Umanitatea- neam de hiene omorâtoare de Dumnezeu

De cate ori trece Prohodul Domnului peste noi, ca un noian devastator, ca un tsunami de durere, o idee mi se sapă în minte ca-ntr-un mormânt: cum este posibil, cum am putut să facem aşa ceva? Cât de cretin şi de blestemat să fii să omori pe Dumnezeu? Cât de orb şi de nemernic să fii? Cum să ucizi pe Cel care ţi-a dat viaţă? Cum să umpli de răni pe Cel ce te vindecă? Cum să biciuieşti pe Cel ce te mângîie? Cum să pui coroană de spini Celui ce te-a încoronat împărat al făpturii? Cum să străpungi mâinile care te-au zidit? Cum să reduci la tăcere pe cel ce te-a învăţat să vorbeşti? Cum să scuipi pe Cel ce te sărută cu veşnicie? Cum să calci în picioare pe Cel ce te îmbrăţişează cu lumina Lui? Cum să sfărâmi pe cel ce te zideşte? Cum să muşti mâna care te hrăneşte? Cum să dai întuneric celui ce-ţi deschide ochii? Cum să omori pe Părintele tău, cu care semeni, al Cărui chip eşti? Cum? Ce neam de hiene nemernice suntem, popor omorâtor de Dumnezeu care a răstignit pe Domnul slavei pe Cruce? „O neam necredicios, până când voi fi cu voi, până cand vă voi răbda pe voi? Aduceţi-l la Mine”.

În această întrebare, refuz să deschid ochii care m-ar inunda de plâns, refuz să mă nasc în asemenea neam, să trăiesc şi să mor între cei care L-am omorât pe Dumnezeu. Nu, viaţa de aici e un coşmar imens, colectiv, un vis urât, din care ne vor trezi şi vom îmbrăţişa pe Pruncul de sfânt al veşniciei, ne vom adăpa cu nesaţ din Lumina preasfântă a Lui, vom primi mireasma cea mai presus de fire a raiului din El. Istoria nu e decât un vis nemernic, în care stăm aşteptând moartea ca pe ultima soluţie, ca pe trezirea din neant.

Şi totuşi ochii mei se deschid şi mi se confirmă hâdul adevăr. Văd milioanele de morţi ai istoriei, molimele care ucid mii de copii pe secundă, viclenia cea îngrozitoare, focoasele nucleare, bombardamentele, sărăcia lucie, foamea rânjind, bătrâneţea cu durerea ei, cancerele înşirate la paradă, războiul ca încrâncenare tâmpă a iadului din noi, tarabele de carne care doare, răutatea gratuită, legiunile de draci jubilând, tot absurdul unei vieţi fără de sens, spectrul morţii şi scrâşnetul dinţilor unui popor înstrăinat de Dumnezeu, munţii de cadavre de bebeluşi sfinţi avortaţi din mamele lor, aud urletul de durere al pruncilor, simt turbarea cumplită a unei umanităţi care ucide şi se ucide pe sine în acelaşi timp. Şi mai presus decât toate acestea, văd pe Dumnezeul cel Viu sfărâmat, pironit, străpuns, biciuit, omorât pentru noi şi de către noi.

Dacă n-aş şti c-ar învia, n-ar mai merita să trăiesc nicio clipă pe pământ. Mi se rupe inima ca unei maici care şi-a văzut copilul murind, spune cântarea Prohodului. Suntem pierduţi. E prea târziu. Uciderea de Dumnezeu a avut loc, suntem în ea ca-ntr-un univers de nefiinţă, nu visăm, strămoşii noştri şi noi prin păcatele noastre Îl răstignim mereu pe Hristos, Mirele Bisericii îndrăgostit de umanitate. Suntem aici, pe pământ, şi nimeni şi nimic nu ne mai poate absolvi de această vină. Şi oasele noastre peste câteva zeci de ani vor vorbi fără de glas despre actul supremei ucideri de Dumnezeu.

Suntem un neam omorâtor de Dumnezeu. Şi totuşi Dumnezeu înviază din morţi mereu, iubindu-ne infinit, până la iad şi înapoi, şoptindu-ne mereu că ne iubeşte o veşnicie. O singură nădejde mai avem. Hristos înviază din morţi în fiecare zâmbet, în fiecare gură de pâine dăruită, în fiecare lacrimă vărsată pentru altul, în fiecare oftat de durere pentru păcat, în fiecare Doamne, în fiecare suflare de lumină, în fiecare floare de gând. Strânge cu atenţie toate morţile noastre ca pe nişte firimituri în ştergarul cu care a fost ştearsă de sânge Faţa Sa cea dumnezeiască. Ne mângâie mereu cu mâinile străpunse de piroane, ne dăruieşte mereu Sângele Lui pentru viaţă veşnică, deşi noi nu Îi dăm decât moarte, durere şi stricăciune.

În pâcla unei asemenea nopţi, în bezna în care orbecăim de când am văzut pe dinafară porţile raiului, noi, neamul ucigaş, stirpe omorâtoare de Dumnezeu, mai avem o fârâmă de nădejde: cineva din neamul nostru este Născătoare de Dumnezeu. Rugăciunea ei de mamă de copil mort, inima ei zdrobită de durere ne vesteşte dincolo de moarte că Hristos a înviat.