Dupa ce am vazut deja ca, pe la sfârșitul anului 66, Pavel era la Roma in viata si liber, iar Petru nu se afla la Roma, nerelatandu-se nicaieri prezenta lui acolo, vrem sa dovedim adevarul acestui din urma fapt.
Petru nu s-a deplasat la Roma nici dupa aceasta data, cel putin pana în anul 81, in pofida celor istorisite de Eusebiu, care se contrazice pe sine.
In cartea a III-a, cap. 1 – 4 si in cartea a IV-a, și precum si in alte locuri, Eusebiu spune ca Petru s-a dus la Roma si ca 1-a hirotonit ca prim episcop al Romei pe Linos, iar in cartea a II-a, cap. 13 spune ca a fost omorat sub Nero la Roma. Tot el spune, insa, in cartea a IlI-a, cap. 13:
„In al doilea an al domniei lui Titus, Linos, episcopul Bisericii romane, dupa ce a slujit-o timp de doisprezece ani, retragandu-se, i-a predat episcopia lui Anacletus[1]”.
Am vazut deja carui an ii corespunde cel de-al doilea an al domniei lui Titus, an in care Anacletus a preluat tronul.
Claudiu a domnit din anul 40 pana in 54.Nero din 54 pana in 68. Vespasian din 69 pana in 79. Titus din 79 pana in 81 plus inca o treime de an, adica doi ani si patru luni.
Asadar scazand din 81 cei 12 ani ai episcopiei lui Linos raman 69 (81-12=69). Deci, potrivit cronologiei exacte si marturiei lui Eusebiu, Linos a fost hirotonit pe la anii 69 – 70. Si ne intrebam atunci, cum a fost hirotonit de catre Petru daca, potrivit apusenilor, acesta a mucenicit in anul 66?
Cum de scrie Eusebiu in cartea a IlI-a, cap. 4 aceste cuvinte contradictorii: „Iar Linos, cel mentionat ca fiind impreuna (cu Pavel n.n.) la Roma, primul dupa Petru e aratat atunci prin sorti (ca succesor) la episcopia Bisericii Romanilor”? Cum se impaca „primul dupa Petru e aratat atunci prin sorti” cu informatia pe care ne-o ofera peste noua capitole in cartea sa? Cum de cel dintai tras la sorti de catre Petru (la anul 66) este hirotonit abia pe la anul 69? Prin urmare este corecta afirmatia pe care am sustinut-o ca „dupa Petru” era de fapt „dupa Pavel”. Sustinem de asemenea ca interventia in text a fost facuta alterand si sensul – intrucat Apostolii nu au avut succesori[2]. Aceasta informatie despre hirotonia lui Linos pe la anii 69 – 70 certifica cea de-a doua calatorie a lui Pavel la Roma posibil dupa deplasarea acestuia in Spania. In plus, ea da marturie despre faptul ca era inca in viata, iar afirmatiile despre mucenicia acestuia impreuna cu Petru de pe la anul 66 se demonstreaza a fi neadevarate. Faptul ca era vorba despre Pavel si nu despre Petru este atestat si de Constitutiile Apostolice, cartea 60, cap. 40, unde se vorbeste doar de Apostolul Pavel si nimic de Apostolul Petru.
Potrivit lui Eusebiu, Anacletus a slujit 12 ani ca episcop:
„In al doisprezecelea an al domniei acesteia (a lui Domitian), lui Anacletus, care a slujit ca episcop al Bisericii romanilor timp de doisprezece ani, i-a urmat Clement” (cartea a III-a, 15).
Potrivit cronologiei exacte, dupa cum am vazut, Titus a murit in anul 81, iar stapanirea a fost preluata de Domitian, fratele lui Titus. Adunand asadar 12 cu 81 avem 93, anul in care a fost hirotonit Clement, al treilea succesor al scaunului episcopal roman. In ciuda acestor date, dupa apuseni, si acesta a fost hirotonit de catre Petru. Acestea sunt bazele pe care se sprijina primatul papal – masluirile.
La Eusebiu intalnim si urmatorul fragment de la Irineu:
„Punand asadar temeliile si cladind fericitii Apostoli Biserica, i-au inmanat lui Linos slujirea episcopala[3]„.
