Pomenirea Sf. Mc. Valeriu Gafencu – 71 de ani de la mutarea în Garda Cerească. Cuvântul Părintelui Justin despre osemintele sale

Pe 18 februarie 1952, la Târgu Ocna, trecea la Domnul, mucenicul Valeriu Gafencu, numit de Nicolae Steinhardt „Sfântul închisorilor”; este unul din tinerii care au murit în închisorile regimului comunist, luptând pentru apărarea credinței ortodoxe şi a neamului românesc, informează Rador.

Iată o biografie a lui Valeriu Gafencu, în conformitate cu siteul piteștiprison.org:

Valeriu Gafencu s-a născut în Basarabia, în judeţul Bălţi. Tatăl său, deputat în Adunarea Reprezentativă, care a votat Unirea cu România în 1918, a fost deportat în 1940 în Siberia, unde a şi murit.

Valeriu Gafencu a fost arestat în 1941, la doar 20 de ani, pe când era student la Facultatea de Drept din Iaşi, şi condamnat la 25 de ani de muncă silnică, pentru „activitate legionară”. Fusese îndrumător al unui grup de Frăţii de Cruce din Iaşi, împreună cu care organizase o grevă împotriva lui Antonescu în ianuarie 1941).

După proces ajunge la închisoarea Aiud, unde va sta până în 1948. Acolo se va alătura grupului „Misticilor”, format în jurul lui Traian Trifan, Traian Marian, Anghel Papacioc, Marin Naidim, Virgil Maxim sau Ioan Ianolide. Alături de ei, în aceşti ani va studia îndeaproape Scripturile, Filocalia şi Patericul.

Mi-e dor de casă şi de libertate. (…) Sufleteşte mă simt bine. Dumnezeu mă călăuzeşte.” -Penitenciarul Aiud, august 1942

„În viaţa lumii blestemate de aici mă simt singur. Îmi petrec timpul gândindu-mă mereu la Dumnezeu. Singur Dumnezeu mă înţelege pe deplin […] In viaţa aceasta credinţa e totul. De aceea, omul fără credinţă e mort.” – Penitenciarul Aiud, 14 octombrie 1942.

„Mi-nchipui uneori, că într-o viaţă obişnuită, normală, n-aş fi putut ajunge niciodată la o asemenea revoluţie spirituală.”- Valeriu Gafencu, Penitenciarul Aiud, 1 noiembrie 1942

„Sunt fericit, căci dacă-mi este îngrădită libertatea fizică prin legile omeneşti, în schimb mi s-a dăruit libertatea sufletească prin taina iubirii şi această libertate sufletească este bunul cel mai de preţ pe care l-aş fi putut câştiga în lumea aceasta plină de deşertăciuni.”- Valeriu Gafencu, Penitenciarul Aiud, 19 mai 1946 – sursa

În 1948, Valeriu Gafencu este transferat, alături de alţi studenţi, la penitenciarul din Piteşti, unde rămâne până la sfârşitul lui decembrie 1949, fără a trece însă prin „reeducare”.

Traian Popescu îşi aminteşte despre perioada petrecută de Gafencu la închisoarea Piteşti, când acesta era deja grav bolnav de TBC:

Suferind, a fost transferat la Văcăreşti, iar apoi s-a decis trimiterea lui la Penitenciarul Sanatoriu de la Târgu Ocna, unde a şi ajuns în februarie 1950.

Spre deosebire de regimul de exterminare din Piteşti, condiţiile de viaţă de la Târgu Ocna au fost mai blânde la început, iar asistenţa medicală, deşi precară, era asigurată de un medic „cu suflet mare”, Margareta Danielescu, ajutată de deţinuţi medici sau studenţi la Medicină, care îi vegheau pe aceia mai grav bolnavi dintre ei.

În mai 1950, grupul „reeducaţilor” soseşte la Târgu Ocna, cu instrucţiuni de a acţiona după tiparul de la Piteşti. Atmosfera creată în jurul lui Valeriu Gafencu joacă însă un rol hotărâtor în oprirea „demascărilor”, deţinuţii revoltându-se în mai 1951, când se încearcă începerea bătăilor.

