Nu cu mult timp în urmă, am aplicat un test vocațional unui grup de elevi dintr-o școală de provincie. Am fost surprinsă să constat că peste 50% dintre ei aveau profil artistic sau antreprenorial – ceea ce indică un IQ ridicat și un nivel remarcabil de creativitate. Și nu era decât o școală obișnuită. Fără doar și poate, IQ-ul ridicat și creativitatea copiilor români nu reprezintă o noutate, ci este un fapt confirmat și pe plan mondial de rezultatele olimpicilor noștri, de exemplu. Nu este cazul să înșirăm aici palmaresuri, dar câteva date recente tot merită amintite. De pildă, în 2022, la Olimpiada de Matematică, România s-a clasat pe locul V (după China, Coreea, Statele Unite și Vietnam, având cea mai bună echipă din Europa). La Olimpiada Internațională de Informatică, a obținut locul II în lume. La Olimpiada Internațională de Lingvistică, locul III. Locul II la Olimpiada Internațională de Fizică, fiind din nou cea mai bună echipă din Europa. La Olimpiada de Chimie, a obținut două medalii de aur, una de argint și una de bronz, fiind singura țară cu două medalii de aur. La Olimpiada Internațională de Astronomie și Astrofizică a câștigat două medalii de aur, una de argint și cinci de bronz. Locul I și la Olimpiada Internațională de Limba Germană. Opt medalii la Olimpiada Internațională de Științele Pământului. Locul III la Olimpiada Internațională de Geografie. În 2021, a câștigat aurul la Olimpiada Internațională de Robotică. Și, nu mă îndoiesc că, dacă vreodată s-ar organiza o Olimpiadă Internațională de Poezie, România ar fi putut obține aurul, pentru că, nu-i așa?, „Românul e născut poet”, după spusa lui Alecsandri.
O confirmare mi-a venit și personal, din partea scriitorului britanic Paul Kingsnorth care, după o mini-conferință ținută vara aceasta la Mănăstirea Putna în fața câtorva studenți, a mărturisit că a avut cel mai inteligent auditoriu tânăr căruia s-a adresat vreodată. Și nu era decât o mână de copii strânși în grabă din Suceava, în timpul vacanței de vară.
Se pare, așadar, că potențialul de inteligență și creativitate al românilor este mare, unul dintre cele mai ridicate din lume. Și totuși noi, astăzi, suntem într-o mare fundătură – pe plan economic, politic, social, cultural, chiar psihologic și emoțional, căci ne simțim de parcă am fi înecați într-o mare de apatie, nepăsare și lehamite, sub blestemul unui nejustificat complex de inferioritate. Unde dispar aceste talente, aceste minți sclipitoare, disciplinate și dornice să schimbe lumea? Unde li se scurge entuziasmul? Unde ni se risipește tezaurul acesta uimitor, cel mai prețios, pe care îl poate deține o nație? În societatea românească nu se mai regăsesc la vârsta maturității, nu sunt puși în valoare, nu lucrează pentru familia lărgită în care s-au născut. Olimpicii noștri, care ajung la excelență prin eforturi uriașe – ale lor, ale familiei și ale profesorilor – sunt absorbiți pe piața de muncă occidentală, unde vor „produce” pentru alții, la un înalt nivel de profesionalism, pe mulți bani (dar mai puțin decât merită), în pozițiile de vârf ale unor corporații. Ceilalți, talentele care nu ajung la performanță, se șterg și se pierd în mediocritatea în care le îneacă subcultura mall-urilor, dependența de ecrane, sexualitatea dezordonată – pe scurt, societatea de consum –, sfârșind prin a fi înghițiți și ei de piața muncii, tot în corporații, doar că pe scara de jos a acelorași ierarhii.
Planul lui Dumnezeu și piața muncii
Așadar, ce e cu această risipă de talente, de creativitate și inteligență pe care o revarsă Dumnezeu peste noi? Nu cumva a greșit El țara și epoca? La ce-i trebuie bietului român atâția poeți, când, vezi bine, el are nevoie de pâine și… circ? Pe de altă parte, ce să facă piața globală cu atâția artiști, când lumea se digitalizează și se automatizează rapid și, zice-se că, în curând, nu va mai fi nevoie decât de câțiva oameni-roboți și de foarte mulți roboți-roboți?Pesemne că Dumnezeu a greșit și locul și momentul istoric, dăruindu-ne atâția copii deștepți și talentați!