De asemenea, in capitolul al 8-lea al aceleiasi carti se intalneste un alt fragment de la Irineu:
„Si Matei a raspandit Evanghelia intre evrei in dialectul si scrierea lor, iar Petru si Pavel la Roma au propovaduit Evanghelia si au intemeiat Biserica. Iar dupa moartea lor, Marcu, ucenicul si talmaciul lui Petru, ne-a lasat in scris cele propovaduite de Petru”.
Sapte lucruri aflam din aceste fragmente luate din Istoria lui Irineu: a) faptul ca Petru si Pavel au pus impreuna bazele si au edificat Biserica Romei; b) faptul ca amandoi i-au inmanat lui Linos slujirea episcopiei Romei; c) faptul ca Evanghelistul Matei si-a scris Evanghelia in dialectul ebraic; d) faptul ca a scris-o inHimpul in care Petru si Pavel propovaduiau Evanghelia si edificau Biserica Romei; e) faptul ca Petru si Pavel au murit in acelasi timp; f) faptul ca Marcu a devenit interpretul lui Petru la Roma si faptul ca si-a scris Sfanta sa Evanghelie dupa moartea Apostolilor. Sa vedem daca asa stau lucrurile.
Mai intai, Irineu, care a activat in secolul al II-lea (140 -202), spune ca Petru si Pavel au pus temeliile si au edificat impreuna Biserica Romei. El a primit aceasta informatie la Roma, crezand adevarata povestea despre Simon Magul, deoarece scrie ca, intr-adevar, la Roma s-a ridicat in cinstea ltu” Simon Magul o statuie care sa aminteasca de maiestria vrajitoreasca a acestuia; scrie Irineu: „quippe quum est sub Claudio Caesare a quo etiam statue honoratus esse dicitur propter magicam”. Acceptarea acestui mit drept adevar istoric explica si admiterea deplasarii lui Petru la Roma sub cezarul Claudiu, fiindca in aceasta poveste este istorisita intreaga actiune a lui Petru si a lui Pavel impotriva lui Simon Magul precum si deplasarea lui Petru la Roma.
Mai inainte de Irineu, Iustin Martirul si Filozoful, care a trait in prima jumatate a secolului al II-lea (t 165), a crezut si el povestea, convins de incredintarile date de crestinii din Roma. Iata cuvintele lui Iustin:
„Un anume Simon Samarea, din satul ce se zice Titton, sub Cezarul Claudiu, prin mestesugul lucrarilor diavolilor facea vraji puternice, incat in cetatea noastra imparateasca a Romei era considerat zeu si era cinstit ca zeu printr-o statuie ridicata la noi. Aceasta statuie a fost ridicata pe raul Tibru, intre cele doua poduri, avand pe ea aceasta inscriptie romana: „Simoni Deo sancto”[4].
Potrivit scrierilor pseudo-clementine, Simon Magul a prezis ca urma a fi cinstit ca zeu la Roma si ca i se va ridica aici o statuie.
Cu toate ca scrierile pseudo-clementine isi facusera aparitia in acea epoca, mitul lui Simon Magul si infruntarea lui de catre Petru sunt mult anterioare – el a aparut pe la inceputul secolului al II-lea. „Faptele Apostolilor Petru si Pavel” si „Predica” pierduta a lui Petru sunt opere care isi au originea in primul secol. Acestea au fost alcatuite de crestinii proveniti dintre iudei care nu se desprinsesera de inchinarea Legii Vechi si care il atacau pe Pavel pentru invatatura lui indreptata impotriva cultului Legii Vechi. Acestia, din atasamentul lor fata de inchinarea iudaica, au pus bazele eresurilor Ebionitilor si Eseenilor. In acest fel, nu mai ramane nici o indoiala asupra sursei din care amandoi acesti parinti, Iustin si Irineu, si-au extras datele. Deci informatia lui Irineu despre intemeierea si edificarea Bisericii Romei de catre Petru si Pavel este lipsita de autoritate istorica. Sa cercetam acum cat de adevarata este din punct de vedere istoric si cea de-a doua parere.
