Ii praznuim astazi pe cei Trei Mari Dascali si Ierarhi ai Bisericii, Sfintii Vasile cel Mare, Grigorie Teologul si Ioan Gura de Aur, care prin descoperire cereasca au aratat crestinilor ce se galceveau pentru a dovedi intaietatea vreunuia dintre ei, legatura invesnicita a dragostei lor intru Domnul.
Prietenia duhovniceasca – despre care toti acesti 3 luminatori ai lumii cu “razele dumnezeiestilor invataturi” ne-au lasat cuvantari “de miere curgatoare” – se imputineaza astazi din ce in ce, pe masura racirii dragostei multora, iar slabiciunea legaturilor dintre noi ne face pe fiecare in parte, si pe toti la un loc, mult mai vulnerabili in fata atacurilor inversunate ale celui care se asemana cu un “leu racnind” care cauta sa ne inghita…
In vremuri de restriste, cand ar fi mai mare nevoie decat oricand in istoria Bisericii “sa strangem randurile” in duhul dragostei fratesti si sa implinim Taina Unimii (Unitatii) in Hristos si in Biserica la care am fost chemati, tocmai acum si patimile noastre, stimulate de asaltul dracesc dezlantuit asupra lumii, ne tradeaza mai abitir si il dezleaga pe Satana – Calomniatorul sufletelor noastre, Marele Diversionist si cel-care-desparte (dia-bolos)– sa realizeze cu noi, probabil intr-o masura fara precedent in istorie, “taina dezbinarii” intre prieteni, intre frati. Cel mai adesea din motive de nimic. Taina dezbinarii face parte integranta din procesul “tainei faradelegii” care se lucreaza tot mai precipitat, sub ochii nostri – “larg inchisi” – in lume, pana la venirea Fiului Pierzarii. Iar Duhul Sfant ne-a aratat de mult ca… dusmania si ura de frati sunt semnul sfarsitului si ca… “daca nu biruim vrajba si tulburarea se va intampla o nenorocire”.
Nu ne mai suferim si nu ne mai rabdam unii pe altii, nu mai avem ochi sa ne vedem si omenie sa ne mai raspundem unii altora. Ne izolam in turnuri de fildes ca sa ne protejam de “taina aproapelui” devenit lepros, ciumat, strain cazut intre talhari, nevrednic de privirea preotului si a levitului… Ne gasim in permanenta noua insine indreptatiri sofisticate, stim sa scoatem rapid de sub maneca ratiunii celei cu nume mincinos o multime de teorii ultra-para-meta… duhovnicesti ca sa ne justificam refuzul de a iubi, refuzul de a rabda, refuzul de a asculta, refuzul de a vedea dincolo de aparente, refuzul de… a ne lucra duhovniceste unii prin altii.
La prima ispita, la prima banuiala, la prima barfa, la prima cearta, la prima “tulburare”, crestinul de astazi este invatat sa dea bir cu fugitii, iar nu s-o infrunte barbateste, ci sa se refugieze narcisist in patutul cald al auto-compatimirii si al clevetirii. Acolo unde, desigur, el va avea intotdeauna dreptate si fratele sau niciodata…
Candva, crestinii stiau sa certe iubindu-se. Se certau si iarasi se impacau. Se contraziceau ori se tachinau – fara sa se raneasca sau sa se raceasca – poate si pana la moarte, dar isi vorbeau, tot pana la moarte, cu aceeasi iubire, pretuindu-se unul pe celalalt ca pe un mare dar. COMUNICAU. SE MUSTRAU SPRE INDREPTARE. Nu taceau pasiv-agresiv, precum noi, lasand a se cultiva, intre timp, in ambele sensuri, resentimente, suspiciuni, ganduri potrivnice devenite certitudini.
Ei intelegeau prietenia cea in Hristos ca o Taina sfanta, care se pazeste si se intretine cu frica si evlavie de toate asalturile diavolesti, ca orice alt dar ceresc, pentru care se lucreaza si se lupta neincetat, care merita orice picatura de sudoare, orice jertfa a odihnei si a linistii proprii. Ne lipseste acum si constiinta ca prietenia duhovniceasca este o Taina a impreuna-cresterii, dar si o putere ecleziala vanata de cel-rau cu maxima inversunare, si ca ea nu se pastreaza de la sine, ca trebuie sa se verifice si sa se caleasca prin incercari, prin focul ispitelor.
