X

[AUDIO] Părintele Justin Pârvu – Înălțimile vieții duhovnicești din închisoare

Vă invităm să ne urmăriți pe o altă pagină de Facebook, căci cea veche este inutilă fiind obturată de algoritmii lui Zuckerberg. Noua pagină poate fi accesată AICI.

Răspândiți dragostea: Ascultați un cuvânt al p.  Justin Pârvu în care acesta ne învață cum să ajungem la înălțimile vieții duhovnicești pe care Domnul ni le-a arătat la Schimbarea la Față.

Vorbește din experiența sa de deținut politic vreme de mulți ani.

Audiție plăcută! (după clip aveți podcastul și transcriptul)

Simbolistica urcării muntelui la Schimbarea la față a Domnului, la 6 august

De ce se duc creștinii noștri la 6 august, în zilele acestea, să urce pe Ceahlău? Se duc parcă să ridice și trupul și sufletul la înălțime. Că una e să te găsești pe vârful a 2000 m altitudine și alta să privești de la o înălțime de 200, 400, 500 m. Ai un orizont mult mai redus, mult mai obscur în ceea ce privește oarecum starea viziunilor tale creștine.

Omul, cu cât se urcă mai mult pe treptele acestea ale virtuților, cu atât este mai aproape și se află mai în apropierea divinității, unde îl așteaptă moștenirea cea veșnică. De aceea și viața noastră, în toată plinătatea ei, cu toate deșertăciunile ei, cu toate căderile ei, cu toate ridicările ei – este o luptă puternică și un merit deosebit pentru omul care se dezbracă de vechimea acestui veștmânt și se îmbracă în unitatea nouă a cămășii lui Hristos.

Cum ajungi la cămașa albă a lui Hristos? Prin viața de prigoană

Dar ca să ajungi la cămașa lui Hristos, se întâmplă fenomenul acesta al vieții de prigoană, de osândă, de batjocură, de toate nemulțumirile care vin în viața omului și-n viața călugărească a noastră. Vedeți dumneavoastră cum începe ea:

„ -De ce-ai venit frate?

– Doresc viață pustnicească!

– Da, dar viața pustnicească este cu încercări, cu greutăți, în căderi, în batjocură, în hulă, în disprețuire.

– Da, cu ajutorul Lui Dumnezeu!

-Așa să fie! ”

Deci în toate lucrurile, începând de la cele mai elementare lucruri – trebuie să ne debarasăm de omul cel vechi și ne îmbrăcăm, prin efort, în omul cel nou.

Vreți să spuneți cu cât ești la înălțime cu atât ești mai responsabil și te ferești de orice cădere și compromis, nu?

Cu cât te găsești mai la înălțime cu atât vezi și gândul și bogăția și frumusețea lui Dumnezeu care se pogoară asupra ta, ca să poți fi iertător, să fii blând, să fii milostiv, să fii cu dragoste, să îmbrățișezi pe toată lumea, și pe cel care-ți vrea binele și pe cel care-ți vrea răul – pentru tine nu mai există altă viață.

Lepădarea desăvârșită de cele materiale în temnița din Aiud

Eram în celulă, la Aiud – 2 inși. Viața de celulă nu o poți descrie oricui, pentru că nu o înțelege. Acolo numai trăind și făcând, îți poți da seama la un moment dat de asprimea și duritatea celulei. Și lepădarea noastră era atât de puternică de lumea asta, încât pe noi nu ne mai deranjau[1] nici cântecele străzilor de dimineață, ale ostașilor mergând pe câmpul de luptă, nici gingășia copiilor care mergeau, de la cei mai mici până la cei mai mari, la școală, cu bucuriile lor, cu zâmbetele lor, cu jocurile lor[2]. Era una și aceeași pentru mine – ori că era viața aceasta, ori că era moartea (ori că trăiam, ori că muream). Eram împăcat cu toate stările de lucru și cu viața noastră chinuită și cu plecarea noastră de aici, din lume. Concepția noastră, suferințele noastre erau mult mai apropiate de un sfârșit al vieții materiale, al trupului, decât al vieții celei de bucurie și de oameni trăitori – ei, cu bucuriile și cu durerile lor de scurtă durată.

Deșertăciunea bucuriilor lumești

Că omul, întotdeauna, fie că este într-o stare, fie că este în alta, își dă seama de deșertăciunea și a unora și a altora. Acum se găsește într-o poziție oarecum să-i zic, fericită, dar fericire (aici) nu există, sau acum se găsește într-o durere, într-o cădere din ce în ce mai mare când se duce în haosul prăbușirii de nu mai ai viață!

Aici este toată arta noastră omenească, ca să ducem să împăcăm liniile acestea: și a vieții sufletești, și a vieții trupești. De aceea ni le-a și dat Dumnezeu ca să le folosim în binele și în dezvoltarea noastră creștinească.


[1] Se referă la deranjul din starea de rugăciune.

[2] Părintele se referă aici la cele ce auzeau de afară, de la ferestrele temniței din Aiud.

Reclame

Sistemul vrea să ne reducă la tăcere! Sprijiniți OrtodoxINFO!

Ne străduim să menținem viu acest site și să vă punem la dispoziție informații care să facă lumină în provocările pe care le trăim. Activitatea independentă a OrtodoxINFO funcționează strict cu ajutorul cititorilor, din acest motiv vă cerem acum ajutorul. Ne puteți sprijini printr-o donație bancară sau prin PayPal, completând formularul de mai jos.



Mulțumim celor care ne-au ajutat până acum!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Back to top button