Cert este că piața muncii nu prea are nevoie de talente și vocații. Ea are cerințe stricte în macro-mașinăria ei globală. Tocmai de aceea noii Mecena ai educației nu mai sunt instituțiile culturale, nici acei filantropi instruiți și generoși, care înțelegeau ce investiție grozavă este pentru un popor să dai unor oameni talentați, inteligenți și creativi șansa de a ajunge la locul potrivit. Dar nu, astăzi, noii Mecena sunt Banca Mondială, Organizația pentru Cooperare și Dezvoltare Economică (OCDE), Fondul Monetar Internațional și altele asemenea. Aceste instanțe au nevoie ca școlile să le producă diferite categorii de „proletari globali ai tastelor”[1], fiecare învârtind conștiincios la rotița încredințată lui în uriașa mașinărie. Să nu uităm însă că, într-o mașinărie, orice piesă poate deveni piesă de schimb, bună pentru reciclare sau doar bună de aruncat la gunoi.
În această logică, școlile se transformă în „furnizori de servicii”, în care copiii vor fi strunjiți pe patul procustian al cerințelor pieței și vor deveni „produse” cât mai compatibile cu „noile tendințe”. De altfel, de-a lungul timpului, noi înșine am fost martorii diferitelor „valuri” ale acestei piețe: epoca inginerilor, epoca economiștilor și juriștilor, iar acum trăim în plină epocă a IT-iștilor și medicilor. Cine știe însă ce va fi pus Dumnezeu în acești oameni care au ales moda profesională: ce menire, ce talent, ce poveste? Cine însă să le-o spună, cine să le-o descopere, cine să le insufle eroismul de a merge împotriva curentului pentru a scoate la iveală acel talant unic sădit în ei? Ei vor deveni niște paraziți ai mediului-gazdă temporară, blazați și lipsiți de entuziasm. Iar profesorii lor, simpli „prestatori de servicii”, „agenți ai reformei”[2] globale, instructori buni în a preda algoritmi și a pregăti forță de muncă ieftină pentru export. Profesori care nu vor fi niciodată acei mentori care să le dea curajul autocunoașterii, dragostea de a descoperi tainele vieții și dorul după o viață mai înaltă. Să nu ne mirăm că, în această paradigmă, profesorii vor putea fi înlocuiți foarte bine de Inteligența Artificială, mai eficientă și mai captivantă în predarea algoritmilor și diseminarea informației. Așadar, dacă nu formăm oameni vii, ci niște oameni robotizați, complexați, vulnerabili la propagandele și reclamele zilei, robi patimilor și dependențelor de tot felul, ne vom merita din plin soarta! Vom favoriza noi înșine apariția acelei societăți totalitare și distopice de care ne temem.
Struniți să devină utili, copiilor nu li se mai lasă timpul și nu li se mai transmit instrumentele necesare limpezirii unei chemări. Nu au prilejuri de a se cunoaște pe sine, pentru că nu mai au parte de o comunicare esențială cu părinții lor, cu dascălii lor, cu seniorii cetății, vii sau așezați cuminți pe rafturi de biblioteci. Nu știu cine sunt și nici ce vor în viață, „ajungând să fie butonați în numele unor obiective și valori exterioare lor, pentru că ei înșiși nu și-au definit obiectivele și valorile”[3]. Și ne mirăm că oamenii sunt triști în jurul nostru, că nu au coloană vertebrală și nici conștiința de a reacționa la minciună și nedreptate? Ne mirăm că nu sesizează răul din jurul lor, că tac atunci când ar trebui să vorbească, că se resemnează atunci când ar trebui să ia atitudine? Nu este vina „ocultei” și a manipulării orchestrate de ea că noi nu ne-am atins menirea și nu ne-am șlefuit diamantul lăuntric, pentru a deveni cine vrea Dumnezeu să fim! Nu este vina „ocultei” că nu suntem în stare să formăm, să susținem și să recunoaștem o elită competentă și de caracter, care să ducă mai departe destinele neamului creștin! Dacă am dori acest lucru cu adevărat și am pune cu toții umărul, lăsând la o parte micimea de suflet și zavistia lui Cain, așa săraci și neputincioși cum suntem, am primi tot ajutorul, pentru că „Dumnezeu este cu neamul drepților” cf. Psalmul 13:6. El, Care ne-a pus în mâini aceste nestemate, acești copii minunați, oare nu ne va da și posibilitățile să-i ajutăm să-și împlinească menirea?