In cea de-a doua relatare se spune ca amandoi Apostolii, Petru si Pavel, i-au inmanat lui Lihos slujirea episcopiei Romei[5]. In aceasta informatie se pot distinge doua parti: o concluzie gresita extrasa dintr-o traditie gresita si un adevar istoric. Concluzia este cea trasa din traditia falsa a mitului despre Simon Magul, iar adevarul istoric este inmanarea slujirii lui Linos de catre Pavel.
A treia informatie, aceda ca Evanghelistul Matei a scris in dialectul ebraic, ne este folositoare in masura in care se leaga de cea de-a patra informatie care spune ca „Matei a scris (Evanghelia sa) in vremea in care Petru si Pavel propovaduiau Evanghelia si intemeiau Biserica (Romei)”.
Am vazut deja ca Irineu, din buna credinta, admite povestea despre Simon Magul ca fiind un adevar istoric. Prin aceasta accepta si impreuna lucrare a lui Petru cu Pavel la Roma, petrecuta in acelasi timp, fapt dovedit deja ca fiind lipsit de fundament istoric.
Dar de unde se vede simultaneitatea cu scrierea Evangheliei dupa Matei? Cum sunt simultane doua lucruri, dintre care unul se petrece in alt timp?
Marturia lui Irineu o demonstreaza a fi inexacta insasi Evanghelia dupa Matei, care da marturie despre faptul ca a fost scrisa pe la inceputul razboiului iudaic, asa cum se vede din cap. 24, v. 15, adica pe la anul 67, deci dupa mucenicia celor doi Apostoli.
Aceasta ne incredinteaza de faptul ca informatia lui Irineu este inexacta, deoarece cercetarea critica o dovedeste ca atare si, deci, nu ne putem baza pe aceasta marturie a lui Irineu, pe care el a preluat-o de buna credinta.
Iar a cincea informatie, cum ca Petru si Pavel si-au aflat sfarsitul la Roma in acelasi timp nu este atestata de nicaieri altundeva decat din izvoarele apocrife lipsite de autoritate. Alaturi de acestea din urma sta si marturia lui Dionisie al Corintului, care a activat pe la anul 170 si care scrie catre episcopul Romei:
„Caci cele sadite de Petru si Pavel spre a lua nastere la Romani si la Corinteni s-au adunat intr-una (adica Bisericile n.n.); caci amandoi au sadit si la noi in Corint, la fel invatandu-ne pe noi, la fel invatand si in Italia, impreuna mergand, au mucenicit in acelasi timp”.
Si relatarea aceasta este lipsita de tarie, deoarece este extrasa din aceleasi surse.
Daca este vreun adevar aici, acesta consta in informatia ca Petru, ca si Pavel, a propovaduit in Corint, fapt care reiese din marturia din epistola intai catre Corinteni a lui Pavel, in care ii mustra pe corinteni pentru certurile dintre ei, caci fiecare spunea: „Eu sunt al lui Pavel, iar eu sunt al lui Apollo, iar eu sunt al lui Chefa” (I Cor. 1, 12). Despre propo-vaduirea lui Petru la Roma nu adauga insa nimic; iar daca teologii Romei gandesc contrariul, atunci sa acorde primatul si intaietatea Bisericii Corintului, deoarece ar fi de neanteles ca Biserica mai veche sa fie lipsita, iar cea mai noua sa se laude in defavoarea celei mai vechi.
De asemenea, marturia preotului Gaius, care a activat pe la anul 200[6] si care-i scrie lui Proclu despre „insemnele de biruinta” ale Apostolilor de la Roma, intrucat vine in urma marturiei lui Irineu si a lui Iustin, care nu istorisesc nimic despre insemne, si in urma epistolelor pseudo-clementine, scrise pentru a sprijini principiile doritoare de slava ale Papilor, nu poate avea autsritate – fiindca nu le-a fost cu putinta sa inventeze insemne ale Apostolilor nici celor care au scris epistolele pseudo-clementine. De altfel, exista insemnele lui Pavel (adica lanturile cu care a fost legat), care nu pot fi insa atribuite celor doi Apostoli impreuna astfel incat, prin mentionarea acestora, marturia lui Gaius nu adauga nimic in piue.