Pentru ca SATANA II VANEAZA PE CEI IZOLATI. Inclusiv pe cei izolati in propriul grup inchis ermetic, elitist, siesi suficient. Dar piedicile si ispitele spre destramare se asuma, se iau in piept, nu pot speria pe cei care stiu pretul iubirii fratesti. Prietenia este un dar care cere lupta, cere nevointa, care este incompatibil cu egoismul si este ucis de iubirea de placeri, de confort si de comoditate, fie ea si mascata de inselarea “linistirii”.
Prietenia ne ajuta sa facem si un obligatoriu “exercitiu” de fidelitate duhovniceasca, bine stiind ca cel care nu este credincios in cele mici – fata de prietenul sau binefacatorul sau – nu poate ramane pana la capat credincios nici lui Hristos, Cel care Se identifica tainic tocmai cu fratele “cel mic“, pe care l-am parasit si l-am condamnat, gasindu-l nevrednic de a-i mai arunca vreo vorba buna de la… inaltimea maiestatii noastre.
Spunea Parintele Staniloae:
Raspunzand nevoii noastre, El a aratat in mod limpede ca, pentru a fi slujitori unii altora, avem nevoie unii de altii. Nu este de ajuns sa slujim in mod exterior, trebuie sa ne daruim pe noi insine. Acest fapt este temeiul jertfirii de sine, temeiul iubirii. Doar astfel crestem, pentru ca avem comuniune in mod real. Nu suntem chemati sa slujim asa cum achitam o datorie. Trebuie sa existe iubirea ca radacina: sa vezi taina celuilalt, sa vezi in el fiinta neconditionata. Aceasta este taina extraordinara, negraita: sa iubim, sa ne adancim spiritual unul in altul, sa fim atenti la ce inseamna celalalt care are nevoie de mine. Sa fim atenti asa cum este Dumnezeu, sa fim atenti fata de el ca fata de o fiinta transparenta pentru Dumnezeu.
Astazi, in “era comunicarii”, ortodocsii ajung sa comunice mai putin si mai prost ca oricand si, mai ales, sa nu rateze sansa de a fi ei insisi cei care marcheaza… inaugurarea erei “anti-comuniunii”. Biserica ne cheama la suprema partasie, cea de-viata-facatoare, in vreme ce noi ne sarguim din greu sa colaboram la lucrarea des-partasirii, a instrainarii celei de moarte lucratoare. Iar acesta este numai primul pas catre devenirea intru Iuda si Cain, catre tradarea, vanzarea si uciderea fratelui devenit intai instrument de folosit, apoi strain, iar la urma dusman.
Astazi avem la indemana, “gratie” tehnologiilor ultra-avansate, toate mijloacele de comunicare posibile, dar ce folos? Nu mai avem nimic a ne spune: dragostea dintre noi a murit. In numele unor deziderate si a unor mize mult mai inalte si mai importante, avem “binecuvantarea” sa devenim reci, duri, agresivi si taiosi cu aproapele nostru. Avem “binecuvantarea” sa destramam intr-o clipa ceea ce Dumnezeu a zidit si a intarit cu timp, cu efort, cu jertfa, cu scump Sangele Sau. Cand Apostolii si Parinti ne cheama “sa ne largim inimile”, noi ne luam “binecuvantarea” sa devenim cat mai impietriti si mai “stramtorati” la inima. Sa nu ne lasam deranjati de durerea fratelui nostru, sa ne inchidem urechile la strigatul sau la plansul lui. Nu avem vreme de pierdut pentru altii; liniste! noi acum ne rugam… Sa nu trebuiasca sa-i auzim dojana facuta cu dragoste, sa nu ne “tulbure” cu nicio alta parere, cu niciun alt gand care ne-ar putea problematiza catusi de putin propria autosuficienta.
Ce este mai tragic e cand ajungem sa ducem indreptatirea pana acolo incat, spre pierzarea noastra, cerem si primim “binecuvantarea” sa ne pecetluim, prosteste, cearta pentru vesnicie, iar nu sa cautam impacarea si bunavoirea. Sa nu cumva sa pierdem ocazia de a semna si noi prezent in “condica” Dezbinatorului.
