În această seară ne aflăm în pragul Postului Mare şi intrăm în această perioadă sfântă cerându-ne unul altuia iertare.
Iertarea se află în inima creştinismului, a tainei lui Hristos. Ea exprimă iubirea pe care Dumnezeu ne-a arătat-o în Hristos, Mijlocitorul, Răscumpărătorul, Împăciuitorul şi Creatorul nostru, Cel Care sfărâmă zidul despărţitor pe care îl ridicăm prin împietrirea inimii şi ne uneşte cu Dumnezeu şi cu aproapele.
Iertarea este în acelaşi timp cel mai uşor lucru – jugul Meu este uşor, spune Hristos (Mt. 11, 30) – şi cel mai greu lucru, la fel de greu ca inima noastră, apăsător ca îndreptăţirea de sine şi îngâmfarea noastră. Este la fel de greu ca luarea crucii, şi totuşi atât de uşor, dar numai dacă ne dăruim cu totul [iertării].
Ceea ce ne împiedică să apucăm drumul iertării este în principal faptul că avem o inimă împietrită: adeseori nu vrem să-i iertăm pe ceilalţi, preferând să ne lingem rănile, mâniaţi pe ceilalţi, dar mulţumiţi de propria noastră persoană, şi ne construim identitatea pe aceste răni – „săracul de mine” – şi mai mult, adeseori nu vrem să cerem iertare, preferând să-i învinovăţim pe ceilalţi fiindcă ei nu pot vedea cât de multă dreptate avem noi de fapt.
Cât de greu este, şi totuşi atât de uşor, să răzbatem prin toată această îndreptăţire de sine, să acceptăm iertarea pe care Hristos ne-o dăruieşte şi să ne iertăm unul pe celălalt. Dacă facem noi primul pas, dacă-i cerem iertare aproapelui, noi tăiem egoismul nostru şi tot ceea ce ţine de tendinţa noastră de a ne autopromova şi de a ne justifica, şi îngăduim ca inima noastră de piatră să fie zdrobită pentru a primi iubirea lui Dumnezeu, pentru a deveni inimi de carne, capabile să-l iubească pe celălalt.
Făcând aceasta vom afla că iertarea nu este doar o chestiune de a spune „las-o baltă”, „nu contează”, „hai să zicem că asta nu s-a întâmplat vreodată”. Mai degrabă vom descoperi că chiar şi răul şi păcatul care au fost săvârşite devin prilej de bucurie şi viaţă. Întocmai precum Iosif le-a spus fraţilor săi care-l vânduseră ca sclav: aţi crezut că voi aţi făcut aceasta? De fapt Dumnezeu a fost Cel care m-a trimis aici ca să-mi izbăvească viaţa (cf. Fc. 45, 5,8).
În acelaşi chip, dacă inima noastră este orientată spre Hristos şi urmarea Lui până la slava pregătită nouă de la întemeierea lumii, atunci tot ceea ce s-a întâmplat, şi încă se mai întâmplă, devine mijlocul prin care Dumnezeu ne modelează, frângând inima noastră de piatră, pentru ca să fim precum întâiul-născut al multor fraţi (Rom. 8, 29), pentru ca să ne bucurăm cu adevărat de tot ceea ce ni se întâmplă, nu doar pentru ceea ce este uşor să fii recunoscător – lucrurile bune pe care le-am primit în viaţă şi bucuria pe care o avem în compania celorlalţi -, ci de asemenea şi pentru încercările şi necazurile pe care le pătimim acum, lovindu-ne repetat şi înmuindu-ne, pentru a fi părtaşi la Paștele lui Hristos, Paștele care, aşa cum vom cânta într-o clipă, ne ajută să iertăm totul pentru Învierea lui Hristos.
Către acest scop şi numai către acest scop este îndreptat numărul sporit al rugăciunilor şi eforturilor ascetice din zilele care urmează – dar, desigur, ar trebui să nu ne mândrim şi mai mult cu performanţele noastre în împlinirea lor.
Spun Părinţii că viaţa noastră vine de la aproapele. Dumnezeu este izvorul vieţii, dar este o viaţă pe care o trăim aici şi acum, unul cu celălalt. Aşadar, paşii noştri către o viaţă înnoită ar trebui să înceapă concret aici, unul cu celălalt, să înceapă prin a ne cere iertare între noi pentru tot ceea ce se poate să fi făcut sau nu, ba mai mult, pentru limba noastră slobodă sau faptele noastre rele săvârşite cu bună ştiinţă, pentru orice supărare provocată şi, mai general, pentru că nu am împlinit ceea ce Hristos cere de la fiecare dintre noi.
