vă zic) tot pe pielea mea, că am tot căutat, cât am fost în protestantism, şi intrând înapoi în Biserică, revenind la Biserică, după prima spovedanie şi împărtăşanie, a început în mine să trăiască o viaţă şi să-mi dezvăluie nişte lucruri de unde am înţeles că numai în mediul acesta poate înflori ceva duhovnicesc în om. Acesta este pământul în care pot trăi plantele acestea, pământul pe care toţi îl caută, drept şi strâmb.

Aşa că, greutatea Bisericii şi greutatea lui Dumnezeu cu omul este, pe de o parte, că nu trebuie să micşorăm importanţa a ceea ce numim „Ortodoxia” […] ( Ortodoxia este răspunsul lui Dumnezeu prin întrupare şi prin jertfă dumnezeiască, răspunsul tuturor căutărilor omului, prin care ne găsim identitatea – „Ce este omul?” – , identitate pe care ne-a arătat-o Hristos; dacă Dumnezeu a trebuit să se întrupeze şi, prin cinstit sângele Lui să ne descopere ce este omul, apoi trebuie să băgam de seamă să nu pierdem Ortodoxia) iar, pe de altă parte, a fi ortodox înseamnă a iubi lumea întreagă, tot cosmosul, tot ce a zidit Dumnezeu, cu dumnezeiască dragoste, până şi pe vrăjmaş. Nu ne încumetăm, la nivel ascetic, să iubim pe draci sau aşa ceva, fiindcă sunt prea puternici faţă de noi, şi riscăm să cădem în plasele lor, aşa cum a suferit părintele Paisie Aghioritul. Foarte interesantă experienţă ne-a dezvăluit el (las carte să ne spună mai departe), însă în nevoinţă noastră ne limităm la lucruri mai pe măsura noastră. Cu harul lui Dumnezeu, sfinţii ajung la măsura, unde, cum zice Siluan: „Sfintii înconjoară şi Iadul cu dragostea lor”. E o dragoste ne-silnică, care nu sileşte pe cei care vor pierzania, „fiul pierzaniei”, cum zice Hristos despre Iuda. Nu-i sileşte să iasă dintre aceia. I-ar dori cu preţul jertfei lor, i-ar dori mântuiţi.

Deci, apărarea Ortodoxiei înseamnă să ne apărăm singura cale în care ne putem regăsi pe noi şi îl putem înţelege pe Dumnezeu cel adevărat. Dar a fi ortodox este a iubi întreaga lume, pe prieteni şi pe vrăşmaşi, şi a avea încredere în Dumnezeu. Dacă cineva îşi pune problema, şi mulţi, poate toţi şi-o pun: oare numai ortodocşii se mântuiesc? – eu întrezăresc în întrebarea aceasta un duh al iubirii, care n-ar răbda gândul că cel din afara ortodoxiei ar putea pieri; chiar eu aş putea fi în afara ortodoxiei, şi aici e un fel de a iubi aproapele ca pe sine. Adică, dacă cel din afară ortodoxiei neapărat se pierde, cum zice o anumită idee, un fel de gândire, mă văd eu în starea lui şi nu pot răbda lucrul acesta. Răspunsul meu la întrebare este: Dacă în mine, păcătosul, se găseşte destulă dragoste să mă gândesc şi la cei care eventual pier, oare în Dumnezeu este mai puţină dragoste!? Întrebarea aceasta mi-a fost răspunsul, şi cu conştiinţa că Dumnezeu iubeşte mult mai mult decât ce putem închipui noi, las în competenta şi atotputerea iubirii lui Dumnezeu pe toţi, şi îmi caut în ortodoxia pe care am găsit-o şi în care mă aflu şi în care cred, îmi caut mântuirea […]

Cum se zice în slujbele noastre: „Pre noi înşine, şi unii pre alţii, şi toată viaţa noastră lui Hristos Dumnezeu să o dam”. Dacă încrederea pe care o avem în Dumnezeu şi în dragostea Lui, o încredinţăm la toţi cei din alte confesiuni, ba şi religii, ba şi pe atei (ce ştim noi ce poate face Dumnezeu, multe minuni ne-a arătat în istorie) şi ne ocupăm de mântuirea noastră, şi, dacă nu vrem să fim egoişti, purtăm în rugăciune şi pe aceştia (Doamne, mântuieşte-ne pe noi, şi lumea Ta întreagă!), mântuirea noastră nu este şi nu poate fi egoistă, şi dacă ne mântuim se va răsfrânge ceva din mântuirea aceasta, ca o mireasmă peste întreaga lume.

sursa: Hristos este ortodox