Fiind pe moarte, Valeriu Gafencu va sta în camera 4 a închisorii de la Târgu Ocna, alături de alţi deţinuţi aflaţi în fază terminală.

„Era cel mai liniştit şi mai zâmbitor dintre noi, cel care nu rostea nici un cuvânt de nemulţumire. Nedreptăţile şi ura ce se revărsau asupra noastră se topeau în faţa nemăsuratei iubiri ce iradia din el neîncetat.” -Aurelian Guţă.

„În ultimii doi ani el nu s-a mai putut aşeza întins pe pat nici ziua şi nici noaptea, ci şedea rezemat la marginea patului, iar capul îi cădea în piept. […] Tusea îl epuiza, se congestiona şi adesea scuipa sânge. […] Rugăciunea lui continua şi în somn şi asta îi dădea pe chip o strălucire bine-plăcută, care se răspândea şi în jur.”- Ioan Ianolide

Valeriu Gafencu a primit la un moment dat streptomicină, medicamentul care i-ar fi putut salva viaţa. S-ar părea însă că el ar fi cedat-o pastorului protestant Richard Wurmbrand pentru ca acesta, odată ieşit din puşcărie, să aducă la cunoştinţa celor din Occident tratamentul inuman la care sunt supuşi deţinuţii politici din România, ceea ce Wurmbrand a şi făcut. Martorii povestesc că Valeriu Gafencu ar fi ştiut dinainte data morţii sale, rugând cu două săptămâni înainte un prieten apropiat, pe Nicolae Itul, să se îngrijească de cele necesare înmormântării şi să facă rost de o cruciuliţă pe care să i-o pună în gură pentru ca, în viitor, dacă va fi descoperit trupul său, să poată fi identificat.

Pe 18 februarie 1952, după ce s-a spovedit şi împărtăşit, Valeriu Gafencu a trecut la cele veşnice.

„Sunt fericit să mor pentru Hristos. Lui îi datorez darul de azi. Totul e o minune. […] Ateismul va fi învins, dar să fiţi atenţi cu ce va fi înlocuit. ”au fost ultimele cuvinte ale lui Valeriu Gafencu, aşa cum şi le aminteşte prietenul său Ioan Ianolide.

Părintele Justin despre osemintele martirului Valeriu Gafencu

Este foarte interesant faptul că în paralel cu aceste cercetări şi descoperire, s-au făcut şi săpături arheologice la spitalul penitenciar din Târgu Ocna, spre aflarea moaştelor Sfântului Valeriu Gafencu, unde s-au găsit câteva oseminte frumoase la culoare, ale foştilor deţinuţi anticomunişti. Sfinţii şi martirii neamului românesc comunică între ei şi vor să fie proslăviţi ca să mijlocească pentru noi înaintea Tronului lui Dumnezeu. Şi aceasta pentru că Dumnezeu iubeşte neamul românesc şi scoate la lumină aceste oseminte de martiri, într-o perioadă anevoioasă, în care România are nevoie de ajutor dumnezeiesc.

România este o ţară binecuvântată şi iubită de Dumnezeu, şi aceasta nu o spun cu mândrie, şi Dumnezeu, aşa cum a vrut şi până acum să păstreze acest neam neştirbit şi credincios Lui, aşa şi acum vrea să ne păzească de greutăţile şi nelegiuirile ce se vor abate asupra întregii lumi. Pământul acestei ţări este sfânt prin martirii şi sfinţii pe care îi adăposteşte în adânc, iar sângele şi rugile lor s-au suit până la Tronul lui Dumnezeu. România a şi rămas de altfel ţara ortodoxă care şi-a păstrat tradiţiile şi evlavia mai mult decât toate celelalte ţări ortodoxe. Ne-au luat agricultura, ne-au luat comerţul, ne-au luat toate bogățiile şi aurul acestei ţări, dar nu ne-au luat credinţa, nu ne-au luat tradiţiile şi evlavia creştină. De aceste realităţi dau mărturie şi pelerinii străini, chiar episcopi, patriarhi şi mitropoliţi care rămân impresionaţi de evlavia acestui popor, ce continuă să îşi păstreze obiceiurile într-o lume modernă de azi.

(fragment din „Ne vorbește Părintele Justin”, vol. III)