Unde arata Gaius ca-1 subintelege pe Petru atunci cand vorbeste despre insemnele muceniciei intemeietorilor Bisericii din Roma? Aceasta urmeaza logica a ceea ce se numeste petitio principii. Era nevoie sa se dovedeasca mai intai ca intre intemeietorii Bisericii din Roma s-a numarat si Petru, pentru a accepta apoi faptul ca Gaius face referire la existenta la Roma a insemnului muceniciei, adica morman-tul lui Petru. Pe cine-i subantelege el ca intemeietori ai Bisericii din Roma? Pe Pavel si pe ucenicii acestuia. Fiindca Apostoli erau numiti nu numai ucenicii lui Hristos, ci si colaboratorii si ucenicii acestora. In acest sens, Luca il numeste pe Varnava apostol; Pavel ii numeste de multe ori Apostoli pe Tit, Timotei si Sila. Tot astfel, Clement Alexandrinul il numeste apostol pe Clement al Romei, contemporan cu Gaius.
Dar argumentul cel mai important impotriva opiniei celor care gandesc contrariul sunt afirmatiile lui Gaius despre insemnele mucenicesti ale Apostolilor din Roma, care este imposibil sa fie adevarate intrucat sunt cu totul opuse realitatii lucrurilor. Gaius aminteste de „insemnele Apostolilor”, pe care le poate vedea oricine la Vatican sau pe via Ostia, adica in locuri aflate in vazul tuturor. Dar era oare posibil acest fapt in timpurile acelea in care crestinii, pentru a se salva, trebuiau sa ramana ascunsi? Daca mormintele existau intr-adevar, asa cum aminteste Gaius, ele ar fi fost construite in secolul al II-lea, adica in vremea lui Traian sau a lui Adrian, deoarece numai atunci s-au bucurat crestinii de o oarecare libertate. In acest caz insa, de ce Pavel de Samosata, episcopul Antiohiei, scriind pe la anul 260, nu relateaza nimic despre acestea? De ce Amoniu Alexandrinul, scriind, pe la anul 250, Erminia sa la Evanghelii nu aminteste nimic? De ce Minucius (218) si Felix nu au scris nimic despre acestea in dialogul lor despre felul inchinarii? De asemenea, Lucian, preotul din Antiohia si Dionisie, episcopul Antiohiei, scriind pe la anul 240, nu pomenesc nimic.
Marturia lui Origen despre moartea lui Pavel la Roma sub Nero este anulata de Clement al Romei, care istoriseste ca Pavel „pana la capatul Apusului ajungand si mucenicind inaintea stapanitorilor a parasit in acest fel lumea”, informatie care, chiar daca ar fi considerata nedefinita si imprecisa in ceea ce priveste Spania ca loc al muceniciei lui, cu toate acestea nu subantelege Roma prin aceasta lipsa de localizare.
Nici marturia lui Eusebiu, care istoriseste moartea celor doi Apostoli la Roma, nu are vreo tarie, atata timp cat el se contrazice in multe locuri extragandu-si informatiile din izvoare tulburi. Dovada este faptul ca relateaza ca adevar istoric povestea cu Simon Magul, in care face referire si la moartea celor doi Apostoli, admitand fara sa reflecteze orice traditie sau informatie ca adevar istoric. Prin urmare, stirea despre moartea in acelasi timp a verhovnicilor Apostolilor este lipsita de autoritate istorica.
Cea de-a sasea informatie, aceea ca Marcu a slujit ca talmaci al lui Petru la Roma este respinsa de insesi Sfintele Scripturi. Este posibil ca Marcu sa fi fost talmaci al lui Petru, nu insa la Roma, ci cel mai probabil in Egipt, deoarece in Egipt se vorbea limba copta, greaca si latina. Nu era posibil sa fi fost la Roma, deoarece Petru nu s-a deplasat la a si, precum am vazut, pana pe la anii 62 – 63, Marcu fia impreuna cu Petru in Egipt si abia dupa aceasta este amintit in epistolele lui Pavel ca impreunarii tor cu el, epistole in care nu se face nici o referire la mele lui Petru. Asadar, si aceasta informatie a lui Irineu i lipsita de autoritatea care decurge din marturiile Ipturilor si cade ca una care este contrazisa de ele. Singurul element de adevar din aceasta informatie este acela ca Marcu a fost talmaci al lui Petru. Si fiindca acest lucru nu s-a petrecut la Roma, e posibil ca s-a petrecut in Egipt, situatie care sustine parerea noastra privitoare la locul scrierii primei epistole sobornicesti a lui Petru.