Însă, dacă vom rămâne în continuare inerți, să nu ne mirăm că acești tineri talentați se vor transforma și ei în niște automate fără viață, docile, fără idei și creativitate, fără dragoste, fără omenie, victimele facile ale oricărei ideologii. Lumea în care trăim este oglinda sufletului nostru, a alegerilor noastre de zi cu zi, generație după generație de oameni care și-au frânt visele și talentele și s-au limitat la a fi utili și cuminți, sau doar „căldicei”, cum sugerează Apocalipsa cf. 3:15-16.
Lăsați copiii să fie poeți!
Și câtă nevoie avem astăzi de poeți, de artiști, de gânditori autentici, de cărturari onești, de mentori dedicați, de șlefuitori de suflete, de Părinți duhovnicești adevărați și conștienți de răspunderea lor! Câtă nevoie avem de oameni care să crească oameni, nu doar să inventeze mașini! Câtă nevoie avem de sfinți, acești „poeți”, în sensul de bază al cuvântului grecesc, adică de „făuritori și creatori”! Câtă nevoie avem de acești „inutili” de geniu, care să ne insufle în a ne articula sensul vieții! Ce ar fi fost cultura română, dacă Eminescu și-ar fi abandonat scrisul său pentru o viață tihnită, cuminte și adaptată la cerințele pieței de muncă și la ofertele politicii vremii? Sau vi-l puteți închipui pe Nichita părăsindu-și „patria” sa, care „este limba română”, ca să se angajeze într-o multinațională pentru o pensie bună la bătrânețe? Vi-l închipuiți oare pe Shakespeare renunțând la scenă și angajându-se maestru de ceremonii la Palatul Windsor? Sau pe Socrate, sătul de necazuri și sărăcie, renunțând să-i mai învețe înțelepciunea pe tinerii atenieni pentru o slujbă onorabilă de ritor în cetate? Sau pe rapsozi, colegii lui Homer, agățându-și lira în cui și apucându-se să facă comerț pe mare? Ce ar mai fi fost cultura noastră, dacă acești oameni ar fi ales o viață comodă, supunându-se duhului lumii, nevoilor și constrângerilor de tot felul?
Mai mult, ce ar fi fost omenirea astăzi, dacă milioane și milioane de sfinți ar fi ales o viață sigură, fără cruce și fără nevoință? Am fi fost o masă amorfă de oameni-roboți, de oameni-sclavi, de oameni-animale. Ei, acești mari „inutili”, ne reamintesc iară și iară că suntem mai mult decât niște maimuțe civilizate care răspund doar la stimuli și la frică. Ei ne spun că viața are mize mai înalte decât traiul bun, decât puterea, plăcerea sau simpla supraviețuire.
De aceea, da, cred totuși că Dumnezeu nu și-a risipit darurile Sale! Ne dăruiește artiști, poeți și gânditori, genii și inventatori, nebuni pentru Hristos și sfinți, pe care se cuvine să-i naștem – întâi de toate –, apoi să-i cultivăm și să-i formăm. Ei ar putea să trezească lumea din letargia utilitarismului și magia cifrelor, către redescoperirea Frumosului și Binelui, a Adevărului și a Dreptății, a elanului creator și a bucuriei de a trăi. Când obtuzitatea profitului pune stăpânire pe lume, dezumanizând-o, dezintegrând-o și schimonosind-o, când viața își pierde sensul, avem nevoie de oameni care să ne reînvețe arta de a trăi și arta de a fi om, care să ne aducă aminte că fiecare în parte avem vocația prieteniei, a paternității sau a maternității și, mai ales, că toți ne-am născut cu vocația dragostei!
De aceea, lăsați copiii să fie poeți, lăsați-i să fie artiști, lăsați-i să-I cânte neîncetat singurului Poet adevărat – Făcătorului și Domnului nostru!
Tatiana Petrache
[1] Mircea Platon, Deșcolarizarea României. Scopurile, cârtițele și arhitecții reformei invatamantului românesc, Editura Ideea Europeană, București 2020.
[2] Idem,
[3] Idem.