Evanghelia spunea:
Luati aminte la voi insiva. De-ti va gresi fratele tau, dojeneste-l si daca se va pocai, iarta-l.
Si chiar daca iti va gresi de sapte ori intr-o zi si de sapte ori se va intoarce catre tine, zicand: Ma caiesc, iarta-l.
Si inca, aceeasi Evanghelie, “reglementa” si mai concret:
De-ţi va greşi ţie fratele tău, mergi, mustră-l pe el între tine şi el singur. Şi de te va asculta, ai câştigat pe fratele tău.
Iar de nu te va asculta, ia cu tine încă unul sau doi, ca din gura a doi sau trei martori să se statornicească tot cuvântul.
Şi de nu-i va asculta pe ei, spune-l Bisericii; iar de nu va asculta nici de Biserică, să-ţi fie ţie ca un păgân şi vameş.
… iar noi, fara sa ne mai preocupam “sa castigam pe fratele” nostru, sa-l iertam, sa-l ajutam, sarim direct la ultimul pas, si cel mai de evitat, transformandu-ne prietenii, fara nicio alta sansa, fara drept de apel, peste noapte, in “pagani si vamesi”. Eventual ne linistim constiintele amagindu-ne ca vom compensa refuzul de a-i vorbi cu “rugaciune pentru el”. Ca si cum rugaciunea corecta nu ar trebui sa rodeasca dragoste si sa conduca la comunicare, ca si cum faptul ca ne rugam (daca o facem!) ar putea sa ne dea dispensa de la lucrarea si prin trup a faptelor celor fratesti sau ca si cum, precum in ereziile gnostice sau precum in pietismele individualiste si idealiste, am gandi despre noi ca suntem numai suflete si ca cele omenesti nu mai au deja ce cauta in comuniunea noastra… Asta in vreme ce Apostolul ne invata, cu glas mare:
Ce folos, fratii mei, daca zice cineva ca are credinta, iar fapte nu are? Oare credinta poate sa-l mantuiasca?
Daca un frate sau o sora sunt goi si lipsiti de hrana cea de toate zilele
Si cineva dintre voi le-ar zice: Mergeti in pace! Incalziti-va si va saturati, dar nu le dati cele trebuincioase trupului, care ar fi folosul?
Iata ce ne spune si Cuviosul Paisie Aghioritul:
Dar pentru ca rugăciunea să se facă în chip corect, trebuie să te doară pentru ceilalţi. Pentru că tipicul multor creştini din vremea noastră este să nu dorească să se mâhnească… (…)
Adevărata rugăciune începe de la durere, nu este plăcere, “nirvana”. Dar ce fel de durere este? Omul se chinuieşte în sensul cel bun. Il doare, geme, suferă atunci când face rugăciune pentru orice. Ştiţi ce înseamnă a suferi? Da, suferă, pentru că participă la durerea generală a lumii sau a unui om în particular.
Iata insa cum descria Sf. Ioan Gura de Aur intarirea duhovniceasca pe care si-o daruiesc prietenii adevarati:
“Care zid este atat de puternic si atat de intarit prin legatura perfecta a pietrelor trainice din care e construit, incat sa reziste atacurilor vrajmasilor ca ceata celor cari se iubesc – unii pe altii si cari sunt stransi intr-o singură unire? Atacurile diavolului le resping; si pe bună dreptate. Caci cei cari se oranduiesc in ordine de lupta contra diavolului sunt de neinvins; de uneltirile lui isi inalta trofeele stralucitoare ale dragostei. Sunt ca si o liră. După cum coardele lirei sunt multe, dar dau o singura melodie si scot o cantare placuta, tot astfel si cei cari sunt stransi intr-un gand dau drumul cantării melodioase a dragostei. Nimic nu poate sa fie mai dulce decat dragostea!“
Sa ravnim la masura dragostei duhovnicesti descrise de acesti sfinti, apropiindu-ne de prietenii nostri intru Hristos, care, cu toate posibilele lor slabiciuni si greseli, ne pot fi dreptar zilnic, mangaiere in necazuri, sprijin in vreme de ispita si intremare din cadere…
Sfinților Trei Ierarhi ați făcut cele mai multe minuni în viata mea. Va mulțumesc Sfinților Trei Ierarhi!