Cea de-a saptea informatie, aceea ca, dupa moartea Apostolilor, Marcu a transpus in scris Evanghelia care-i poarta numele, nu sprijina deloc informatia cum ca a scris-o la Roma si, mai ales, ca „Apostolul Petru a pecetluit cele scrise”, dupa cum istoriseste Eusebiu (cartea a II-a, cap. 15). Si aceste afirmatii sunt lipsite de autoritate, deoarece studiul critic le demonstreaza a fi inexacte si contrare adevarului. Iata si dovada:
Evanghelia dupa Matei a fost tradusa in limba greaca, iar prin compararea celor trei Evanghelii, adica a traducerii Evangheliei dupa Matei, a celei dupa Luca si a celei dupa Marcu, reiese faptul ca Luca si Marcu, scriindu-si Evangheliile, au avut-o in vedere pe cea dintai: fiindca 42 de pericope ale Evangheliilor lui Marcu si Luca sunt intru totul asemanatoare cu cele corespondente din Evanghelia lui Matei. Prin urmare, Marcu a scris mult mai tarziu. Mult mai probabil si poate sigur este faptul ca el a scris in Alexandria unde, ca talmaci al lui Petru, a adunat in scris cele propovaduite de el, predandu-le in scris credinciosilor.
„Ci marturia lui Irineu, continand aceste puncte vulnerabile, nu poate folosi ca baza stabila pe care sa fie edificat primatul Papei. Aceeasi lipsa de autoritate o au toate marturiile amintite, caci nu se aminteste nicaieri ca Apostolul Petru s-a deplasat la Roma sau ca a propovaduit la Roma sau ca a murit la Roma. Dimpotriva, marturiile extrase din Sfanta Scriptura si din istoria bisericeasca sunt cu totul contrare acestor pareri. Este ceea ce am cautat sa dovedim in aceasta prima parte.
extras din cartea De ce papa si supusii lui s-au despartit de Biserica lui Hristos?,
de Sfantul Nectarie de Eghina
[1] Anacletus, Episcop al Romei intre 76/79-88, sarbatorit la 26 aprilie. [2] In sensul ca Apostolii au primit misiunea de a propovadui neamurilor. Aceasta presupune deplasarea permanenta dintr-un loc in altul, iar nu instalarea intr-un loc anume – episcopie – pe care sa-1 lase apoi succesiune. Apostolii sunt intemeietori de Biserici, iar nu pastori ale acestora. Odata cu hirotonia lui, episcopul se «nunteste» cu propria episcopie, pe care n-o poate parasi pana la sfarsit. Pe acest principiu au fost asezate mai apoi canoanele sinodale care interzic mutarea episcopului dintr-o eparhie in alta. [3] Eusebiu, Istoria bisericeasca, cartea a Vi-a, cap. 6. [4] Iustin, Opere, edit. Otto, Jena 1849, Apologia I, cap. 26 si 56. Pe la anul 1574 a fost descoperita la Roma aceasta inscriptie: „Semoni Sanco Deo Fidium…”, adica Simon Sanco zeul Savinilor. Inscriptia aceasta indica faptul ca statuia era dedicata nu lui Simon Magul, ci lui Simon Sanco zeul Savinilor. Crestinii din Roma, din cauza pronuntarii stranse a lui «Simon» si «Sanco», care era pronuntat si Simoni Sancto, au ajuns sa sustina mitul si pe baza mitului au sustinut calatoria lui Petru la Roma, aratind statuia drept dovada. Dar pentru ca sprijinul (statuia) cazuse cu vremea, au cazut impreuna cu el si povestea si traditia. [5]In cartea a IlI-a, cap. 4 spune ca doar de catre Petru singur.[6] Vezi la Eusebiu, Istoria bisericeasca, cartea a II-a, cap. 25.
